METERIAŞII I/12

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 12, februarie '11, 70 de exemplare numerotate. Atelierul de Carte @ MŢR

Cancanal/ Răzvan Supuran
douămese / Şerban Anghelescu
… / Călin Torsan
Amy's Place / Iuliana Bălan
Despre întuneric / Cosmin Manolache
Nevoia de canal (?) / Andreea Botezan

(mai jos numărul integral)

CANCANAL*
/ Răzvan Supuran

Potopul a început prin construirea unui canal - don CocoCanal

Care să fie prima scurgere? Unde a apărut, când şi de ce? Să o căutăm în lumea dintâi, am auzit că acolo erau obiectele originare. Poate înţelegem rostul potopirilor. Fiecare presupune o găsire, oare?

Imaginîndu-ne ploaia ca fiind o revărsare miniaturală, ne vom da seama de ce lumea dintîi nu foloseşte canalitatea. Canalul este aici o componentă naturală, uzitliat de către mundani ca instrument. Apele curg, cu sau fără voia celor care, după, au făcut scurgerile. Ne vom da seama de ce locatarii lumii fiecărui început nu construiesc “altfel” de canale şi nici de ce nu au fost nevoiţi de către legile naturii să le locateze. Să numim aşadar canalitate aceasta, prin conţinut – instrument de trecere, dar şi deposedare de spaţiu, comparabil cu zidul ori cu graniţa. Traversări orizontale şi canale care curg: merg către sus sau vin de pe-acolo. Sau de dinapoi, înainte şi înapoi. Potopul fiind schimbarea, traversarea şi sfârşitul unei perioade. Canalul conţine de aceea temporalitate, nu doar altfel de spaţiu; curgere, nu doar scurgere; intersecţii ale timpului. Începutul lumii, desăvârşit în Apocalipsul publicitar. Sfârşitul al lumii, prin expulzarea într-un mare canal (v. The Black Hole). Cursivitate, în cuplul Canal-Potop. Totuşi, nimic de vîndut. Cei care nu reuşesc trecerea, nealeşii, sunt însemnaţi ca produse ale proastei folosinţe a conţinătoarei unelte.

Deşi acesta este un text depre posibilitatea traversării, nu este o epică imaginată. Subiectul nu este canalul imaginar, ci o aplicaţie imaginară asupră-i. Canale posibile. Eva a apărut printr-o gaură rostuită de Făcător în sternul lui Adam. Şanţul Dunare-Marea Neagră a rostuit moarte. Canalizarea, adăpost şi scurgere. Deversarea a fost rostuită pricinuit de proasta funcţionare a canalelor interioare. În fine, cele de comunicare sunt imitaţiuni ale simplului gest de a-l privi pe celălalt în ochi. Despre canaliile socio-politice, altă dată.

Imaginarul este domeniul posibilului. Adicătelea, dacă ceva este posibil, există cînd îl chemăm (numim), fiind de trebuinţă doar inventarea numelui pentru. Ar fi simplu să îi spunem lumii, metaforă creatoare. Întîlniri cu noi cuvinte şi întîlniri noi, cînd cuvîntul bate gîndul. Cititorul interpretează doar ceea ce imaginează. Daţi-ne o imagine şi vom construi un sistem.

Există discursuri fără descriere. Contrapunct: discursul devine descriere. Raţiunea duală compune sintagme pe cartelă pentru a percepe obiectele pe care cineva-ul le imaginează. Ţăranii nu au canale de scurgere. De ce nu au ţăranii canale? Dejecţiile nu sunt poluţii în psiho-somatica masturbării. Şi nici poluări. Imaginarul compune lumea recitind ceea ce i-a lipsit în sistemaţiile actualului. Căci la ce altceva ar fi bun canalul, decât la spălarea interioară? De altfel, la ce ar fi bun Potopul, dacă nu la asta?

Canalul este o proiecţie fără discurs. Este un instrument. Îşi are posibilitatea în absenţa constructului. Nici nu deconstruieşte.

Nici salvat nu se cere. Produce texte fără propuneri. Nu afirmaţii, ci cuantică (mecanica posibilului).

Dicţionarul normalităţii nu include pentru locatarul cuvintelor dintîi acest nume. Canalul este o numire dată de sus, după. Ţăranul îi spune şanţ, jgheab, gaură, rost. Urmăriţi procedeul: se cere un potop orizontal, deci trebuie construit un canal-monolog. Unul prin care iluviunea să intre şi să iasă, fără de întoarcere. Se trasează punctul de iniţial şi cel al sfîrşitului. Cineva sapă între, adîncind ori, dimpotrivă, înălţînd, dar asta e după semiotică. Apropo, ce s-a-ntîmplat cu apele după ce s-au revarsat şi unde a acostat Noe? Săpătorul rostuieşte. Furnica rostuieşte. Rădăcina rostuieşte. Ceilalţi erodează. Canalul se conturează deja. Este o gaură-dintru. Fiecare astfel de săpare întrevede un alt canal. Îi spune rost. Actul său, a rostui. Cînd funcţiunea este una de comunicare (potopul cuvintelor îşi adună norii), iar rostuirea se face rostire şi micile drumuri de lichide sunt evacuări, atunci aceasta din urmă roade. Erodare, scurt istoric: omul a ieşit din apă; cuvintele necesitau locuri prin care să curgă; lumea a început să fie roasă de ele.

În canalele copacilor umblă rădăcinile. În rosturile omului, în paiul de fîn, în gura de horn, adastă semne noi – trebuie doar să fim atenţi cum am trăi vechile rosturi şi doar apoi să inventăm reguli şi texte -, semne care, dacă sunt în temperatura lor, erodează către rod. Rod şi nerod, după cum alegem să folosim. Cuvîntăm ceea ce suntem.

În căutarea canalului ininţiatic, la ţărani aflăm rostul. Cîţi dintre noi am fi ţărani? Cîţi ne găsim rostul? Cîţi întîlnim lumea? Asta e toată sistema despre recuperare, identitate, diferenţă. Că-i păcat să piară. Că de piere, vine potopul. Rostul de a fi în lume, făcut de permanenţa în lume. Să facem rost de a fi în lume (nota bene: a întîlni ceea ce putem folosi). O ştiinţă de a întîlni, de a trăi rostul ţăranului. Prin acesta, pălmaşii lumii au făcut pământuri să rodească şi au delimitat spaţii pentru fructe.

De îndată ce sunt aceste cuvinte, posibilităţile pe care le imaginează există.

*Obiectul poate fi încercat imaginar în text ca subiect, tratamentul folcloric, etnologic, etnografic sau antropologic în interpretarea canalului printr-o foaie de vărsămînt literar nu astfel trebuind a fi înţeleasă, nunu, ci invers, ca o citire în domeniul imaginarului a semnificaţiilor f.e.e.a. ale temei - “cuvinte fără temei” -, ce curge de către literele aşezate prin, de ce nu, propriile găuri - “a da cu zarul” -, deci nu o semiotică rurală a canalelor – “a citi ziarul” -, căci, aşa cum fiecare obiect prezent în lumea originară (prin obiectul în sine, nu delimitată), din f.e.e.a. poate fi interpretat închipuitor, la fel de bine cum fiecare obiect care nu este găsit în vreun loc din f.e.e.a., de unde să merite a fi recuperat, poate fi înţeles ca îndeajuns de merituos încît să îl acceptăm ca subiect - “a foi foaia” -, căci nu doar sfintele noime ale manualelor închise merită a fi considerate, ci şi cele ale cărţilor deschise - “opera aperta” -, printr-o metodologie absentă, în care cheia nu este adăpostită în a nimănui tainiţă ori lacătele, pentru a fi închise, la un moment dat, nu musai înainte, trebuie că au fost deschise şi oricum este Iarba Fiarelor dezlegătoare, vreau să spun desfăcătoare, iar asta nu înseamnă nimic erotic, căci a însemna este notare, scrijelire, zgîriere, pe cînd a da rost şi a face rod, da, este dragoste, aceasta potopire fiind primul rost, cel prin care unul devine doi, doi devin unul şi împreună, trei, după Potop.


DOUĂMESE/
Şerban Anghelescu

Cînd intru într-un spaţiu nu mă uit ca alţii la chelneriţe sau barmaide sau tipe de la masă nu domle eu mă uit la mese mă îndrăgostesc direct de mese din ce-ar fi ele făcute. Nu pot să-i sufăr păştia noi care au distrus gîndirea şi punctuaţia că omul gîndeşte cu virgule fapt demonstrat ştiinţific la Londra şi cu paranteze eu sînt vechi domle şi sînt mîndru uite o vezi nu nu acolo mai la dreapta o Silva neagră te rog da aia cu o aluniţă pe piciorul drept e masapatru prima mea iubire. M-a distrus domle mi-a mîncat nopţile aşa cum o vezi face pe distanta da-i o tîrfă de ultimă speţă se ţine cu toţi şi ştii e alcoolică răstoarnăpaharele şi bea tot ce curge pe ea neruşinata şi nu găseşti sub ea o firimitură mănîncă tot şi face avansuri clienţilor suspendă-ţi pofta-n cui îţi aud urechea hulpavă de murdărele à la Brumaru de Sade şi aşa anonim cum mă vezi da am şi eu mîndria mea am părăsit-o brusc. Am găsit alta. Nu nu ţi-o arăt ce-s fraier da-ţi spun cînd o ating îmi dă fiori de transcendenţă că am citit şi eu cărţi în tinereţe îi aduc mereu flori şi-mi zîmbeşte numai mie şi se leagănă uşor numai pentru mine şi levitează uşor şi simt aşteptarea nu miracolul aşteptarea lui febrilă sfiala tăcerea perfectă a inimii în care apare minunea.

Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei fiinţe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă ......... de despărţire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru todeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanţe, după o lungă şi grea suferinţă, rămîneţi cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viaţă anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecţiei, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunţată într-o propoziţie memorabilă, de dicţionar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetăţenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morţii necunoscut, cauza morţii necunoscută, destinaţia mortului necunoscută.

Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălţile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiţi de praf, cu tălpi înălţate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecţii de graur, nu văzuse în viaţa lui grauri, şi-a simţit labele picioarelor subţiindu-se brusc, răcăros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparaţiile, vechi exerciţiu retoric acum minutil iar pantofii şi astăzi intacţi stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparaţia nu-i aparţine, el renunţase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.


… /
Călin Torsan

Într-un anume fel, din pricina unui canal m-am format ca om. Teama de el, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, de taberele tinereşti de muncă, m-a făcut să bag în mine mate şi fizică, peste măsură. Ca să n-ajung acolo. În salopetă, cu lopata în mână, eu, cel care nu ştia nici sâmburii din vişine să îi scoată.

Preocuparea mai târzie pentru canale, mai precis pentru capacele lor, a venit şi din faptul – poate numai lui îl datorez – că obişnuiesc să merg măturând trotuarele cu privirea. Sau trotuarul cu privirile. Le-am băgat de seamă. Nu ştiu când, nu ştiu cum. Cred că prima oară m-a surprins acel BUCURESCI scris pe multe dintre ele. Ceea ce dovedeşte că acel capac de canal zace în acelaşi loc de câteva zeci de ani. L-au călcat în picioare legionarii, în furia rebeliunii lor, pantofii lui Eliade, cei ai lui Cioran, după câteva ore petrecute cu madamele de la Crucea de Piatră. De multe ori uit de mine, cu ambele picioare pe un astfel de capac, încercând să mă transport în timp. Să îl înving.

Moartea mi-a intrat în corp exact pe 15 martie 1970. Atunci când m-am născut. Era duminică. Trei dimineaţa. Dar în minte, în minţi, mi s-a înşurubat abia după şapte ani. Până atunci m-am crezut nemuritor. De fapt, nici asta. Pur şi simplu nu mă bântuia umbra ei. Aveam atâtea altele la care să mă gândesc. Eram în clasa întâi. Vestea a umplut sala de clasă cu un murmur straniu, prima reacţie a unor copii în faţa finalului: murise sora Elenei Milici. Colega noastră de clasă. Plecaseră, amândouă, împreună cu părinţii, la o nuntă. Undeva, prin Galaţi. Îmi închipui cum ţopăia sora mai mică, la câţiva paşi în faţa părinţilor. O familie fericită. La alţi câţiva paşi, o aştepta nefericirea. Cu gura căscată, a unui canal fără capac. Plin cu smoală fierbinte. Ieri citeam – nu ştiu cum şi de ce mi-au căzut ochii peste aceste rânduri dintr-o carte – că viaţa îţi ia lucrurile la care ţii cel mai mult. Deci, doi soţi, plimbându-se oarecum fericiţi, fetiţele lor zbenguindu-se ca maimuţele, nunta. Canalul cu smoală, rochia lipindu-se de trupul fără vină, contopindu-se cu pielea, urlete, de disperare, de durere. A murit după câteva zile de chin. Nimeni n-a ştiut să-i explice de ce. Ani de zile, Elena, soră-sa, colega noastră, a scris compuneri despre această nuntă însângerată. Plângeam cu toţii. Şi profesoara de română, o poliomelitică ce ar fi putut la fel de bine să îşi plângă singură de milă. O nota mereu cu 10 (zece).

Între gnomi şi noi este capacul. Capacul de canal. Între copiii străzilor şi ceilalţi copii, cei care au pe cine să ţină de mână. Stă acolo, înconjurat de asfalt, strălucitor în soarele de primăvară, ca un nasture de metal, ca o medalie pusă pe pieptul pământului. Ca un ochi curios, unul ce poate vedea tot ceea ce zboară şi se mănâncă, dar care ştie să pătrundă tâlcul lucrurilor.


AMY'S PLACE/
Iuliana Bălan

Aş fi putut scrie despre cum a lucrat bunicu’, o vară, „la canal”, dar nu ştiu mai mult de atâta. Nu a vrut să povestească. Nici despre război, nici despre comunişti. Avea poveştile lui pe care le tot repeta, mereu la fel şi mereu cu prospeţime şi entuziasm, ca şi cum nu le-ar mai fi spus niciodată. A murit odată cu ele. De ce oamenii nu-şi povestesc viaţa ? De ce se îngroapă cu toate poveştile nespuse ? Sapi după ele, dai doar de oase. Doream să mă fac arheolog, dar ştiu că nu voi găsi ceea ce mi-ar plăcea să găsesc. Nu voi găsi viaţa, vor fi doar schelete, ciburi, mâzgă, tăcere. Cu imaginaţie aş putea reinventa eu povestea, dar aceea ar fi lumea mea, nu civilizaţia care a luat cu ea totul, care s-a măcinat în sine, păstrând doar piatră roasă şi pulbere. Ce rămâne când nu mai rămâne nimic ? Ce poveşti păstrezi pentru tine din tot ce ai trăit şi pe care alegi să le spui nepoţilor de atâtea şi atâtea ori până vor înţelege sau se vor plictisi ? Oare (te) vor înţelege ?

Mi-au rămas doar câteva poze de la ei. O poză e o poveste, s-a spus. Poze cu dichis. E posibil ca pe atunci să nu se spună poză, ci fotografie, că e făcută la fotograf, chiar dacă unul care vine la bâlci şi te aşază în faţa unui macat, ori pe scaun, ori în picioare, îţi zice să nu mişti şi gata. Pe urmă vii cu creionul chimic şi scrii, cu scrisul tău dezlânat: amintire din Obor, uitând să treci şi anul. Gălăgia şi forfota sunt bine ascunse în spatele covorului care încadrează. Doar bocancii plini de praf trădează, dar asta numai dacă eşti foarte atent. În rest, povestea e falsă, chipurile necunoscute. Oameni din care eşti. Oameni care nu mai sunt. Acum nu se mai obişnuieşte a merge la fotograf să te pozezi. Cam toată lumea are un aparat mai mult sau mai puţin performant cu care să facă poze. În cadru intră orice îţi place sau orice place altora, nu mai e nevoie de scoarţă oltenească sau de scaun. Tu cu obeliscul din Costineşti, tu pe podul nu ştiu care, tu şi marea, tu în soarele la apus. Iar din poză lipseşte din nou, povestea. Descarci pe blog zeci de poze din astea şi scrii Madáme Toussads şi te cheamă Amy şi eşti din USA şi el e Elvis, tot din USA, numai că din ceară la Londra, iar ţie puţin îţi pasă că ai fost de fapt la Madame Tussauds. Scrii Meine Gallery fürThailandfotos und Andere, te cheamă Klaus şi eşti din Germania şi te minunezi de locurile pe unde mergi şi vrei să păstrezi totul în pătrate colorate, la rezoluţie maximă... Sunt sute de bloguri cu poze de familie, din călătorii, cu animale de companie, cu prieteni, de la concerte... Dacă eşti singur, descumpănit şi ţi s-a luat de orice joc sau film piratat, fă un slalom pe blogspot.com, fă click pe next. Intră dintr-un blog într-altul, din ţară în ţară, din continent în continet. Nu-i nevoie să ştii limba – oricum nu-i prea mult de citit. Vei vedea aceleaşi imagini, aceiaşi câini jucându-se în iarbă, aceleaşi pisici dormind caraghios, aceiaşi bebeluşi în premergător... Avem acum iluzia poveştii. Am putea chiar să ne filmăm. Nu-i exculs ca în câţiva ani să avem fiecare canalul propriu de televiziune şi să ne filmăm minut cu minut, fără inhibiţii, vieţile impudice, neinteresante şi nereflectate. Nimeni nu va avea răbdare să privească, iar singurătatea va fi şi mai pustiitoare.

M-am lungit cam mult. Nici eu nu mai ştiu ce am vrut de la textul ăsta. O fi fost un pretext pentru a vă ruga să vă scrieţi viaţa. Cel mai mult păstrezi din ea astfel. Dar poate că preferaţi poza cu marea.


DESPRE ÎNTUNERIC
/ Cosmin Manolache

Bunicii mei s-au născut la sat. Cei din partea mamei acolo au rămas, într-o legendă stătută cu tătari invadatori. Ceilalţi au venit la oraş, ademeniţi de comerţ, de huruitul trenului şi de alte asemenea prilejuri zgomotoase. Cei de la ţară au rămas acolo pentru ca nepoţii să afle pe pielea lor că veşnicia s-a născut la sat. Cum ar fi fost dacă am fi învăţat papagaliceşte, la ora de română, povestea asta cu veşnicia ? Nu ştiu să spun. Ar fi venit dintr-un întuneric necunoscut, printr-un canal al poporului prin care se scurg fiinţe fantastice încă pînă în zilele acestea. Şi nici nu ştiu dacă povestea asta cu veşnicia am învăţat-o la ţară, printre prunii de care mă agăţam ca şi cum nu mi-ar fi fost foame, ci doar pentru a desăvîrşi recuzita peisajului.

Eram pitic, atît de pitic încît mă băgam lesne şi des pe sub paturile bunicilor de la Tătaru. Pătrundeam de altfel şi în polata aflată deasupra bucătăriei (întreaga construcţie a gospodăriei se afla în pantă, o copilărie petrecută într-o diferenţă de nivel, ca să ajungem la stradă, pe domeniul public, trebuia să urcăm), unde găseam te miri ce. Lumina ascundea unde nu te aşteptai un colţ întunecos şi surpriza. De fapt, oriunde exista un întuneric, exista şi şansa unei întoarceri miraculoase a zilei. În schimb, în oraş întunericul absolut pentru mine era canalul cu patru sau cu şase ochi – micile găuri negre ale copilăriei urbane. Domeniu interzis. Capacul, faţa metalică a subpămîntului ne privea diferit pe noi copiii – cele cu patru ochi aveau în centru litera C, de unde concluzia fermă că interpretarea fiziognomică a întunericului cu OOOOC, trebuia să fie NOROC; la cele cu şase găuri centrul era litera N, iar interpretarea, la fel de fermă, a lui OOOOOO N avea un rezultat nefast, adică GHINION. În oraş asta era regula fără rest. Ştiam de care întuneric să ne ferim şi de care nu. La ţară însă era altceva.

Noutăţile zilelor acelea lungi şi căptuşite cu arşiţă mă entuziasmau cînd descopeream un mic colţişor întunecos. Întunericul nu era atît de riguros interpretabil. Cel puţin aşa se petrecea cu mine. Eram chiar atras de întuneric. Manualele şi caietele maică-mii şi-ale unchilor mei se găseau fie în polată, fie pe sub paturile bunicilor. Aşa am aflat că Braşovul fusese Oraşul Stalin. De fapt nu scria nicăieri că era vorba de Braşov. Pur şi simplu Oraşul Stalin, atît. Or eu n-aveam ştiinţă de aşa ceva. Şi eram destul de bun la geografie, ştiam capitalele mai tuturor ţărilor şi, mai ales, ştiam capitalele tuturor statelor SUA. În schimb n-aveam habar de Oraşul Stalin. Şi nici bunicii mei nu păreau să mă poată lămuri cumva. Am lăsat-o moartă dinainte de a-mi face publică curiozitatea.

O parte din caietele unchilor mei le-am luat cu mine, cu gîndul că-mi vor ajuta să-mi fac temele. Şi tot aşteptam să dau peste cîte-o compunere sau analiză literară. Adevărul e că nu prea am avut noroc. Erau aproape patruzeci de ani între noi. Un întuneric, un canal din care se iveau fire de lumină strivite, gîfîite. Am pus deoparte caietele-alea, în acelaşi raft cu clasoarele mele şi-ale tatălui meu. Unul dintre caiete era cartonat, cu scrisul parcă mai îngrijit decît celelalte. Era datat imediat după al doilea război, înainte ca lucrurile să se opintească atît de tare înaintea răsturnării evidente a lucrurilor. 1946 încă. În el erau temele cele mai reuşite. Un fel de antologie. Limbajul avea ceva seducător. Mihai Viteazul era într-adevăr viteaz, dar parcă şi Sinan-Paşa avea o oarecare mîndrie, nu era un lăbarnic ridiculizat ca-n manualele noastre, din anii ’80. Ceva mai încolo, însă, erau şi semnele trecerii spre o altă lume. De fapt, erau locurile comune ale ambelor lumi despărţite de război: obsesiile transpirate şi uscate de căldura corpului, devenite apoi una cu pielea. Portretele a două personaje, Decebal şi Ştefan cel Mare, erau schiţate prin comparaţie un pic înainte de abdicarea forţată regelui, căci este oare ceva mai simplu decît comparaţia?

asemănări
1. Amândoi sînt două figuri măreţe în Istorie.
2. Au avut acelaşi ţel în domnie: neatîrnarea patriei.
3. Ţările conduse de ei au avut aceeaşi soartă după moartea lor.
4. Amândoi au lăsat testamente politice.

deosebiri
1. Decebal a dost uitat, pe când Ştefan cel Mare e mereu pomenit.
2. Decebal este eroul lumei, pe când Ştefan e un erou local.
3. Decebal e ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă, pe când Ştefan e un om gigantic ce umple ochii.

Era tot ce putea trece fără vreo îndoială şi în caietele mele. Şi cred că pe undeva le-am inserat. Vestea bună e că mai toate caietele mele s-au pierdut în tonele de maculatură pe care Pionierii patriei le colectau Pentru gloria partidului şi înflorirea României Socialiste! – formula de salut ascundea în propriu-i orizont nu viitorul, ci un prezent continuu. O veşnicie pe pămînt. Întuneric amestecat cu lumină. Acest întuneric recent – o legătură certă cu urmaşii mei aflaţi la peste 150 de ani lumină. De-asta zic, trebuie să fie un canal, un firicel, un capilar care să facă posibil viitorul. Sau imposibil. De ce nu?


NEVOIA DE CANAL (?)/
Andreea Botezan

Canal, canal... doar zicandu-mi asa si ma simt intr-un loc stramt, un tub, un culoar lung si ingust, la un capat acoperit cu un capac iar la celalalt fara de capat, nestiut, ascuns, ce se pierde in adancul pamantului. E un cuvant modern, oare cand a inceput modernitatea? Caci uitandu-ma in basme, mituri, legende nu gasesc asa ceva. Dar ceva, ceva a facut ca omul sa nascoceasca un asa lucru, poate din lipsa unei forme ce ar putea contine un nou sentiment, o nou necesitate. Si nu tot ceea ce e nou e si inaltator.

Canale, canale... ca o retea, o retea ascunsa si intortocheata. Ele directioneaza, ele pun granite intre lumea de afara, aerisita, creatoare si acele continuturi, resturi ce necesita un trasport aparte, o livrare catre o destinatie clara, fara negocieri, inflexibil si chiar urgent.

Dar ce poarta aceste canale? Pot ele, au ele un rost fara de continutul pe care il poarta? Canalul in sine nu are o rostuiala, el, singur, cu peretii lui uniformi, cu in spate si in fata, fara stanga, fara dreapta. El a aparut dintr-o necesitate, dintr-un act de vointa al omului care in incercarea de a „ordona“ prin aruncare si chiar de a impune cauta instrumente, metode (a se vedea diferenta fata de omul creator).

Canale, canale... canalele orasului, canale subterane, nu doar cu apa murdara si sobolani ci uneori chiar cu oameni, cu copii ce isi gasesc acolo un refugiu si nu intamplator au ales acestia un asemenea loc. Canalele pot fi o oglinda a societatii dar cine se uita in ea caci nu miroase frumos pentru nasurile noastre fine si pudrate. Ce aruncam la canal este o parte din ceea ce producem noi insine, este ceea cea avem si de care vrem sa ne descotorosim. Dar iata si canale la care te uiti vrajit, si de data asta e ca o oglinda fermecata, dada, acolo te uiti si zici: da, asa e, asta sunt eu. Ma refer la canalele din media si in special la ziare, televizor si telefonie. Nu e intamplator ca se numesc „canale“. Aceste canale la randul lor poarta o groaza de dejectii, ce e mai trist de data aceasta e ca ele sunt varsate in noi, ca cineva le varsa in noi si noi nu zicem nu si chiar ne bucuram. Da, canalul este o lume construita ce nu are de-a face cu libertatea, cu constiinta, cu responsabilitatea individului, cu dezvoltarea fiintei. Oare cine isi mai poate imagina azi o lume fara canale? Pai si ce facem cu mizeria, ce ne facem fara televizor, au! si fara telefoane mobile?! Cum?! Tu nu ai mobil?! Da pe ce lume traiesti?! Si nici televizor?! Da, ce? Asa nasol e la voi, nu aveti bani?! Si ce e prostia asta cu gunoiul? Sa duci cojile de cartofi in gradina, hartia la alt container si plasticul separat?! Da, viata la bloc, pe meleagurile noastre, intr-un oras modern, atat de modern precum e si cuvantul canal sau poate chiar mai modern, nu iti permite acest lux de a gasi locul potrivit pentru resturile pe care le producem. Viata si rosturile omului de dinainte gasea loc sa integreze aceste „ramasite“. Nu am vazut-o pe bunica sa arunce sticle si chiar nici pe cele de plastic, nici hartie si nici sa spele cu un kil de detergent pentru a nu putea arunca apa la sfarsit in batatura. Da, la tara, nu sunt canale.

Dar sa nu imi mai ascult coltii impotriva canalelor. Sigur ca o sa gasiti ceva de folos si chiar argumentat, nu ma indoiesc, in privinta importantei si utilitatii canalului in lumea de azi. Ci mai bine sa va povestesc o patanie nu de demult pe care as putea-o intitula-o: Canalul Viitorului sau Canalul Oracol si aceasta patanie nu imi apartine ci au trait-o sute, poate chiar mii de oameni.

Cum ne plimbam mai acum 2 ani prin Sibiu, mentionz era anul 2006, lume multa, turisti, magazine, afise... iata ne uitam pe jos si ce sa vezi? La picioarele noastre, pe asfaltul vechi se latea un capac de canal nou, proaspat si pe el scria: 2007 Sibiu-Capitala Culturala. Un capac venit din viitor! Asta da surpriza, asta de lucru ingenios. Si la o adica de ce nu? Capacele de canal sunt inca un spatiu insuficient exploatat. De ce nu un capac afis? Capacele de canal – o marca a orasului.

Oricum, nu ne strica sa ne uitam pe unde calcam, sa nu nimerim prin vreun canal iar daca e sa dam de unul acoperit ii putem admira gratia, originalitatea, lucratura fina a meseriasului de capace. Nu degeaba se fura capacele de canal. Poate ca cineva face o colectie, de ce credeti ca le vinde la fier vechi? Tocmai povesteam mai deunazi de ideea mai veche a unui artist de a face o expozitie cu imaginile, scriitura de pe capacele de canal din diferite orase. Expozitia chiar a avut loc.

Si la sfarsit, cateva dorinte: plimbare prin canalele subterane curatite ale orasului, concerte cu muzica fina si de ce nu, lansare de carte si sa fie atat de frumos... ca atunci cand te intorci acasa sa nu mai fie nevoie sa deschizi televizorul sa te uiti pe nu stiu ce canal.

---------------------------------------------------

Textele din prezentul număr au fost scrise in anul 2008, pe cînd grupul editorial al Foii işi propunea facerea unui periodic litera, Iarba Fiarelor. Le publicăm acum, pentru a marca împlinirea unui an de apariţie a acestei publicaţii.