/Iuliana Bălan
Aş fi putut scrie despre cum a lucrat bunicu’, o vară, „la canal”, dar nu ştiu mai mult de atâta. Nu a vrut să povestească. Nici despre război, nici despre comunişti. Avea poveştile lui pe care le tot repeta, mereu la fel şi mereu cu prospeţime şi entuziasm, ca şi cum nu le-ar mai fi spus niciodată. A murit odată cu ele. De ce oamenii nu-şi povestesc viaţa ? De ce se îngroapă cu toate poveştile nespuse ? Sapi după ele, dai doar de oase. Doream să mă fac arheolog, dar ştiu că nu voi găsi ceea ce mi-ar plăcea să găsesc. Nu voi găsi viaţa, vor fi doar schelete, ciburi, mâzgă, tăcere. Cu imaginaţie aş putea reinventa eu povestea, dar aceea ar fi lumea mea, nu civilizaţia care a luat cu ea totul, care s-a măcinat în sine, păstrând doar piatră roasă şi pulbere. Ce rămâne când nu mai rămâne nimic ? Ce poveşti păstrezi pentru tine din tot ce ai trăit şi pe care alegi să le spui nepoţilor de atâtea şi atâtea ori până vor înţelege sau se vor plictisi ? Oare (te) vor înţelege ?
Mi-au rămas doar câteva poze de la ei. O poză e o poveste, s-a spus. Poze cu dichis. E posibil ca pe atunci să nu se spună poză, ci fotografie, că e făcută la fotograf, chiar dacă unul care vine la bâlci şi te aşază în faţa unui macat, ori pe scaun, ori în picioare, îţi zice să nu mişti şi gata. Pe urmă vii cu creionul chimic şi scrii, cu scrisul tău dezlânat: amintire din Obor, uitând să treci şi anul. Gălăgia şi forfota sunt bine ascunse în spatele covorului care încadrează. Doar bocancii plini de praf trădează, dar asta numai dacă eşti foarte atent. În rest, povestea e falsă, chipurile necunoscute. Oameni din care eşti. Oameni care nu mai sunt. Acum nu se mai obişnuieşte a merge la fotograf să te pozezi. Cam toată lumea are un aparat mai mult sau mai puţin performant cu care să facă poze. În cadru intră orice îţi place sau orice place altora, nu mai e nevoie de scoarţă oltenească sau de scaun. Tu cu obeliscul din Costineşti, tu pe podul nu ştiu care, tu şi marea, tu în soarele la apus. Iar din poză lipseşte din nou, povestea. Descarci pe blog zeci de poze din astea şi scrii Madáme Toussads şi te cheamă Amy şi eşti din USA şi el e Elvis, tot din USA, numai că din ceară la Londra, iar ţie puţin îţi pasă că ai fost de fapt la Madame Tussauds. Scrii Meine Gallery fürThailandfotos und Andere, te cheamă Klaus şi eşti din Germania şi te minunezi de locurile pe unde mergi şi vrei să păstrezi totul în pătrate colorate, la rezoluţie maximă... Sunt sute de bloguri cu poze de familie, din călătorii, cu animale de companie, cu prieteni, de la concerte... Dacă eşti singur, descumpănit şi ţi s-a luat de orice joc sau film piratat, fă un slalom pe blogspot.com, fă click pe next. Intră dintr-un blog într-altul, din ţară în ţară, din continent în continet. Nu-i nevoie să ştii limba – oricum nu-i prea mult de citit. Vei vedea aceleaşi imagini, aceiaşi câini jucându-se în iarbă, aceleaşi pisici dormind caraghios, aceiaşi bebeluşi în premergător... Avem acum iluzia poveştii. Am putea chiar să ne filmăm. Nu-i exculs ca în câţiva ani să avem fiecare canalul propriu de televiziune şi să ne filmăm minut cu minut, fără inhibiţii, vieţile impudice, neinteresante şi nereflectate. Nimeni nu va avea răbdare să privească, iar singurătatea va fi şi mai pustiitoare.
M-am lungit cam mult. Nici eu nu mai ştiu ce am vrut de la textul ăsta. O fi fost un pretext pentru a vă ruga să vă scrieţi viaţa. Cel mai mult păstrezi din ea astfel. Dar poate că preferaţi poza cu marea.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Aş fi putut scrie despre cum a lucrat bunicu’, o vară, „la canal”, dar nu ştiu mai mult de atâta. Nu a vrut să povestească. Nici despre război, nici despre comunişti. Avea poveştile lui pe care le tot repeta, mereu la fel şi mereu cu prospeţime şi entuziasm, ca şi cum nu le-ar mai fi spus niciodată. A murit odată cu ele. De ce oamenii nu-şi povestesc viaţa ? De ce se îngroapă cu toate poveştile nespuse ? Sapi după ele, dai doar de oase. Doream să mă fac arheolog, dar ştiu că nu voi găsi ceea ce mi-ar plăcea să găsesc. Nu voi găsi viaţa, vor fi doar schelete, ciburi, mâzgă, tăcere. Cu imaginaţie aş putea reinventa eu povestea, dar aceea ar fi lumea mea, nu civilizaţia care a luat cu ea totul, care s-a măcinat în sine, păstrând doar piatră roasă şi pulbere. Ce rămâne când nu mai rămâne nimic ? Ce poveşti păstrezi pentru tine din tot ce ai trăit şi pe care alegi să le spui nepoţilor de atâtea şi atâtea ori până vor înţelege sau se vor plictisi ? Oare (te) vor înţelege ?
Mi-au rămas doar câteva poze de la ei. O poză e o poveste, s-a spus. Poze cu dichis. E posibil ca pe atunci să nu se spună poză, ci fotografie, că e făcută la fotograf, chiar dacă unul care vine la bâlci şi te aşază în faţa unui macat, ori pe scaun, ori în picioare, îţi zice să nu mişti şi gata. Pe urmă vii cu creionul chimic şi scrii, cu scrisul tău dezlânat: amintire din Obor, uitând să treci şi anul. Gălăgia şi forfota sunt bine ascunse în spatele covorului care încadrează. Doar bocancii plini de praf trădează, dar asta numai dacă eşti foarte atent. În rest, povestea e falsă, chipurile necunoscute. Oameni din care eşti. Oameni care nu mai sunt. Acum nu se mai obişnuieşte a merge la fotograf să te pozezi. Cam toată lumea are un aparat mai mult sau mai puţin performant cu care să facă poze. În cadru intră orice îţi place sau orice place altora, nu mai e nevoie de scoarţă oltenească sau de scaun. Tu cu obeliscul din Costineşti, tu pe podul nu ştiu care, tu şi marea, tu în soarele la apus. Iar din poză lipseşte din nou, povestea. Descarci pe blog zeci de poze din astea şi scrii Madáme Toussads şi te cheamă Amy şi eşti din USA şi el e Elvis, tot din USA, numai că din ceară la Londra, iar ţie puţin îţi pasă că ai fost de fapt la Madame Tussauds. Scrii Meine Gallery fürThailandfotos und Andere, te cheamă Klaus şi eşti din Germania şi te minunezi de locurile pe unde mergi şi vrei să păstrezi totul în pătrate colorate, la rezoluţie maximă... Sunt sute de bloguri cu poze de familie, din călătorii, cu animale de companie, cu prieteni, de la concerte... Dacă eşti singur, descumpănit şi ţi s-a luat de orice joc sau film piratat, fă un slalom pe blogspot.com, fă click pe next. Intră dintr-un blog într-altul, din ţară în ţară, din continent în continet. Nu-i nevoie să ştii limba – oricum nu-i prea mult de citit. Vei vedea aceleaşi imagini, aceiaşi câini jucându-se în iarbă, aceleaşi pisici dormind caraghios, aceiaşi bebeluşi în premergător... Avem acum iluzia poveştii. Am putea chiar să ne filmăm. Nu-i exculs ca în câţiva ani să avem fiecare canalul propriu de televiziune şi să ne filmăm minut cu minut, fără inhibiţii, vieţile impudice, neinteresante şi nereflectate. Nimeni nu va avea răbdare să privească, iar singurătatea va fi şi mai pustiitoare.
M-am lungit cam mult. Nici eu nu mai ştiu ce am vrut de la textul ăsta. O fi fost un pretext pentru a vă ruga să vă scrieţi viaţa. Cel mai mult păstrezi din ea astfel. Dar poate că preferaţi poza cu marea.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu