FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 8, 100 de exemplare.
Atelierul de Carte @ MŢR
Ohren tasten - Hande spielen/ Hannes Heyne
Extrase din "Scrisori către un învăţător"/ I. Simionescu, 1943, Cartea Romînească
Ciorbă de burtă/ Taica
Note dintr-un copîrşău literar artistic (pentru o istorie a morţii)/ Răzvan Supuran
(mai jos numărul integral)
OHREN TASTEN - HANDE SPIELEN/
Hannes Heyne
Vor dem Bau eines Xylophons aus Ästen gehe ich in den Wald. Es ist kein wilder Wald mehr, aber trotzdem herrscht Chaos. Ich suche tote Äste, ohne Moos, Risse oder Larven von Insekten. Am besten sind abgestorbene Bäume die noch stehen. Ulme, Esche, horn, Akazie. Auch gerissen dürfen sie nicht sein. Tastend gleiten die Finger über die Oberfläche, prüfen Gewicht, uchtigkeit, mit der Nase dicht am Holz: riecht es nach Pilzen ? Die Rinde sollnoch dran bleiben, erst später entferne ich sie mit einem Zieheisen. Dann ein erstes Anklopfen, wie klingt das? Hölzer mit klaren und entschiedenen Tönen wandern in den Rucksack. Zu Hause trocknet es noch einige Wochen, dann suche ich Äste mit gleicher Holzart und Durchmesser und lege sie ihrer Tonhöhe nach auf ein dickes Seil.
Das Stimmen geschieht durch Absägen (Ton wird höher) oder Ausdünnen (Ton wird tiefer) Mit diesen klingenden Stöcken sind unendlich viele Spiele möglich. Werfen, Fangen, Jonglieren, Theaterspielen, Fechten, Rollen, Prügeln oder Musizieren. Mit zwei weiteren kleinen Klanghölzern kann man eine erste Holztrommel anschlagen. Die einzelnen Stöcke sind das Unvollendete, Unperfekte, noch nicht Fertige. Trotzdem und gerade deshalb bieten sie ein Universum an Möglichkeiten. Entscheide ich mich zum Weiterbauen, müssen die einzelnen Äste zu einem Instrument zusammengefügt werden. Die gewünschte Skale wird gestimmt und die Hölzer an zwei bestimmten Punkten gebohrt und aufgefädelt und verknotet. Man hat jetzt eine klingende Leiter (senkrecht) oder Brücke (waagerecht) Auch möglich ist ein klingender Gartenzaun (Stäbe senkrecht) Je nach Wahl kann ein Gestell aus Ästen gebaut werden, was das Xylophon hält. Am Anfang spiele ich die Holme mit den Händen an, alles bleibt fließend – beweglich und leise. In ihrer Mitte oder ganz am Rand klingen sie optimal, an den Schwingungsknoten nicht. Bei Bedarf lassen sich mehrere Paare Klöppel schnitzen, damit einige Menschen das Instrument gemeinsam spielen können. Ein einfaches Xylophon ist geboren (das Wort kommt aus dem Griechischen: xylon = Holz, phone = Laut.
URECHILE PIPĂIE - MÂINILE CÂNTĂ/
Hannes Heyne
Inainte de a construi un xilofon din ramuri, merg in padure. Nu mai sunt paduri salbatice dar totusi haosul stapaneste. Caut ramuri moarte/ uscate, fara muschi pe ele, fara crapaturi sau larve de insecte. Pomii morti dar care stau inca in picioare sunt cei mai buni pentru asa ceva. Ulm, stejar, fag, salcam. Ramurile nu trebuie sa fie crapate. Pipaitul conduce degetele pe suprafata cojii, simte, testeaza greutatea, umiditatea; cu nasul aproape de lemn : miroase cumva a ciuperci? Coaja trebuie inca sa ramana, doar apoi, mai tarziu, o voi da jos, cu un cutit special. Urmeaza prima ciocanitura, cum suna? Lemnele cu un sunet clar si deslusit trec in rucsac. Acasa le pun la uscat cateva saptamani, dupa care caut ramuri de acelasi fel de lemn si aceeasi grosime si le intind pe o funie groasa, in ordine, dupa sunet.
Acordarea are loc prin taiere/scurtare ( in felul acesta sunetul e mai inalt) sau prin subtiere ( sunetul devine mai adanc/jos). Cu aceste lemne care suna sunt posibile o multime de jocuri. Aruncat, prins, jonglaj, teatru, lupta, invartit, bataie sau muzica. Cu alte doua lemne care suna dar mai mici se poate canta astfel la toba de lemn. Fiecare bat de lemn este neterminat, imperfect, inca ne-gata. Cu toate acestea, chiar multumita acestui fapt, lemnele ofera o posibilitate nelimitata de lucru/utilizare. Daca ma hotarasc sa construiesc mai departe, atunci trebuie ca fiecare ramura sa fie integrata ca parte a instrumentului. Scala dorita urmeaza a fi acordata, lemnele vor fi gaurite intr-un anume punct, o sfoara se trece prin gaura si apoi se inoada. S-a obtinut o scara sonora de lemne ( daca le tinem vertical) sau o punte de sunete ( daca le atarnam orizontal). Se poate face chiar un gard sunator, daca punem ramurile in picioare. In functie de ce anume alegem, e necesar un suport tot din lemne care sa sustina xilofonul. La inceput probez si cant la aceste ramuri cu mainile - totul e curgator, in miscare si in soapta. Cel mai bine suna in mijloc sau la margine de tot, la nodurile de rezonanta suna cel mai slab/neclar. Daca e nevoie, fac mai multe bete de lemn cu care se va canta/ lovi la xilofon ca in felul acesta mai multi oameni sa poata canta simultan la el. Si asa se naste un xilofon simplu ( cuvantul provine din limba greaca : xylon - lemn, phono - sunet).
---------------------------------------------------
Extrase din: „SCRISORI CĂTRE UN ÎNVĂŢĂTOR"/
I. Simionescu, 1943, Cartea Romînească:
Să vedem, cam ce s'ar putea aduna într'un muzeu şcolar. (…) Nu numai că el ar prinde însemnătatea celor lui obişnuite, dar ar căpăta explicarea multor lucruri, zilnic văzute de el şi neînţelese. (…)
Locul de cinste 1-ar ocupa Ştiinţele Naturale.
(…) Cu toate că li se spune aşa, cu toate că e ştiinţa despre natură, totuşi predarea ei se face numai şi numai de pe carte. Excursiuni nu se obişnuiesc; lecţii în plină natură chiar în curtea şcoalei de asemenea nu se fac, aşa încât viaţa se transformă în moarte, din pragul şcoalei şi pâna în sala de clasă.
(…) Dar măcar în clasă dacă s'ar face cum trebue, tot ar folosi la ceva. Ar îi îndeajuns să se arate chiar umbra vieţii! Să se puie în faţa copiilor cel puţin ce se poate păstra în dulapul şcoalii. Şi se pot multe păstra. Un os, un schelet de pasăre, o broască uscată, o camaşa de şarpe, un cuib, mă rog câte şi mai câte nu pot fi întâlnite în calea elevilor, cât hălăduesc ei pe meleagurile din împrejurimile satului. Dublu folos. Se desteaptă curiozitatea elevilor, se îndrumă spre observare iar dascălul poate să-şi îmbogăţească repede muzeul, alegând din ce i se aduce, tot ceia ce crede el că-i trebue pentru predarea lecţiunilor.
(…) Principiul unei balanţe se poate arăta şi prin jucăriile pe cari le fac copiii singuri; cumpăna zidarului: o sfoară cu o piatră la capăt alăturea de un echer. Un balon? Una din acele băşici subţiri, colorate, cari se vând la iarmaroace. Un sifon? O bucată de tub de cauciuc şi două căni de lut. Şi câte şi mai câte alte experiente, nu se pot face cu obiecte uzuale, pe cari însă trebue să le ai la îndemâna. (…) La fel si cu celelalte ştiinţi folositoare.
Cum se face o oală, cum se ajunge de la lâna oii, nespalată, murdară, plină de scai, la sumanul sau abaua curată, toate acestea se pot căpăta de la meşterul olar ai satului ori de la gospodină, mama unui elev. Să alergi în fiecare an, sa-ţi procuri obiectele, e greu. Odată procurate, ele stau frumos în dulap şi le iei la orice trebuinta.”
CIORBĂ DE BURTĂ/
Taica
Cine zice că e greu de făcut, minte cu neruşinare, au poate nici bucătărie nu ştie ce înseamnă. Păi, să vă înveţe Taica ce şi cum, că burtă se găseşte neam, gata curăţată, peste tot. Numai să aveţi grijă domniile voastre să alegeţi burtă de vacă matură, neprelucrată, adică ne-prefiartă, adică de la ţărani dom’le, cel mai bine. Grasă şi cu ceva carne macră roz, ceva mai multă. Ţăranul vă va da şi ciolanul, osul de vacă aferent, ciocănele sau genunchi chiar. Amabil şi priceput, ţăranul va purcede la a sparge oasele, să iasă bunătate de măduvă la fiert. De nu veţi lua de la ţărani, cătaţi măcelării ce au toate acestea, ascultaţi-mă că ştiu ce spun. Restul e mezelic, astea-s importante. Burta o tăiaţi cât palma, oasele-s sparte, 1 ceapă curăţată întreagă şi 1 morcov idem. Toate acestea se pun la fiert cu şase litri de apă şi puţină sare. Spumuim la început, apoi se lasă la fiert, se lasă, se lasă, cel puţin trei ore. Când oasele şi-au lăsat carnea, se scot. De mai au măduva înăuntru, de aveţi pohtă, o puteţi mânca cu pâine caldă şi puţintică sare, de nu, înapoi în ciorbă cu ea, că tare gust bun îi dă.
Când s-a fiert şi burta, de se taie singură cu cuţitul, şi numai atunci, căci nimănui nu-i place să mestece burtă nefiartă şi mulţi neaveniţi aşa o prezintă, deci numai atunci o tăiaţi şuviţe-şuviţele cât de subţiri. Ceapa şi morcovul nu ne mai interesează, menirea lor a fost să-şi lase aromele. Iaca se mai pune un pic la fiert, zama tre’ să fie groasă şi un pic mai multă decât carnea.
Şi acum vă dezvăluie Taica taina cea mare: luaţi domiile voastre nişte gogoşari muraţi, tăiaţi-i fideluţă şi-i împreunaţi într-o divină facere cu ciorba. Mai daţi un clocot, să vie ciorba fierbinte la masă, căci iarăşi neaveniţii o prezintă caldă sau mai rău, călâie, ori ciorba asta fierbinte face casă bună cu poftele omului. Amu, ar mai fi un secreţel, pentru cine doreşte un fason elegant. Ia domnia sa un morcove, îl taie fideluţă mărunt-mărunt, îl căleşte uşor şi numai oliacă în puţin ulei şi toarnă peste ciorbă, să dea o nuanţă roşiatică în farfurie. Dar eu prefer ciorba albă. La sfârşit, 2-3 căţei de usturoi se pisează cu sare, lângă ei 2-3 gălbenuşuri se amestecă cu oliacă de oţet, cu ceva mai multă smântână, ca la 300-400 grame şi niscaiva zamă din ciorbă. Încet, amestecând continuu, se toarnă dreseala în ciorbă.
Dresuri se servesc separat, după variile gusturi ale comesenilor:
NOTE DINTR-UN COPÎRŞĂU LITERAR ARTISTIC (PENTRU O ISTORIE A MORŢII)/
Scrise de Răzvan Supuran, după notele întîiului thanatonaut, la trecerea anunţată a acestuia
Despre moarte
Un om se plînge de moarte. Un altul, o alungă. El plînge moartea cuiva. Ea cheamă propria moarte. Aşteptăm moartea sperînd să scăpăm de suferinţă. Degeaba.
Trăim o istorie a morţii, o poveste a ei, cu sfîrşit bine conturat şi uneori cu happy-ending-uri. Pustiuri de poezii, rîuri de romane, probabil mai multe decît cele despre dragoste. Cărţi esenţiale sunt manuale de a muri. O biserică a construit societatea ultimelor două milenii foloisnd teama de moarte ca instrumentar obligatoriu al vieţii. Ne temem cu toţii de ea, deşi prin ea ni se promite nemurirea. E suficient şi cu interes să-i rosteşti numele, pentru ca toţi ceilalţi să plece capul în faţa ta.
Moartea ne mîntuieşte. Sunt şi morţi de mîntuială.
Moarte este speranţă, promisiune, trecere. Dar moartea este eternă şi murim pentru totdeauna. Aşadar, ce faci dincolo, vreme de o eternitate? Adicătelea, toate bune şi frumoase, murim fără probleme, dar ce facem dup’aia? Viaţa asta se sfîrşeşte şi trecem către dincolo, ca să ce? Murim degeaba? Nu cred. Io cred că-i exact ca-n viaţă: dacă nu ai ce să construieşti, nu dărîmi ceea ce ai. Dacă viaţa ne regulează, să fim în stare să regulăm, în cele din urmă, moartea.
Rămînere în moarte, aproape-purgatoriul. Moartea este ultimul dintre duşmani. Adică cel mai pirpiriu şi neputincios?
Întrebările copiilor
Dacă moartea nu există, cine este moartea? Dacă mortul păşeşte pe-acolo, lasă urme? Mortul trecător ajunge undeva? Morţii plîng? Dar de ce e aşa alb mortul? Ce fac viermii care se nasc la moartea noastră? Trupul moare cu adevărat? Cînd murim, e cineva din noi care nu moare? Pe moarte, de ce o cheamă moarte? Moartea e o femeie? Moartea se fardează? Moartea face shopping? Moartea joacă game-uri de strategie?
Mortea cîştigă de fiecare dată? Moartea cît trăieşte? Ce mănîncă moartea? Moartea face pipi? Morţii îi e ruşine dacă ne vede dezbrăcaţi? Dacă moartea te ia şi barza te aduce, înseamnă că doar în viaţă rămîi singur? Poţi să mori numai cînd eşti singur? Dacă moarte are sinonime, înseamnă că sunt mai multe feluri de moarte? Moartea este moarte pentru că mormăie? Ce vrei să fii după ce mori? Dacă moartea este nimic, de ce acceptă o predicaţie?; este oare moartea nimicul făcător? Ce face moartea cu noi, după ce ne ia? Pe Marte există moarte? Moartea este slabă sau grasă? Moartea rîde? Cînd a început moartea?
Feluri de a muri
Morţi blînde, morţi rele, morţi dureroase, morţi tăcute, moarte lentă, moarte grabnică, moarte aşteptată. Moartea nu e niciodată o surpriză. Poate fi neaşteptată, rău primită, prost tratată, dar niciodată o necunoscută. Moartea e a naibii de vie. Moarte din senin, moarte fulgerată, mort curentat, mort înecat, spînzurat, fiert, rupt, tăiat, înjunghiat, călcat, violat, iubit, urît, aruncat, căzut, lovit, pîrlit, asurzit, cel care moare cîntînd ajunge harpa zeului, cel care moare lovind se face buzduganul zmeului, curajosul – cal înaripat, bătrînul rămîne băiat, grasul slăbeşte, slabul se-mplineşte. Nu-s multe feluri de a muri, deşi morţile-s nenumărate. Dacă unui om nu i se constată moartea, el este dispărut, dar nu mort – dispăruţii sunt morţi de o moarte absentă. Mort din dragoste. Mort într-un duel. Mort din prostie. Mort de sete. Mort de foame. Mort de prea multă mîncare. Mort necunoscut. Mort celebru. Mort în floarea vieţii. Mort de căldură. Mort de frig. Mort spînzurat, mort pe o creangă, mort într-o livadă cu vişini, mort de mirosul ameţitor al florii de mac, mort de toxicitatea mîncării, de la mac. Mort pe muchie de cuţit. Mort de fericire. Mort de oboseală. Mort de mîna altului. Mort din mînia cuiva. Mort de mîntuială. Mort cu propria mînă. Mort pentru eternitate. Să mori de durere. Să mori de plăcere. Moartea este o bună scuză. Uită-te la mortu’ ăsta, îi aşa de liniştit, de parcă doarme. Moartea-i un somn lung. Mort de moarte bună. Moarte aşteptată. Moarte anunţată. Moarte comandată. A împuşca pe cine nu trebuie. Mort eroic. Mort în faţa plutonului de execuţie. Moarte accidentală. Îţi vine să mori de plăcere. Îţi vine să închizi ochii şi să nu mai ştii nimic, dar se moare cu ochii aşa cum îs în acele clipe – de-s închişi, rămîn închişi, de-s deschişi, deschişi rămîn. Moarte cu autor necunoscut. Să mori de moarte bună. A muri anonim. Mort în răscruce. Ucis pe cruce. Învie din moarte.
Soiuri de îngropăciuni
În pămînt, în foc, în lemn, în ţesătură, în închisoare, în beton, în zid, în şotron. Moartea joacă şi arşice. În şanţ, în groapă, în apă, în mare. Niciodată nu suntem îngropaţi în aer, în văzduh sau în zbor. Suflul morţii nu poate veni din aer, însă poate, din senin. Sunt mai multe locuri în care nu putem fi îngropaţi şi e doar un singur loc unde ne naştem. Între ele, hălăduim de colo-colo, căutînd loc potrivit sau pentru una, sau pentru alta. Îngropat în ţintirim, unde ţiuie greierele. Aşezaţi în locuri publice. Uneori, lăsaţi descoperiţi, pentru a putea fi văzuţi. Să mori dintru e mai uşor decît să mori întru. Eroii se îngroapă sub brazi. Păcătoşii sunt îngropaţi fără slujbă.
Acoperiţi-vă ruşinea de a muri
De ce nu murim goi? De ce ne îngroapă îmbrăcaţi? De ce nu ne dezbracă atunci cînd ne îngroapă? Ne e ruşine de nuditatea noastră în faţa nevăzutei morţi. Se strecoară pe furiş în patul nostru dar nu-şi dezveleşte chipul şi, la rîndu-ne, ne e ruşine să ne arătăm ei aşa cum suntem. Murim feciorelnic, timizi şi impuzi, aşteptînd ca moartea să desfacă strat cu strat vestmîntul pe care-l pregătim pentru ea. Ceilalţi ne spală şi ne parfumează, pentru a fi decenţi în faţa ei. Ne înmoaie pielea pentru a simţi bine mîngîierea cea rece. Trupul înţepeneşte, suntem la fel de înţepaţi şi mîndri ca un dandy. Putem cumpăra bilet de avion pe ruta Vatican – acasă – Ierusalim, pe numele “Moartea”.
Reţete pentru o moarte cumsecade
Moartea costă a naibii de mult. Un loc decent de îngropăciune ajunge la cinci mii de parale. Un sicriu cît de cît, cam o mie de parale. Ţuica-i scumpă – ca să fie bună, dai cam un milion pe litră. Transportul, cam un milion kilometrul. Spitalul şi morga fac peste două mii. Coroanele, florile, veşmintele, încă vreo trei. Taxa (depinde de zonă, de relaţiile pe care le ai la primărie şi la biserică) încă una bucată mie. Masa de după, pomana şi pomenirea, cam trei mii. Cu totul, la prima strigare, o moarte bună ajunge la două zeci de mii de parale. Păi, mai merită să mori? Nu mai bine stai cuminte în banca ta şi mori numai cînd ai banii puşi deoparte pentru o moarte cumsecade? Că altfel, faci rău celor din jur şi evident că nu asta vrem să se întîmple.
Oricum, e clar că moartea graşilor costă mai mult decît a slăbănogilor.
Doamna moarte
Era odată ca niciodată un muritor care întreaga viaţă a vrut să afle ce este moartea, să se pregătească pentru trecere, un trecător în căutarea ultimei destinaţii. A citit manualele, multele istorii, tratatele de moarte. A inventat tanatologia şi a fost premiat pentru asta. A devenit primul şi cel cel mai mare tanatonaut în viaţă. Era un om viu care şi-a dedicat viaţa morţii. A întîlnit şi tanatonauţi morţi, necunoscuţi pînă la el, care i-au dezvăluit adevăratul ei chip. Niciunul nu apucase să ajungă undeva; erau prea recent morţi sau drumul le era anevoios, moartea îi purta în paşi prea mărunţi ori nu apucaseră să întrevadă măcar vreo hartă ca să-şi dea seama unde vor fi duşi. Iar ceilalţi, morţi de vreme mai lungă, erau prea departe, acolo pînă unde eroul nostru nu putea călători.
Tanatonautul Anghel, un adevărat şerb al morţii. A murit şi el, la vremea lui, fără a dărui din secretele acoperite. Alţi muritori au inventat ştiinţa anghelologiei şi premiul nobel pentru moarte.
Viaţa lungă după moarte
Moarte nu se murează. Nu se face saramură. Nu se fierbe. Nu se prăjeşte. Moartea nu se găteşte. Tu eşti singurul care se poate găti pentru ea. Dacă o faci cum se face, ai bonus posibilitatea de a trăi fericit pînă la adînci bătrîneţe. Dar dacă întorci capul cînd mori, nici de finalitatea asta nu mai eşti sigur. Aminteşte-ţi ce păţesc eroii care se întorc din moartea altora. Apoi, ţintind prea sus prin moarte, stîrneşti invidii. Mai demult, erau bule pe care le puteai cumpăra pentru liniştea de apoi. Probabil că ne e şi teamă de gălăgia de acolo. În infern trebuie să fie asurzitor şi atunci în iad e tăcere? Dar harpele cetelor? Acum, poţi să dai şpagă la cimitir, să ţi se dea un loc în rîndul din faţă. Mori cu faţa la zeul tău, dar care e momentul de plecare potrivit pentru a ajunge?
Copîrşăul
De-l faci din brad, asculţi vuietul pînă la cap; de-l faci din stejar, o hi să hie de soroc şi hotar; de-l faci din păltinaş, faun cînta-va din fluieraş. Fă-l de piatra, fă-l din stîncă. Din marmură, din aur, din lut, din lemn curat, din fir brodat. Copîrşăul acoperă, mormîntul tace, groapa îngroapă, groparul sapă.
Atelierul de Carte @ MŢR
Ohren tasten - Hande spielen/ Hannes Heyne
Extrase din "Scrisori către un învăţător"/ I. Simionescu, 1943, Cartea Romînească
Ciorbă de burtă/ Taica
Note dintr-un copîrşău literar artistic (pentru o istorie a morţii)/ Răzvan Supuran
(mai jos numărul integral)
OHREN TASTEN - HANDE SPIELEN/
Hannes Heyne
Vor dem Bau eines Xylophons aus Ästen gehe ich in den Wald. Es ist kein wilder Wald mehr, aber trotzdem herrscht Chaos. Ich suche tote Äste, ohne Moos, Risse oder Larven von Insekten. Am besten sind abgestorbene Bäume die noch stehen. Ulme, Esche, horn, Akazie. Auch gerissen dürfen sie nicht sein. Tastend gleiten die Finger über die Oberfläche, prüfen Gewicht, uchtigkeit, mit der Nase dicht am Holz: riecht es nach Pilzen ? Die Rinde sollnoch dran bleiben, erst später entferne ich sie mit einem Zieheisen. Dann ein erstes Anklopfen, wie klingt das? Hölzer mit klaren und entschiedenen Tönen wandern in den Rucksack. Zu Hause trocknet es noch einige Wochen, dann suche ich Äste mit gleicher Holzart und Durchmesser und lege sie ihrer Tonhöhe nach auf ein dickes Seil.
Das Stimmen geschieht durch Absägen (Ton wird höher) oder Ausdünnen (Ton wird tiefer) Mit diesen klingenden Stöcken sind unendlich viele Spiele möglich. Werfen, Fangen, Jonglieren, Theaterspielen, Fechten, Rollen, Prügeln oder Musizieren. Mit zwei weiteren kleinen Klanghölzern kann man eine erste Holztrommel anschlagen. Die einzelnen Stöcke sind das Unvollendete, Unperfekte, noch nicht Fertige. Trotzdem und gerade deshalb bieten sie ein Universum an Möglichkeiten. Entscheide ich mich zum Weiterbauen, müssen die einzelnen Äste zu einem Instrument zusammengefügt werden. Die gewünschte Skale wird gestimmt und die Hölzer an zwei bestimmten Punkten gebohrt und aufgefädelt und verknotet. Man hat jetzt eine klingende Leiter (senkrecht) oder Brücke (waagerecht) Auch möglich ist ein klingender Gartenzaun (Stäbe senkrecht) Je nach Wahl kann ein Gestell aus Ästen gebaut werden, was das Xylophon hält. Am Anfang spiele ich die Holme mit den Händen an, alles bleibt fließend – beweglich und leise. In ihrer Mitte oder ganz am Rand klingen sie optimal, an den Schwingungsknoten nicht. Bei Bedarf lassen sich mehrere Paare Klöppel schnitzen, damit einige Menschen das Instrument gemeinsam spielen können. Ein einfaches Xylophon ist geboren (das Wort kommt aus dem Griechischen: xylon = Holz, phone = Laut.
URECHILE PIPĂIE - MÂINILE CÂNTĂ/
Hannes Heyne
Inainte de a construi un xilofon din ramuri, merg in padure. Nu mai sunt paduri salbatice dar totusi haosul stapaneste. Caut ramuri moarte/ uscate, fara muschi pe ele, fara crapaturi sau larve de insecte. Pomii morti dar care stau inca in picioare sunt cei mai buni pentru asa ceva. Ulm, stejar, fag, salcam. Ramurile nu trebuie sa fie crapate. Pipaitul conduce degetele pe suprafata cojii, simte, testeaza greutatea, umiditatea; cu nasul aproape de lemn : miroase cumva a ciuperci? Coaja trebuie inca sa ramana, doar apoi, mai tarziu, o voi da jos, cu un cutit special. Urmeaza prima ciocanitura, cum suna? Lemnele cu un sunet clar si deslusit trec in rucsac. Acasa le pun la uscat cateva saptamani, dupa care caut ramuri de acelasi fel de lemn si aceeasi grosime si le intind pe o funie groasa, in ordine, dupa sunet.
Acordarea are loc prin taiere/scurtare ( in felul acesta sunetul e mai inalt) sau prin subtiere ( sunetul devine mai adanc/jos). Cu aceste lemne care suna sunt posibile o multime de jocuri. Aruncat, prins, jonglaj, teatru, lupta, invartit, bataie sau muzica. Cu alte doua lemne care suna dar mai mici se poate canta astfel la toba de lemn. Fiecare bat de lemn este neterminat, imperfect, inca ne-gata. Cu toate acestea, chiar multumita acestui fapt, lemnele ofera o posibilitate nelimitata de lucru/utilizare. Daca ma hotarasc sa construiesc mai departe, atunci trebuie ca fiecare ramura sa fie integrata ca parte a instrumentului. Scala dorita urmeaza a fi acordata, lemnele vor fi gaurite intr-un anume punct, o sfoara se trece prin gaura si apoi se inoada. S-a obtinut o scara sonora de lemne ( daca le tinem vertical) sau o punte de sunete ( daca le atarnam orizontal). Se poate face chiar un gard sunator, daca punem ramurile in picioare. In functie de ce anume alegem, e necesar un suport tot din lemne care sa sustina xilofonul. La inceput probez si cant la aceste ramuri cu mainile - totul e curgator, in miscare si in soapta. Cel mai bine suna in mijloc sau la margine de tot, la nodurile de rezonanta suna cel mai slab/neclar. Daca e nevoie, fac mai multe bete de lemn cu care se va canta/ lovi la xilofon ca in felul acesta mai multi oameni sa poata canta simultan la el. Si asa se naste un xilofon simplu ( cuvantul provine din limba greaca : xylon - lemn, phono - sunet).
---------------------------------------------------
Extrase din: „SCRISORI CĂTRE UN ÎNVĂŢĂTOR"/
I. Simionescu, 1943, Cartea Romînească:
Să vedem, cam ce s'ar putea aduna într'un muzeu şcolar. (…) Nu numai că el ar prinde însemnătatea celor lui obişnuite, dar ar căpăta explicarea multor lucruri, zilnic văzute de el şi neînţelese. (…)
Locul de cinste 1-ar ocupa Ştiinţele Naturale.
(…) Cu toate că li se spune aşa, cu toate că e ştiinţa despre natură, totuşi predarea ei se face numai şi numai de pe carte. Excursiuni nu se obişnuiesc; lecţii în plină natură chiar în curtea şcoalei de asemenea nu se fac, aşa încât viaţa se transformă în moarte, din pragul şcoalei şi pâna în sala de clasă.
(…) Dar măcar în clasă dacă s'ar face cum trebue, tot ar folosi la ceva. Ar îi îndeajuns să se arate chiar umbra vieţii! Să se puie în faţa copiilor cel puţin ce se poate păstra în dulapul şcoalii. Şi se pot multe păstra. Un os, un schelet de pasăre, o broască uscată, o camaşa de şarpe, un cuib, mă rog câte şi mai câte nu pot fi întâlnite în calea elevilor, cât hălăduesc ei pe meleagurile din împrejurimile satului. Dublu folos. Se desteaptă curiozitatea elevilor, se îndrumă spre observare iar dascălul poate să-şi îmbogăţească repede muzeul, alegând din ce i se aduce, tot ceia ce crede el că-i trebue pentru predarea lecţiunilor.
(…) Principiul unei balanţe se poate arăta şi prin jucăriile pe cari le fac copiii singuri; cumpăna zidarului: o sfoară cu o piatră la capăt alăturea de un echer. Un balon? Una din acele băşici subţiri, colorate, cari se vând la iarmaroace. Un sifon? O bucată de tub de cauciuc şi două căni de lut. Şi câte şi mai câte alte experiente, nu se pot face cu obiecte uzuale, pe cari însă trebue să le ai la îndemâna. (…) La fel si cu celelalte ştiinţi folositoare.
Cum se face o oală, cum se ajunge de la lâna oii, nespalată, murdară, plină de scai, la sumanul sau abaua curată, toate acestea se pot căpăta de la meşterul olar ai satului ori de la gospodină, mama unui elev. Să alergi în fiecare an, sa-ţi procuri obiectele, e greu. Odată procurate, ele stau frumos în dulap şi le iei la orice trebuinta.”
(cules de editor, ca preambul potrivit pentru descrierea din următorul număr al facerii abalei, către o bază de date şi o arhivă complexă a meşteşugurilor, materialelor, uneltelor şi folosinţelor acestor lucruri aparţinătoare naturii sociale)
------------------------------------------------------CIORBĂ DE BURTĂ/
Taica
Cine zice că e greu de făcut, minte cu neruşinare, au poate nici bucătărie nu ştie ce înseamnă. Păi, să vă înveţe Taica ce şi cum, că burtă se găseşte neam, gata curăţată, peste tot. Numai să aveţi grijă domniile voastre să alegeţi burtă de vacă matură, neprelucrată, adică ne-prefiartă, adică de la ţărani dom’le, cel mai bine. Grasă şi cu ceva carne macră roz, ceva mai multă. Ţăranul vă va da şi ciolanul, osul de vacă aferent, ciocănele sau genunchi chiar. Amabil şi priceput, ţăranul va purcede la a sparge oasele, să iasă bunătate de măduvă la fiert. De nu veţi lua de la ţărani, cătaţi măcelării ce au toate acestea, ascultaţi-mă că ştiu ce spun. Restul e mezelic, astea-s importante. Burta o tăiaţi cât palma, oasele-s sparte, 1 ceapă curăţată întreagă şi 1 morcov idem. Toate acestea se pun la fiert cu şase litri de apă şi puţină sare. Spumuim la început, apoi se lasă la fiert, se lasă, se lasă, cel puţin trei ore. Când oasele şi-au lăsat carnea, se scot. De mai au măduva înăuntru, de aveţi pohtă, o puteţi mânca cu pâine caldă şi puţintică sare, de nu, înapoi în ciorbă cu ea, că tare gust bun îi dă.
Când s-a fiert şi burta, de se taie singură cu cuţitul, şi numai atunci, căci nimănui nu-i place să mestece burtă nefiartă şi mulţi neaveniţi aşa o prezintă, deci numai atunci o tăiaţi şuviţe-şuviţele cât de subţiri. Ceapa şi morcovul nu ne mai interesează, menirea lor a fost să-şi lase aromele. Iaca se mai pune un pic la fiert, zama tre’ să fie groasă şi un pic mai multă decât carnea.
Şi acum vă dezvăluie Taica taina cea mare: luaţi domiile voastre nişte gogoşari muraţi, tăiaţi-i fideluţă şi-i împreunaţi într-o divină facere cu ciorba. Mai daţi un clocot, să vie ciorba fierbinte la masă, căci iarăşi neaveniţii o prezintă caldă sau mai rău, călâie, ori ciorba asta fierbinte face casă bună cu poftele omului. Amu, ar mai fi un secreţel, pentru cine doreşte un fason elegant. Ia domnia sa un morcove, îl taie fideluţă mărunt-mărunt, îl căleşte uşor şi numai oliacă în puţin ulei şi toarnă peste ciorbă, să dea o nuanţă roşiatică în farfurie. Dar eu prefer ciorba albă. La sfârşit, 2-3 căţei de usturoi se pisează cu sare, lângă ei 2-3 gălbenuşuri se amestecă cu oliacă de oţet, cu ceva mai multă smântână, ca la 300-400 grame şi niscaiva zamă din ciorbă. Încet, amestecând continuu, se toarnă dreseala în ciorbă.
Dresuri se servesc separat, după variile gusturi ale comesenilor:
- Hrean proaspăt ras sau hrean proaspăt ras, cu oţet şi cu sare.
- Ardeiaş iute proaspăt, mintenaş.
- Ardei iute murat în oţet.
- Mujdei de usturoi din belşug, căci multora le place, dar nici în ciorbă nu putem pune din belşug, căci altora nu le place deloc... Să vă mai spună Taica un mister? Să. Puteţi pune mujdei clasic, usturoi, sare, apă, sau puteţi face această minunăţie: usturoiul se pisează foarte bine cu sare şi încet, fără grabă, începem a picura oloi. Amestecăm vârtos, iar un pic de oloi. Repetăm cât dorim operaţia, dar nici prea mult oloi nu e de dorit, ci doar cât să îngroaşe amestecul. Bun, de-l mănânci pe pâine, ca pe icre!
- Smântână din belşug, căci tare bună-i în ciorba aiasta.
- Sare şi piper.
- Boia dulce.
- Boia iute, da, da, încercaţi şi nu vă mai minunaţi.
- Leuştean şi/ sau pătrunjel proaspăt, mărunţit.
- Şi nu în ultimul rând, oţet. Simplu, din vin, sau din mere şi miere. Sau da, din borcanul de gogoşari muraţi, au poate din cel de ardei iuţi muraţi. Să aveţi poftă, taică, şi nu uitaţi: burta bătrână, ciolanul din belşug şi fiertul îndelung fac ciorba bună!
NOTE DINTR-UN COPÎRŞĂU LITERAR ARTISTIC (PENTRU O ISTORIE A MORŢII)/
Scrise de Răzvan Supuran, după notele întîiului thanatonaut, la trecerea anunţată a acestuia
"Ne naştem şi murim de mîinile altora”, Anghel Ceresus ban Thanatos
Despre moarte
Un om se plînge de moarte. Un altul, o alungă. El plînge moartea cuiva. Ea cheamă propria moarte. Aşteptăm moartea sperînd să scăpăm de suferinţă. Degeaba.
Trăim o istorie a morţii, o poveste a ei, cu sfîrşit bine conturat şi uneori cu happy-ending-uri. Pustiuri de poezii, rîuri de romane, probabil mai multe decît cele despre dragoste. Cărţi esenţiale sunt manuale de a muri. O biserică a construit societatea ultimelor două milenii foloisnd teama de moarte ca instrumentar obligatoriu al vieţii. Ne temem cu toţii de ea, deşi prin ea ni se promite nemurirea. E suficient şi cu interes să-i rosteşti numele, pentru ca toţi ceilalţi să plece capul în faţa ta.
Moartea ne mîntuieşte. Sunt şi morţi de mîntuială.
Moarte este speranţă, promisiune, trecere. Dar moartea este eternă şi murim pentru totdeauna. Aşadar, ce faci dincolo, vreme de o eternitate? Adicătelea, toate bune şi frumoase, murim fără probleme, dar ce facem dup’aia? Viaţa asta se sfîrşeşte şi trecem către dincolo, ca să ce? Murim degeaba? Nu cred. Io cred că-i exact ca-n viaţă: dacă nu ai ce să construieşti, nu dărîmi ceea ce ai. Dacă viaţa ne regulează, să fim în stare să regulăm, în cele din urmă, moartea.
Rămînere în moarte, aproape-purgatoriul. Moartea este ultimul dintre duşmani. Adică cel mai pirpiriu şi neputincios?
Întrebările copiilor
Dacă moartea nu există, cine este moartea? Dacă mortul păşeşte pe-acolo, lasă urme? Mortul trecător ajunge undeva? Morţii plîng? Dar de ce e aşa alb mortul? Ce fac viermii care se nasc la moartea noastră? Trupul moare cu adevărat? Cînd murim, e cineva din noi care nu moare? Pe moarte, de ce o cheamă moarte? Moartea e o femeie? Moartea se fardează? Moartea face shopping? Moartea joacă game-uri de strategie?
Mortea cîştigă de fiecare dată? Moartea cît trăieşte? Ce mănîncă moartea? Moartea face pipi? Morţii îi e ruşine dacă ne vede dezbrăcaţi? Dacă moartea te ia şi barza te aduce, înseamnă că doar în viaţă rămîi singur? Poţi să mori numai cînd eşti singur? Dacă moarte are sinonime, înseamnă că sunt mai multe feluri de moarte? Moartea este moarte pentru că mormăie? Ce vrei să fii după ce mori? Dacă moartea este nimic, de ce acceptă o predicaţie?; este oare moartea nimicul făcător? Ce face moartea cu noi, după ce ne ia? Pe Marte există moarte? Moartea este slabă sau grasă? Moartea rîde? Cînd a început moartea?
Feluri de a muri
Morţi blînde, morţi rele, morţi dureroase, morţi tăcute, moarte lentă, moarte grabnică, moarte aşteptată. Moartea nu e niciodată o surpriză. Poate fi neaşteptată, rău primită, prost tratată, dar niciodată o necunoscută. Moartea e a naibii de vie. Moarte din senin, moarte fulgerată, mort curentat, mort înecat, spînzurat, fiert, rupt, tăiat, înjunghiat, călcat, violat, iubit, urît, aruncat, căzut, lovit, pîrlit, asurzit, cel care moare cîntînd ajunge harpa zeului, cel care moare lovind se face buzduganul zmeului, curajosul – cal înaripat, bătrînul rămîne băiat, grasul slăbeşte, slabul se-mplineşte. Nu-s multe feluri de a muri, deşi morţile-s nenumărate. Dacă unui om nu i se constată moartea, el este dispărut, dar nu mort – dispăruţii sunt morţi de o moarte absentă. Mort din dragoste. Mort într-un duel. Mort din prostie. Mort de sete. Mort de foame. Mort de prea multă mîncare. Mort necunoscut. Mort celebru. Mort în floarea vieţii. Mort de căldură. Mort de frig. Mort spînzurat, mort pe o creangă, mort într-o livadă cu vişini, mort de mirosul ameţitor al florii de mac, mort de toxicitatea mîncării, de la mac. Mort pe muchie de cuţit. Mort de fericire. Mort de oboseală. Mort de mîna altului. Mort din mînia cuiva. Mort de mîntuială. Mort cu propria mînă. Mort pentru eternitate. Să mori de durere. Să mori de plăcere. Moartea este o bună scuză. Uită-te la mortu’ ăsta, îi aşa de liniştit, de parcă doarme. Moartea-i un somn lung. Mort de moarte bună. Moarte aşteptată. Moarte anunţată. Moarte comandată. A împuşca pe cine nu trebuie. Mort eroic. Mort în faţa plutonului de execuţie. Moarte accidentală. Îţi vine să mori de plăcere. Îţi vine să închizi ochii şi să nu mai ştii nimic, dar se moare cu ochii aşa cum îs în acele clipe – de-s închişi, rămîn închişi, de-s deschişi, deschişi rămîn. Moarte cu autor necunoscut. Să mori de moarte bună. A muri anonim. Mort în răscruce. Ucis pe cruce. Învie din moarte.
Soiuri de îngropăciuni
În pămînt, în foc, în lemn, în ţesătură, în închisoare, în beton, în zid, în şotron. Moartea joacă şi arşice. În şanţ, în groapă, în apă, în mare. Niciodată nu suntem îngropaţi în aer, în văzduh sau în zbor. Suflul morţii nu poate veni din aer, însă poate, din senin. Sunt mai multe locuri în care nu putem fi îngropaţi şi e doar un singur loc unde ne naştem. Între ele, hălăduim de colo-colo, căutînd loc potrivit sau pentru una, sau pentru alta. Îngropat în ţintirim, unde ţiuie greierele. Aşezaţi în locuri publice. Uneori, lăsaţi descoperiţi, pentru a putea fi văzuţi. Să mori dintru e mai uşor decît să mori întru. Eroii se îngroapă sub brazi. Păcătoşii sunt îngropaţi fără slujbă.
Acoperiţi-vă ruşinea de a muri
De ce nu murim goi? De ce ne îngroapă îmbrăcaţi? De ce nu ne dezbracă atunci cînd ne îngroapă? Ne e ruşine de nuditatea noastră în faţa nevăzutei morţi. Se strecoară pe furiş în patul nostru dar nu-şi dezveleşte chipul şi, la rîndu-ne, ne e ruşine să ne arătăm ei aşa cum suntem. Murim feciorelnic, timizi şi impuzi, aşteptînd ca moartea să desfacă strat cu strat vestmîntul pe care-l pregătim pentru ea. Ceilalţi ne spală şi ne parfumează, pentru a fi decenţi în faţa ei. Ne înmoaie pielea pentru a simţi bine mîngîierea cea rece. Trupul înţepeneşte, suntem la fel de înţepaţi şi mîndri ca un dandy. Putem cumpăra bilet de avion pe ruta Vatican – acasă – Ierusalim, pe numele “Moartea”.
Reţete pentru o moarte cumsecade
Moartea costă a naibii de mult. Un loc decent de îngropăciune ajunge la cinci mii de parale. Un sicriu cît de cît, cam o mie de parale. Ţuica-i scumpă – ca să fie bună, dai cam un milion pe litră. Transportul, cam un milion kilometrul. Spitalul şi morga fac peste două mii. Coroanele, florile, veşmintele, încă vreo trei. Taxa (depinde de zonă, de relaţiile pe care le ai la primărie şi la biserică) încă una bucată mie. Masa de după, pomana şi pomenirea, cam trei mii. Cu totul, la prima strigare, o moarte bună ajunge la două zeci de mii de parale. Păi, mai merită să mori? Nu mai bine stai cuminte în banca ta şi mori numai cînd ai banii puşi deoparte pentru o moarte cumsecade? Că altfel, faci rău celor din jur şi evident că nu asta vrem să se întîmple.
Oricum, e clar că moartea graşilor costă mai mult decît a slăbănogilor.
Doamna moarte
Era odată ca niciodată un muritor care întreaga viaţă a vrut să afle ce este moartea, să se pregătească pentru trecere, un trecător în căutarea ultimei destinaţii. A citit manualele, multele istorii, tratatele de moarte. A inventat tanatologia şi a fost premiat pentru asta. A devenit primul şi cel cel mai mare tanatonaut în viaţă. Era un om viu care şi-a dedicat viaţa morţii. A întîlnit şi tanatonauţi morţi, necunoscuţi pînă la el, care i-au dezvăluit adevăratul ei chip. Niciunul nu apucase să ajungă undeva; erau prea recent morţi sau drumul le era anevoios, moartea îi purta în paşi prea mărunţi ori nu apucaseră să întrevadă măcar vreo hartă ca să-şi dea seama unde vor fi duşi. Iar ceilalţi, morţi de vreme mai lungă, erau prea departe, acolo pînă unde eroul nostru nu putea călători.
Tanatonautul Anghel, un adevărat şerb al morţii. A murit şi el, la vremea lui, fără a dărui din secretele acoperite. Alţi muritori au inventat ştiinţa anghelologiei şi premiul nobel pentru moarte.
Viaţa lungă după moarte
Moarte nu se murează. Nu se face saramură. Nu se fierbe. Nu se prăjeşte. Moartea nu se găteşte. Tu eşti singurul care se poate găti pentru ea. Dacă o faci cum se face, ai bonus posibilitatea de a trăi fericit pînă la adînci bătrîneţe. Dar dacă întorci capul cînd mori, nici de finalitatea asta nu mai eşti sigur. Aminteşte-ţi ce păţesc eroii care se întorc din moartea altora. Apoi, ţintind prea sus prin moarte, stîrneşti invidii. Mai demult, erau bule pe care le puteai cumpăra pentru liniştea de apoi. Probabil că ne e şi teamă de gălăgia de acolo. În infern trebuie să fie asurzitor şi atunci în iad e tăcere? Dar harpele cetelor? Acum, poţi să dai şpagă la cimitir, să ţi se dea un loc în rîndul din faţă. Mori cu faţa la zeul tău, dar care e momentul de plecare potrivit pentru a ajunge?
Copîrşăul
De-l faci din brad, asculţi vuietul pînă la cap; de-l faci din stejar, o hi să hie de soroc şi hotar; de-l faci din păltinaş, faun cînta-va din fluieraş. Fă-l de piatra, fă-l din stîncă. Din marmură, din aur, din lut, din lemn curat, din fir brodat. Copîrşăul acoperă, mormîntul tace, groapa îngroapă, groparul sapă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu