/Şerban Anghelescu
Cînd intru într-un spaţiu nu mă uit ca alţii la chelneriţe sau barmaide sau tipe de la masă nu domle eu mă uit la mese mă îndrăgostesc direct de mese din ce-ar fi ele făcute. Nu pot să-i sufăr păştia noi care au distrus gîndirea şi punctuaţia că omul gîndeşte cu virgule fapt demonstrat ştiinţific la Londra şi cu paranteze eu sînt vechi domle şi sînt mîndru uite o vezi nu nu acolo mai la dreapta o Silva neagră te rog da aia cu o aluniţă pe piciorul drept e masapatru prima mea iubire. M-a distrus domle mi-a mîncat nopţile aşa cum o vezi face pe distanta da-i o tîrfă de ultimă speţă se ţine cu toţi şi ştii e alcoolică răstoarnăpaharele şi bea tot ce curge pe ea neruşinata şi nu găseşti sub ea o firimitură mănîncă tot şi face avansuri clienţilor suspendă-ţi pofta-n cui îţi aud urechea hulpavă de murdărele à la Brumaru de Sade şi aşa anonim cum mă vezi da am şi eu mîndria mea am părăsit-o brusc. Am găsit alta. Nu nu ţi-o arăt ce-s fraier da-ţi spun cînd o ating îmi dă fiori de transcendenţă că am citit şi eu cărţi în tinereţe îi aduc mereu flori şi-mi zîmbeşte numai mie şi se leagănă uşor numai pentru mine şi levitează uşor şi simt aşteptarea nu miracolul aşteptarea lui febrilă sfiala tăcerea perfectă a inimii în care apare minunea.
Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei fiinţe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă ......... de despărţire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru todeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanţe, după o lungă şi grea suferinţă, rămîneţi cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viaţă anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecţiei, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunţată într-o propoziţie memorabilă, de dicţionar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetăţenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morţii necunoscut, cauza morţii necunoscută, destinaţia mortului necunoscută.
Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălţile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiţi de praf, cu tălpi înălţate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecţii de graur, nu văzuse în viaţa lui grauri, şi-a simţit labele picioarelor subţiindu-se brusc, răcăros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparaţiile, vechi exerciţiu retoric acum minutil iar pantofii şi astăzi intacţi stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparaţia nu-i aparţine, el renunţase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Cînd intru într-un spaţiu nu mă uit ca alţii la chelneriţe sau barmaide sau tipe de la masă nu domle eu mă uit la mese mă îndrăgostesc direct de mese din ce-ar fi ele făcute. Nu pot să-i sufăr păştia noi care au distrus gîndirea şi punctuaţia că omul gîndeşte cu virgule fapt demonstrat ştiinţific la Londra şi cu paranteze eu sînt vechi domle şi sînt mîndru uite o vezi nu nu acolo mai la dreapta o Silva neagră te rog da aia cu o aluniţă pe piciorul drept e masapatru prima mea iubire. M-a distrus domle mi-a mîncat nopţile aşa cum o vezi face pe distanta da-i o tîrfă de ultimă speţă se ţine cu toţi şi ştii e alcoolică răstoarnăpaharele şi bea tot ce curge pe ea neruşinata şi nu găseşti sub ea o firimitură mănîncă tot şi face avansuri clienţilor suspendă-ţi pofta-n cui îţi aud urechea hulpavă de murdărele à la Brumaru de Sade şi aşa anonim cum mă vezi da am şi eu mîndria mea am părăsit-o brusc. Am găsit alta. Nu nu ţi-o arăt ce-s fraier da-ţi spun cînd o ating îmi dă fiori de transcendenţă că am citit şi eu cărţi în tinereţe îi aduc mereu flori şi-mi zîmbeşte numai mie şi se leagănă uşor numai pentru mine şi levitează uşor şi simt aşteptarea nu miracolul aşteptarea lui febrilă sfiala tăcerea perfectă a inimii în care apare minunea.
Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei fiinţe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă ......... de despărţire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru todeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanţe, după o lungă şi grea suferinţă, rămîneţi cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viaţă anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecţiei, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunţată într-o propoziţie memorabilă, de dicţionar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetăţenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morţii necunoscut, cauza morţii necunoscută, destinaţia mortului necunoscută.
Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălţile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiţi de praf, cu tălpi înălţate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecţii de graur, nu văzuse în viaţa lui grauri, şi-a simţit labele picioarelor subţiindu-se brusc, răcăros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparaţiile, vechi exerciţiu retoric acum minutil iar pantofii şi astăzi intacţi stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparaţia nu-i aparţine, el renunţase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu