/Călin Torsan
Într-un anume fel, din pricina unui canal m-am format ca om. Teama de el, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, de taberele tinereşti de muncă, m-a făcut să bag în mine mate şi fizică, peste măsură. Ca să n-ajung acolo. În salopetă, cu lopata în mână, eu, cel care nu ştia nici sâmburii din vişine să îi scoată.
Preocuparea mai târzie pentru canale, mai precis pentru capacele lor, a venit şi din faptul – poate numai lui îl datorez – că obişnuiesc să merg măturând trotuarele cu privirea. Sau trotuarul cu privirile. Le-am băgat de seamă. Nu ştiu când, nu ştiu cum. Cred că prima oară m-a surprins acel BUCURESCI scris pe multe dintre ele. Ceea ce dovedeşte că acel capac de canal zace în acelaşi loc de câteva zeci de ani. L-au călcat în picioare legionarii, în furia rebeliunii lor, pantofii lui Eliade, cei ai lui Cioran, după câteva ore petrecute cu madamele de la Crucea de Piatră. De multe ori uit de mine, cu ambele picioare pe un astfel de capac, încercând să mă transport în timp. Să îl înving.
Moartea mi-a intrat în corp exact pe 15 martie 1970. Atunci când m-am născut. Era duminică. Trei dimineaţa. Dar în minte, în minţi, mi s-a înşurubat abia după şapte ani. Până atunci m-am crezut nemuritor. De fapt, nici asta. Pur şi simplu nu mă bântuia umbra ei. Aveam atâtea altele la care să mă gândesc. Eram în clasa întâi. Vestea a umplut sala de clasă cu un murmur straniu, prima reacţie a unor copii în faţa finalului: murise sora Elenei Milici. Colega noastră de clasă. Plecaseră, amândouă, împreună cu părinţii, la o nuntă. Undeva, prin Galaţi. Îmi închipui cum ţopăia sora mai mică, la câţiva paşi în faţa părinţilor. O familie fericită. La alţi câţiva paşi, o aştepta nefericirea. Cu gura căscată, a unui canal fără capac. Plin cu smoală fierbinte. Ieri citeam – nu ştiu cum şi de ce mi-au căzut ochii peste aceste rânduri dintr-o carte – că viaţa îţi ia lucrurile la care ţii cel mai mult. Deci, doi soţi, plimbându-se oarecum fericiţi, fetiţele lor zbenguindu-se ca maimuţele, nunta. Canalul cu smoală, rochia lipindu-se de trupul fără vină, contopindu-se cu pielea, urlete, de disperare, de durere. A murit după câteva zile de chin. Nimeni n-a ştiut să-i explice de ce. Ani de zile, Elena, soră-sa, colega noastră, a scris compuneri despre această nuntă însângerată. Plângeam cu toţii. Şi profesoara de română, o poliomelitică ce ar fi putut la fel de bine să îşi plângă singură de milă. O nota mereu cu 10 (zece).
Între gnomi şi noi este capacul. Capacul de canal. Între copiii străzilor şi ceilalţi copii, cei care au pe cine să ţină de mână. Stă acolo, înconjurat de asfalt, strălucitor în soarele de primăvară, ca un nasture de metal, ca o medalie pusă pe pieptul pământului. Ca un ochi curios, unul ce poate vedea tot ceea ce zboară şi se mănâncă, dar care ştie să pătrundă tâlcul lucrurilor.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Într-un anume fel, din pricina unui canal m-am format ca om. Teama de el, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, de taberele tinereşti de muncă, m-a făcut să bag în mine mate şi fizică, peste măsură. Ca să n-ajung acolo. În salopetă, cu lopata în mână, eu, cel care nu ştia nici sâmburii din vişine să îi scoată.
Preocuparea mai târzie pentru canale, mai precis pentru capacele lor, a venit şi din faptul – poate numai lui îl datorez – că obişnuiesc să merg măturând trotuarele cu privirea. Sau trotuarul cu privirile. Le-am băgat de seamă. Nu ştiu când, nu ştiu cum. Cred că prima oară m-a surprins acel BUCURESCI scris pe multe dintre ele. Ceea ce dovedeşte că acel capac de canal zace în acelaşi loc de câteva zeci de ani. L-au călcat în picioare legionarii, în furia rebeliunii lor, pantofii lui Eliade, cei ai lui Cioran, după câteva ore petrecute cu madamele de la Crucea de Piatră. De multe ori uit de mine, cu ambele picioare pe un astfel de capac, încercând să mă transport în timp. Să îl înving.
Moartea mi-a intrat în corp exact pe 15 martie 1970. Atunci când m-am născut. Era duminică. Trei dimineaţa. Dar în minte, în minţi, mi s-a înşurubat abia după şapte ani. Până atunci m-am crezut nemuritor. De fapt, nici asta. Pur şi simplu nu mă bântuia umbra ei. Aveam atâtea altele la care să mă gândesc. Eram în clasa întâi. Vestea a umplut sala de clasă cu un murmur straniu, prima reacţie a unor copii în faţa finalului: murise sora Elenei Milici. Colega noastră de clasă. Plecaseră, amândouă, împreună cu părinţii, la o nuntă. Undeva, prin Galaţi. Îmi închipui cum ţopăia sora mai mică, la câţiva paşi în faţa părinţilor. O familie fericită. La alţi câţiva paşi, o aştepta nefericirea. Cu gura căscată, a unui canal fără capac. Plin cu smoală fierbinte. Ieri citeam – nu ştiu cum şi de ce mi-au căzut ochii peste aceste rânduri dintr-o carte – că viaţa îţi ia lucrurile la care ţii cel mai mult. Deci, doi soţi, plimbându-se oarecum fericiţi, fetiţele lor zbenguindu-se ca maimuţele, nunta. Canalul cu smoală, rochia lipindu-se de trupul fără vină, contopindu-se cu pielea, urlete, de disperare, de durere. A murit după câteva zile de chin. Nimeni n-a ştiut să-i explice de ce. Ani de zile, Elena, soră-sa, colega noastră, a scris compuneri despre această nuntă însângerată. Plângeam cu toţii. Şi profesoara de română, o poliomelitică ce ar fi putut la fel de bine să îşi plângă singură de milă. O nota mereu cu 10 (zece).
Între gnomi şi noi este capacul. Capacul de canal. Între copiii străzilor şi ceilalţi copii, cei care au pe cine să ţină de mână. Stă acolo, înconjurat de asfalt, strălucitor în soarele de primăvară, ca un nasture de metal, ca o medalie pusă pe pieptul pământului. Ca un ochi curios, unul ce poate vedea tot ceea ce zboară şi se mănâncă, dar care ştie să pătrundă tâlcul lucrurilor.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu