/ Cosmin Manolache
Bunicii mei s-au născut la sat. Cei din partea mamei acolo au rămas, într-o legendă stătută cu tătari invadatori. Ceilalţi au venit la oraş, ademeniţi de comerţ, de huruitul trenului şi de alte asemenea prilejuri zgomotoase. Cei de la ţară au rămas acolo pentru ca nepoţii să afle pe pielea lor că veşnicia s-a născut la sat. Cum ar fi fost dacă am fi învăţat papagaliceşte, la ora de română, povestea asta cu veşnicia ? Nu ştiu să spun. Ar fi venit dintr-un întuneric necunoscut, printr-un canal al poporului prin care se scurg fiinţe fantastice încă pînă în zilele acestea. Şi nici nu ştiu dacă povestea asta cu veşnicia am învăţat-o la ţară, printre prunii de care mă agăţam ca şi cum nu mi-ar fi fost foame, ci doar pentru a desăvîrşi recuzita peisajului.
Eram pitic, atît de pitic încît mă băgam lesne şi des pe sub paturile bunicilor de la Tătaru. Pătrundeam de altfel şi în polata aflată deasupra bucătăriei (întreaga construcţie a gospodăriei se afla în pantă, o copilărie petrecută într-o diferenţă de nivel, ca să ajungem la stradă, pe domeniul public, trebuia să urcăm), unde găseam te miri ce. Lumina ascundea unde nu te aşteptai un colţ întunecos şi surpriza. De fapt, oriunde exista un întuneric, exista şi şansa unei întoarceri miraculoase a zilei. În schimb, în oraş întunericul absolut pentru mine era canalul cu patru sau cu şase ochi – micile găuri negre ale copilăriei urbane. Domeniu interzis. Capacul, faţa metalică a subpămîntului ne privea diferit pe noi copiii – cele cu patru ochi aveau în centru litera C, de unde concluzia fermă că interpretarea fiziognomică a întunericului cu OOOOC, trebuia să fie NOROC; la cele cu şase găuri centrul era litera N, iar interpretarea, la fel de fermă, a lui OOOOOO N avea un rezultat nefast, adică GHINION. În oraş asta era regula fără rest. Ştiam de care întuneric să ne ferim şi de care nu. La ţară însă era altceva.
Noutăţile zilelor acelea lungi şi căptuşite cu arşiţă mă entuziasmau cînd descopeream un mic colţişor întunecos. Întunericul nu era atît de riguros interpretabil. Cel puţin aşa se petrecea cu mine. Eram chiar atras de întuneric. Manualele şi caietele maică-mii şi-ale unchilor mei se găseau fie în polată, fie pe sub paturile bunicilor. Aşa am aflat că Braşovul fusese Oraşul Stalin. De fapt nu scria nicăieri că era vorba de Braşov. Pur şi simplu Oraşul Stalin, atît. Or eu n-aveam ştiinţă de aşa ceva. Şi eram destul de bun la geografie, ştiam capitalele mai tuturor ţărilor şi, mai ales, ştiam capitalele tuturor statelor SUA. În schimb n-aveam habar de Oraşul Stalin. Şi nici bunicii mei nu păreau să mă poată lămuri cumva. Am lăsat-o moartă dinainte de a-mi face publică curiozitatea.
O parte din caietele unchilor mei le-am luat cu mine, cu gîndul că-mi vor ajuta să-mi fac temele. Şi tot aşteptam să dau peste cîte-o compunere sau analiză literară. Adevărul e că nu prea am avut noroc. Erau aproape patruzeci de ani între noi. Un întuneric, un canal din care se iveau fire de lumină strivite, gîfîite. Am pus deoparte caietele-alea, în acelaşi raft cu clasoarele mele şi-ale tatălui meu. Unul dintre caiete era cartonat, cu scrisul parcă mai îngrijit decît celelalte. Era datat imediat după al doilea război, înainte ca lucrurile să se opintească atît de tare înaintea răsturnării evidente a lucrurilor. 1946 încă. În el erau temele cele mai reuşite. Un fel de antologie. Limbajul avea ceva seducător. Mihai Viteazul era într-adevăr viteaz, dar parcă şi Sinan-Paşa avea o oarecare mîndrie, nu era un lăbarnic ridiculizat ca-n manualele noastre, din anii ’80. Ceva mai încolo, însă, erau şi semnele trecerii spre o altă lume. De fapt, erau locurile comune ale ambelor lumi despărţite de război: obsesiile transpirate şi uscate de căldura corpului, devenite apoi una cu pielea. Portretele a două personaje, Decebal şi Ştefan cel Mare, erau schiţate prin comparaţie un pic înainte de abdicarea forţată regelui, căci este oare ceva mai simplu decît comparaţia?
Bunicii mei s-au născut la sat. Cei din partea mamei acolo au rămas, într-o legendă stătută cu tătari invadatori. Ceilalţi au venit la oraş, ademeniţi de comerţ, de huruitul trenului şi de alte asemenea prilejuri zgomotoase. Cei de la ţară au rămas acolo pentru ca nepoţii să afle pe pielea lor că veşnicia s-a născut la sat. Cum ar fi fost dacă am fi învăţat papagaliceşte, la ora de română, povestea asta cu veşnicia ? Nu ştiu să spun. Ar fi venit dintr-un întuneric necunoscut, printr-un canal al poporului prin care se scurg fiinţe fantastice încă pînă în zilele acestea. Şi nici nu ştiu dacă povestea asta cu veşnicia am învăţat-o la ţară, printre prunii de care mă agăţam ca şi cum nu mi-ar fi fost foame, ci doar pentru a desăvîrşi recuzita peisajului.
Eram pitic, atît de pitic încît mă băgam lesne şi des pe sub paturile bunicilor de la Tătaru. Pătrundeam de altfel şi în polata aflată deasupra bucătăriei (întreaga construcţie a gospodăriei se afla în pantă, o copilărie petrecută într-o diferenţă de nivel, ca să ajungem la stradă, pe domeniul public, trebuia să urcăm), unde găseam te miri ce. Lumina ascundea unde nu te aşteptai un colţ întunecos şi surpriza. De fapt, oriunde exista un întuneric, exista şi şansa unei întoarceri miraculoase a zilei. În schimb, în oraş întunericul absolut pentru mine era canalul cu patru sau cu şase ochi – micile găuri negre ale copilăriei urbane. Domeniu interzis. Capacul, faţa metalică a subpămîntului ne privea diferit pe noi copiii – cele cu patru ochi aveau în centru litera C, de unde concluzia fermă că interpretarea fiziognomică a întunericului cu OOOOC, trebuia să fie NOROC; la cele cu şase găuri centrul era litera N, iar interpretarea, la fel de fermă, a lui OOOOOO N avea un rezultat nefast, adică GHINION. În oraş asta era regula fără rest. Ştiam de care întuneric să ne ferim şi de care nu. La ţară însă era altceva.
Noutăţile zilelor acelea lungi şi căptuşite cu arşiţă mă entuziasmau cînd descopeream un mic colţişor întunecos. Întunericul nu era atît de riguros interpretabil. Cel puţin aşa se petrecea cu mine. Eram chiar atras de întuneric. Manualele şi caietele maică-mii şi-ale unchilor mei se găseau fie în polată, fie pe sub paturile bunicilor. Aşa am aflat că Braşovul fusese Oraşul Stalin. De fapt nu scria nicăieri că era vorba de Braşov. Pur şi simplu Oraşul Stalin, atît. Or eu n-aveam ştiinţă de aşa ceva. Şi eram destul de bun la geografie, ştiam capitalele mai tuturor ţărilor şi, mai ales, ştiam capitalele tuturor statelor SUA. În schimb n-aveam habar de Oraşul Stalin. Şi nici bunicii mei nu păreau să mă poată lămuri cumva. Am lăsat-o moartă dinainte de a-mi face publică curiozitatea.
O parte din caietele unchilor mei le-am luat cu mine, cu gîndul că-mi vor ajuta să-mi fac temele. Şi tot aşteptam să dau peste cîte-o compunere sau analiză literară. Adevărul e că nu prea am avut noroc. Erau aproape patruzeci de ani între noi. Un întuneric, un canal din care se iveau fire de lumină strivite, gîfîite. Am pus deoparte caietele-alea, în acelaşi raft cu clasoarele mele şi-ale tatălui meu. Unul dintre caiete era cartonat, cu scrisul parcă mai îngrijit decît celelalte. Era datat imediat după al doilea război, înainte ca lucrurile să se opintească atît de tare înaintea răsturnării evidente a lucrurilor. 1946 încă. În el erau temele cele mai reuşite. Un fel de antologie. Limbajul avea ceva seducător. Mihai Viteazul era într-adevăr viteaz, dar parcă şi Sinan-Paşa avea o oarecare mîndrie, nu era un lăbarnic ridiculizat ca-n manualele noastre, din anii ’80. Ceva mai încolo, însă, erau şi semnele trecerii spre o altă lume. De fapt, erau locurile comune ale ambelor lumi despărţite de război: obsesiile transpirate şi uscate de căldura corpului, devenite apoi una cu pielea. Portretele a două personaje, Decebal şi Ştefan cel Mare, erau schiţate prin comparaţie un pic înainte de abdicarea forţată regelui, căci este oare ceva mai simplu decît comparaţia?
asemănări
1. Amândoi sînt două figuri măreţe în Istorie.
2. Au avut acelaşi ţel în domnie: neatîrnarea patriei.
3. Ţările conduse de ei au avut aceeaşi soartă după moartea lor.
4. Amândoi au lăsat testamente politice.
1. Amândoi sînt două figuri măreţe în Istorie.
2. Au avut acelaşi ţel în domnie: neatîrnarea patriei.
3. Ţările conduse de ei au avut aceeaşi soartă după moartea lor.
4. Amândoi au lăsat testamente politice.
deosebiri
1. Decebal a dost uitat, pe când Ştefan cel Mare e mereu pomenit.
2. Decebal este eroul lumei, pe când Ştefan e un erou local.
3. Decebal e ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă, pe când Ştefan e un om gigantic ce umple ochii.
1. Decebal a dost uitat, pe când Ştefan cel Mare e mereu pomenit.
2. Decebal este eroul lumei, pe când Ştefan e un erou local.
3. Decebal e ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă, pe când Ştefan e un om gigantic ce umple ochii.
Era tot ce putea trece fără vreo îndoială şi în caietele mele. Şi cred că pe undeva le-am inserat. Vestea bună e că mai toate caietele mele s-au pierdut în tonele de maculatură pe care Pionierii patriei le colectau Pentru gloria partidului şi înflorirea României Socialiste! – formula de salut ascundea în propriu-i orizont nu viitorul, ci un prezent continuu. O veşnicie pe pămînt. Întuneric amestecat cu lumină. Acest întuneric recent – o legătură certă cu urmaşii mei aflaţi la peste 150 de ani lumină. De-asta zic, trebuie să fie un canal, un firicel, un capilar care să facă posibil viitorul. Sau imposibil. De ce nu?
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu