FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 10, februarie '11, 70 de exemplare numerotate, texte adunate de Călin Torsan. Atelierul de Carte @ MŢR
DE LA TRICOTAT LA MARX/
Alyssa Grossman
Cred că pentru români e ciudat să vadă o americancă ca mine, din generaţia mea (m-am nascut în anii ‘70), lucrând de mână. Oare de ce ar face cineva din America aşa ceva, când acolo poţi să găseşti tot feluri de lucruri bune şi ieftine la magazin?
Am învăţat să tricotez de când eram mică, chiar dacă nici mama nici bunicile mele nu prea o făceau foarte des. Am lăsat-o o vreme, dar acum vreo cincisprezece ani am început din nou să tricotez mai serios, adică să urmăresc modele mai complicate: mănuşi, şosete, pulovere. În ultimii ani am început să fac şi alte lucruri, mai neobişnuite, ca căciuliţe pentru ceainice, gulere detaşabile. Ultimul proiect de-al meu e un pulover în stil Aran, care provine din insulele Aran din Scoţia, şi am ales dintre sute de modele diferite, fiecare legat de o altă familie (sau clan). (Dacă trăiesc acum în nordul Angliei, mă gândeam să fac ceva mai tipic pentru regiune.)
Prima dată când am venit în România, în 1997, am trecut prin piaţa din Gura Humorului şi mi-am cumpărat nişte lână de la o femeie de acolo. Era gri închis, groasă, aspră, un pic uleioasă, dar frumoasă. Din lâna aceea am făcut o căciulă în timpul în care călătoream pentru câteva săptămâni, cu trenul, în diverse locuri prin ţară. În 2000, când am stat o lună făcând muncă de teren la Fundul Moldovei, a fost în martie şi era frig încă, şi gazda mea din sat mi-a dat nişte lână toarsă de ea ca să-mi fac nişte mănuşi. A fost amuzant pentru toată familia, fiindcă îmi plăcea să tricotez în picioare, şi tot timpul mă rugau să stau jos, dar am stat vreo trei zile în picioare să-mi termin mănuşile. Le folosesc şi azi.
De curând a devenit foarte la modă în America ca tinerii să tricoteze. La New York vezi femei şi chiar bărbaţi, în metrou, îmbrăcaţi foarte trendy, cu ghemele lor de lână, lucrând în timpul în care fac naveta de la un colţ la altul al oraşului. Nu ştiam ce să cred despre fenomenul acesta. Dar acum două luni am început să predau nişte cursuri de antropologie în Anglia, la Universitatea din Birmingham. Una dintre temele cursurilor a fost Consumul, consumerismul şi identitatea. Textele pe care trebuie să le citească studenţii descriu feluri în care activitatea de a consuma (obiecte, servicii, idei) e legată de identitatea indivizilor şi a grupurilor sociale. Adică, prin achiziţii şi aproprieri, oamenii pot să-şi construiască o anume identitate şi o recunoaştere de a avea nişte gusturi care îi fac să aibă anumite relaţii, sau să aparţină unui grup (chiar şi unei naţiuni). Şi mi-am adus aminte că, după teoriile antropologice, activităţile de consum pot însemna şi activităţi de producţie, care nu mai semnifică doar producţiile industriale, ci şi cele manuale, individuale, small-scale, care se pot întâmpla şi acasă. Aşa că oamenii din ţările capitaliste din vest, care lucrează de mână sau care fac asftel de lucruri, folosesc activităţile acestea ca să creeze identităţile lor, legate de domenii din afara interesului (sau chiar împotriva) pieţii capitaliste, individuale şi anonime.
Deci, îmi pare rău, am ajuns până la urmă la ideile lui Marx. Nu ştiu, poate dacă m-aş fi născut româncă aş fi avut alte preocupări (nelegate nici de antropologie, nici de tricotat). Sau poate că nu…
---------------------------------------------------
MEŞTERUL STICLAR MASSIMO MEMO, BURANO/
Interviu şi traducere: Serafina Pastore
Attualmente lavoro il vetro a lume, data la crisi che investe le fabbriche del vetro muranesi, per cui baserò le mie risposte su ciò che faccio ora. La lavorazione del vetro a lume comporta la creazione mediante bacchette di vetro di piccoli oggetti, di alta qualità e realizzati con molta precisione. La tecnica non cambia comunque, anche perché io ho imparato a lavorare nelle fornaci, cioè fabbriche del vetro di Murano, dove si realizzano oggetti grandi con forni in cui il vetro viene fuso ad alte temperature.
Quando e come ha imparato l’arte di lavorare il vetro?
Ho cominciato a lavorare a dieci anni a Murano con mio zio che era Maestro Vetraio.
Chi è stato il Suo primo maestro?
Come già detto è stato mio zio che all’epoca era maestro di vetri artistici presso un’importante fabbrica di murano. Lui eseguiva figure e animali e oggetti non soffiati.
É una tradizione di famiglia?
Sì, ma era molto comune nella nostra isola che i ragazzi seguissero le orme dei propri famigliari vista la fiorente industria della vicina isola di Murano.
Ha degli apprendisti?
Attualmente no, ma ho insegnato a molti ragazzi a lavorare il vetro a lume.
I giovani Le chiedono di voler fare questo lavoro?
Seppur incuriositi dalla tecnica del lavoro, tuttavia i giovani si allontanano subito e non chiedono mai di intraprendere questo tipo di lavoro che sarebbe per loro poco redditizio. Ciò perché innanzitutto ci vogliono molti anni per imparare. Dopodichè con l’attuale crisi il mercato è invaso da vetri provenienti dalla Cina e non solo, la cui qualità sia del vetro in sé che del prodotto finito è nettamente scarsa. Si tratta spesso di brutte copie di oggetti che facevamo noi qualche anno fa, ma purtroppo il basso prezzo alla fine fa scegliere ai commercianti quel tipo di prodotto portandoci via spazio nel mercato. Ciò che spinge loro a questa scelta è la possibilità di un maggiore ricavo spacciando spesso vetro di importazione per vetro di murano e quindi imbrogliando l’acquirente. Questo fa sì che alla fine si crei una grossa confusione e quindi è diventato difficile per il cliente distinguere il vero dalla volgare imitazione.
Quali sono gli strumenti che utilizza per le Sue creazioni?
Sono “ferri” cioè strumenti di acciaio inox della tradizione muranese fatti da artigiani molto spesso su disegno del maestro e su misura poiché egli che deve utilizzarli per produrre determinati oggetti da lui creati.
Quali oggetti realizza e quali i più richiesti?
Attualmente il gusto della gente si è spostato dall’oggettistica (animali, caramelle, penne,ecc..) alla bigiotteria. Per cui produciamo perle soffiate e non, anelli, pendenti per collane di tutte le forme e colori utilizzando spesso anche vetri speciali, ad esempio il vetro dicroico, prodotto negli USA con tecnologia “spaziale”. Si tratta in particolare di un vetro prodotto sottovuoto che ha la peculiarità di cambiare colore rispetto all’incidenza della luce. Perciò muovendo l’oggetto realizzato in vetro dicroico sotto il sole si ottengono colori e sfumature diverse, a seconda di come viene colpito dalla luce.
Chi sono i suoi acquirenti?
Noi lavoriamo per negozi di Murano e Venezia, per negozi di varie città sia italiane che estere, per stilisti che chiedono oggetti particolari da abbinare con capi di alta moda e last but not least per il nostro piccolo negozio di Burano.
Esporta i suoi lavori all’estero?
Sì, direttamente e indirettamente tramite rappresentanti o commercianti a cui vendo i nostri prodotti. Attualmente sto trattando con un cliente italiano che lavora in Giappone.
In casa ha degli oggetti realizzati da Lei? Se sì, quali?
Quasi nulla perché quando faccio qualcosa di nuovo da tenere in casa, normalmente i miei amici lo “rapinano”!
Ha risentito della crisi?
No personalmente, perché date le dimensioni della nostra attività riusciamo a mantenerci in maniera autarchica perché comunque eseguiamo prodotti di alto livello e ci proponiamo nel mercato continuamente con nuove creazioni di elevata qualità. Cerchiamo pertanto di guadagnare il giusto offrendo un continuo ricambio di prodotti .
Il mercato cinese “falsifica” persino l’antico mestiere dei maestri vetrai. Ci può spiegare come?
Praticamente , anni fa alcuni commercianti della zona hanno visto la possibilità di far costruire in Cina oggetti di vetro da poter rivendere come souvenir. A questo scopo hanno esportato le tecniche di lavorazione portando in Cina maestri vetrai senza scrupoli che hanno venduto “il nostro lavoro” insegnando alcune tecniche ai cinesi. Essi a loro volta hanno trasmesso ad altri la conoscenza e fatta la prima maglia hanno costruito la catena. Sappiamo benissimo che loro posso vendere il prodotto a prezzi bassissimo data la scarsa qualità del vetro, e il basso costo della manodopera. Non si tratta comunque di nuove creazioni e quindi vetro artistico ma banali o volgari imitazioni di nostri prodotti proposti nel mercato qualche anno fa. Si tratta pertanto di vetro artigianale non artistico.
---------------------------------------------------
UN DOS DE PALMĂ/
Călin Torsan
Palme bine întinse, ca nişte foi de pe care poţi citi gânduri, aventuri, trăsnăi. Linii ca alea de tramvai, de tren, căi cu destinaţii precise, hotărâte de soartă, karmă, Dumnezeu, atent dezvăluite de ochii tuciurii în care poţi dibui, bine ascuns, ghiocul.
Chiromanţia, arta cititului în palmă. Cheir, adică mână, manteia, adică prevestire. În greacă, bineînţeles. Aristotel a scris despre aceasta cu aproximativ 2500 de ani în urmă. Şi se pare că elenii au preluat arta respectivă tocmai din India.
forma palmelor: dacă podul palmei, corpul, carnea ei, partea pe care o obţinem înlăturând imaginar deştele este pătrăţoasă, persoana este una cu picioarele pe pământ, talentată şi practică, are multă energie şi rezistenţă fizică, este realistă, nu trage concluzii pripite fără a avea dovezi corespunzătoare şi are capacităţi mari de muncă.
Din contră, o formă alungită a palmei ne spune despre omul respectiv că are tendinţa de a visa de multe ori cu ochii deschişi, că debordează de imaginaţie şi idei geniale, dar că îi este foarte greu să exprime aceste gânduri şi să le pună în aplicare.
Nota bene! Dacă celui care îi citeşti în palmă este dreptaci, atunci mâna dreaptă se va interpreta ca şi viaţa de zi cu zi, iar mâna stângă va desluşi capacităţile de imaginaţie şi talanţii moşteniţi. În cazul unui stângaci se va proceda exact invers.
Mai departe... Dacă forma palmei nu poate fi încadrată într-una dintre aceste categorii, atunci vom căuta să o aşezăm într-o matrice care conţine aspectele primitive, practice sau conice. Acest sistem de întrezărire era foarte apreciat la sfârşitul secolului optsprezece.
Mâna elementară, de obicei, una aspră. Are formă pătrată, degete scurte şi groase. Purtătorul este dezinteresat de ceea ce îl înconjoară, încăpăţânat şi, uneori, violent. Cei care nu dau înapoi de la nimic, aceia care se lasă târâţi cu plăcere în vârtejul exteriorului au palmele pătrate, dar degetele sunt mai lungi şi mai bine definite. De asemenea, pielea care le acoperă nu este aspră: palme practice. Mâna conică este graţioasă şi armonioasă. Palma este alungită, bucurându-se de nişte degete lungi cu vârfurile rotunjite. Oamenii cu palmele conice sunt creativi, blânzi şi nu se exprimă vulgar.
forma degetelor: unele lungi ne vorbesc despre complexitatea în lucrurile făcute, despre răbdare şi curiozitate aplicată înspre meştereli. Cele scurte vădesc persoanele întotdeauna aflate în lipsă de timp, deci unii pe care nu prea este economicos să ţi-i transformi în prieteni. Aşa spunea Shakespeare. Degetele mijlocii sunt cele ale oamenilor pe care dacă îi interesează ceva, apăi atunci au tendinţa să descopere toate dedesubturile chestiei.
liniile din palmă: cele ale relaţiilor, intuiţiei şi ale grijilor. Câte una pentru inimă, cap – literatură îmi vin să zic –, pentru viaţă şi o linie soră. Linia destinului, un soi de bulevard pe care se îngrămădesc, ca vehiculele grăbite, toate faptele noastre şi efectele lor. Împăunat cu semafoare la fiecare punct de răscruce, în locurile acelea delicate, când trebuie să luăm hotărârea bună, firească, pentru a merge cum trebuie pe mai departe. Interesant este că nu oricine are palma brăzdată de această linie. Mai mult, cei care nu o au ar putea avea o viaţă variată şi interesantă şi nu vor depune niciun efort pentru a reuşi în vreun domeniu. Aceste persoane vor pluti în derivă, ca nişte corăbii fără cârmă. De asemenea, această dungă lipseşte deseori în palmele nelegiuiţilor, infractorilor şi a celor care consumă în exces alcool sau stupefiante. Ca o vietate ciudată, ca un miriapod fără picioare, ca un şarpe strecurându-se, această linie poate să dispară şi poate reapărea în decursul vieţii. Amănuntul ăsta poate dezvălui nehotărârea celui în cauză, de a urma sau nu o direcţie pe care ar fi vrut să o apuce.
Câte ceva despre linia inimii... În fapt, există două astfel de trasee: unul pentru descrierea fizică a activităţii ei, alta care poartă numele de linie mentală a inimii. Cum le putem recunoaşte: păi, ambele traversează palma de-a latul, începând de pe laterală şi sfârşindu-se de obicei între degetul arătător şi cel mijlociu. Şi una şi alta influenţează viaţa emoţională şi indică modul în care intrăm în relaţie cu ceilalţi.
Rândurile astea toate nu sunt mai mult decât altfel de linii, şiruri de litere încercând să descrie scriind, pornind din zorii unui trecut, şerpuind către un viitor pe care încearcă să-l sugereze. Drum început şi-atât. Dacă au stârnit curiozitatea, atunci pentru o adâncire a chestiunii puteţi apela specialiştii. Există. Îi găsiţi în rubricile ziarelor de mică publicitate. De exemplu, vrăjitoarea Ioana, care a fost apreciată şi testată – spune ea în publicaţia Anunţ AZ – şi de fostul preşedinte Ion Iliescu. 0744. 929.
---------------------------------------------------
DESPRINDEREA MEŞTEŞUGURILOR ŞI A NEGOŢULUI DE AGRICULTURĂ
extras din "Meşteşugari şi Neguţători din trecutul Craiovei", Documente 1666 – 1865, editată de Direcţia Arhivelor Statului
Pînă în veacul al XVIII-lea oraşul Craiova rămîne şi un centru agricol. Meşteşugarii şi neguţătorii erau plugari sau proprietari de vii şi livezi. Documentele ne arată că la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului al XIX-lea, în Craiova se aflau încă mulţi neguţători şi meşteşugari proprietari de locuri arătoare, vii şi livezi.
La 15 aprilie 1795, Hiera cojocarul cumpără în luncă, peste Moşia Domnească a Craiovei, un loc arător. În aceeaşi zi, Hiera cojocarul mai cumpără şi o livadă pe Moşia Domnească, peste balta numită Trestioara. La 15 mai 1795, Gheorghe Cioclovanu şi soţia sa vînd lui Hiera cojocarul un loc de arătură pe marginea Jiului. Acelaşi Hiera cojocarul cumpără în 1796 mai 1, o livejoară în lunca Jiului şi în 1804 un loc de arătură peste balta Geanoglului.
Printre rămasurile neguţătorului Mihai Răţul se numără două vii la Vîlcăneşti şi două vii la Suteşti.
În 1806 aprilie 15, jupîn Preda Prisăceanu cojocarul cumpără o vie în Dealul Smărdăşteţului. Tot Preda cojocarul cumpără la 10 septembrie 1809, o altă vie în Plaiul Smărdăşteţului.
La 16 iulie 1811, Iancu cojocarul şi fiul său Constantin vînd paharnicului Ion Gănescu o livadă de fîn la marginea Craiovei şi alte locuri.
Toma căldărarul cumpără la 8 aprilie 1809, o vie în Dealul Sasului pe la popa Constantin, pe care la 28 august 1820 o vinde neguţătorului hagi Fratea.
În 1823 aprilie 29, hagi Gheorghe Anghel brutarul îşi face diata. El trece în ea şi un loc de două zile de arătură, ce-l cumpărase mai înainte de la Vasile croitorul.
La 12 iulie 1823, Constantin băcanul era mort. El lăsase între alte bunuri şi trei viişoare la Vîlcăneşti, o grădină de zarzavat, livezi la Jii, cîteva locuri arătoare, car cu patru boi, plug cu fiarele lui, etc...
Cu un an mai târziu îşi face diata Calotă bărbierul. Între altele, el lasă o vie la Vîlcăneşti, un loc arător pe Moşia Domnească în Drumul Şimnicului, patru boi, un car, plug cu tot tacîmul lui, etc...
În 1826 februarie 9, Badea cojocarul din Craiova avea moşie în hotarul Cornetului pe Amaradia. Acolo îşi făcuse şi o moară.
Niţu lăcătuşul avea locuri arătoare peste Valea Fetii, cum reiese din documentul cu data de 22 decembrie 1831. Aceste locuri au fost cumpărate de Matei tabacul de la Ion, fiul lui Niţu lăcătuşul.
După o statistică din anul 1832 august 15, se vede că oraşul Craiova avea atunci 358 pogoane locuri arătoare, 63 livezi de fîneţe şi 1500 pogoane de vie din care ieşeau 120.000 vedre de vin. Erau în oraş 461 care de boi şi 965 boi de jug.
La 10 ianuarie 1834, Neagoe cojocarul vinde lui Chiriţă cojocarul un loc pe Moşia Domnească a Craiovei, lîngă Fîntîna Dopeştilor.
Exemple de acest fel sînt multe, ceea ce ne arată că meşteşugarii şi neguţătorii sînt încă legaţi de agricultură. Procesul despărţirii meşteşugurilor şi negoţului de agricultură durează în toate oraşele, vreme de secole.
---------------------------------------------------
De la tricotat la Marx/ Alyssa Grossman
Meşterul sticlar Massimo Memo, Burano/ Interviu şi traducere: Serafina Pastore
Un dos de palmă/ Călin Torsan
Desprinderea meşteşugurilor şi negoţului de agricultură/extras din "Meşteşugari şi Neguţători din trecutul Craiovei"
(mai jos numărul integral)
Meşterul sticlar Massimo Memo, Burano/ Interviu şi traducere: Serafina Pastore
Un dos de palmă/ Călin Torsan
Desprinderea meşteşugurilor şi negoţului de agricultură/extras din "Meşteşugari şi Neguţători din trecutul Craiovei"
(mai jos numărul integral)
DE LA TRICOTAT LA MARX/
Alyssa Grossman
Cred că pentru români e ciudat să vadă o americancă ca mine, din generaţia mea (m-am nascut în anii ‘70), lucrând de mână. Oare de ce ar face cineva din America aşa ceva, când acolo poţi să găseşti tot feluri de lucruri bune şi ieftine la magazin?
Am învăţat să tricotez de când eram mică, chiar dacă nici mama nici bunicile mele nu prea o făceau foarte des. Am lăsat-o o vreme, dar acum vreo cincisprezece ani am început din nou să tricotez mai serios, adică să urmăresc modele mai complicate: mănuşi, şosete, pulovere. În ultimii ani am început să fac şi alte lucruri, mai neobişnuite, ca căciuliţe pentru ceainice, gulere detaşabile. Ultimul proiect de-al meu e un pulover în stil Aran, care provine din insulele Aran din Scoţia, şi am ales dintre sute de modele diferite, fiecare legat de o altă familie (sau clan). (Dacă trăiesc acum în nordul Angliei, mă gândeam să fac ceva mai tipic pentru regiune.)
Prima dată când am venit în România, în 1997, am trecut prin piaţa din Gura Humorului şi mi-am cumpărat nişte lână de la o femeie de acolo. Era gri închis, groasă, aspră, un pic uleioasă, dar frumoasă. Din lâna aceea am făcut o căciulă în timpul în care călătoream pentru câteva săptămâni, cu trenul, în diverse locuri prin ţară. În 2000, când am stat o lună făcând muncă de teren la Fundul Moldovei, a fost în martie şi era frig încă, şi gazda mea din sat mi-a dat nişte lână toarsă de ea ca să-mi fac nişte mănuşi. A fost amuzant pentru toată familia, fiindcă îmi plăcea să tricotez în picioare, şi tot timpul mă rugau să stau jos, dar am stat vreo trei zile în picioare să-mi termin mănuşile. Le folosesc şi azi.
De curând a devenit foarte la modă în America ca tinerii să tricoteze. La New York vezi femei şi chiar bărbaţi, în metrou, îmbrăcaţi foarte trendy, cu ghemele lor de lână, lucrând în timpul în care fac naveta de la un colţ la altul al oraşului. Nu ştiam ce să cred despre fenomenul acesta. Dar acum două luni am început să predau nişte cursuri de antropologie în Anglia, la Universitatea din Birmingham. Una dintre temele cursurilor a fost Consumul, consumerismul şi identitatea. Textele pe care trebuie să le citească studenţii descriu feluri în care activitatea de a consuma (obiecte, servicii, idei) e legată de identitatea indivizilor şi a grupurilor sociale. Adică, prin achiziţii şi aproprieri, oamenii pot să-şi construiască o anume identitate şi o recunoaştere de a avea nişte gusturi care îi fac să aibă anumite relaţii, sau să aparţină unui grup (chiar şi unei naţiuni). Şi mi-am adus aminte că, după teoriile antropologice, activităţile de consum pot însemna şi activităţi de producţie, care nu mai semnifică doar producţiile industriale, ci şi cele manuale, individuale, small-scale, care se pot întâmpla şi acasă. Aşa că oamenii din ţările capitaliste din vest, care lucrează de mână sau care fac asftel de lucruri, folosesc activităţile acestea ca să creeze identităţile lor, legate de domenii din afara interesului (sau chiar împotriva) pieţii capitaliste, individuale şi anonime.
Deci, îmi pare rău, am ajuns până la urmă la ideile lui Marx. Nu ştiu, poate dacă m-aş fi născut româncă aş fi avut alte preocupări (nelegate nici de antropologie, nici de tricotat). Sau poate că nu…
---------------------------------------------------
MEŞTERUL STICLAR MASSIMO MEMO, BURANO/
Interviu şi traducere: Serafina Pastore
Attualmente lavoro il vetro a lume, data la crisi che investe le fabbriche del vetro muranesi, per cui baserò le mie risposte su ciò che faccio ora. La lavorazione del vetro a lume comporta la creazione mediante bacchette di vetro di piccoli oggetti, di alta qualità e realizzati con molta precisione. La tecnica non cambia comunque, anche perché io ho imparato a lavorare nelle fornaci, cioè fabbriche del vetro di Murano, dove si realizzano oggetti grandi con forni in cui il vetro viene fuso ad alte temperature.
Quando e come ha imparato l’arte di lavorare il vetro?
Ho cominciato a lavorare a dieci anni a Murano con mio zio che era Maestro Vetraio.
Chi è stato il Suo primo maestro?
Come già detto è stato mio zio che all’epoca era maestro di vetri artistici presso un’importante fabbrica di murano. Lui eseguiva figure e animali e oggetti non soffiati.
É una tradizione di famiglia?
Sì, ma era molto comune nella nostra isola che i ragazzi seguissero le orme dei propri famigliari vista la fiorente industria della vicina isola di Murano.
Ha degli apprendisti?
Attualmente no, ma ho insegnato a molti ragazzi a lavorare il vetro a lume.
I giovani Le chiedono di voler fare questo lavoro?
Seppur incuriositi dalla tecnica del lavoro, tuttavia i giovani si allontanano subito e non chiedono mai di intraprendere questo tipo di lavoro che sarebbe per loro poco redditizio. Ciò perché innanzitutto ci vogliono molti anni per imparare. Dopodichè con l’attuale crisi il mercato è invaso da vetri provenienti dalla Cina e non solo, la cui qualità sia del vetro in sé che del prodotto finito è nettamente scarsa. Si tratta spesso di brutte copie di oggetti che facevamo noi qualche anno fa, ma purtroppo il basso prezzo alla fine fa scegliere ai commercianti quel tipo di prodotto portandoci via spazio nel mercato. Ciò che spinge loro a questa scelta è la possibilità di un maggiore ricavo spacciando spesso vetro di importazione per vetro di murano e quindi imbrogliando l’acquirente. Questo fa sì che alla fine si crei una grossa confusione e quindi è diventato difficile per il cliente distinguere il vero dalla volgare imitazione.
Quali sono gli strumenti che utilizza per le Sue creazioni?
Sono “ferri” cioè strumenti di acciaio inox della tradizione muranese fatti da artigiani molto spesso su disegno del maestro e su misura poiché egli che deve utilizzarli per produrre determinati oggetti da lui creati.
Quali oggetti realizza e quali i più richiesti?
Attualmente il gusto della gente si è spostato dall’oggettistica (animali, caramelle, penne,ecc..) alla bigiotteria. Per cui produciamo perle soffiate e non, anelli, pendenti per collane di tutte le forme e colori utilizzando spesso anche vetri speciali, ad esempio il vetro dicroico, prodotto negli USA con tecnologia “spaziale”. Si tratta in particolare di un vetro prodotto sottovuoto che ha la peculiarità di cambiare colore rispetto all’incidenza della luce. Perciò muovendo l’oggetto realizzato in vetro dicroico sotto il sole si ottengono colori e sfumature diverse, a seconda di come viene colpito dalla luce.
Chi sono i suoi acquirenti?
Noi lavoriamo per negozi di Murano e Venezia, per negozi di varie città sia italiane che estere, per stilisti che chiedono oggetti particolari da abbinare con capi di alta moda e last but not least per il nostro piccolo negozio di Burano.
Esporta i suoi lavori all’estero?
Sì, direttamente e indirettamente tramite rappresentanti o commercianti a cui vendo i nostri prodotti. Attualmente sto trattando con un cliente italiano che lavora in Giappone.
In casa ha degli oggetti realizzati da Lei? Se sì, quali?
Quasi nulla perché quando faccio qualcosa di nuovo da tenere in casa, normalmente i miei amici lo “rapinano”!
Ha risentito della crisi?
No personalmente, perché date le dimensioni della nostra attività riusciamo a mantenerci in maniera autarchica perché comunque eseguiamo prodotti di alto livello e ci proponiamo nel mercato continuamente con nuove creazioni di elevata qualità. Cerchiamo pertanto di guadagnare il giusto offrendo un continuo ricambio di prodotti .
Il mercato cinese “falsifica” persino l’antico mestiere dei maestri vetrai. Ci può spiegare come?
Praticamente , anni fa alcuni commercianti della zona hanno visto la possibilità di far costruire in Cina oggetti di vetro da poter rivendere come souvenir. A questo scopo hanno esportato le tecniche di lavorazione portando in Cina maestri vetrai senza scrupoli che hanno venduto “il nostro lavoro” insegnando alcune tecniche ai cinesi. Essi a loro volta hanno trasmesso ad altri la conoscenza e fatta la prima maglia hanno costruito la catena. Sappiamo benissimo che loro posso vendere il prodotto a prezzi bassissimo data la scarsa qualità del vetro, e il basso costo della manodopera. Non si tratta comunque di nuove creazioni e quindi vetro artistico ma banali o volgari imitazioni di nostri prodotti proposti nel mercato qualche anno fa. Si tratta pertanto di vetro artigianale non artistico.
---------------------------------------------------
UN DOS DE PALMĂ/
Călin Torsan
Palme bine întinse, ca nişte foi de pe care poţi citi gânduri, aventuri, trăsnăi. Linii ca alea de tramvai, de tren, căi cu destinaţii precise, hotărâte de soartă, karmă, Dumnezeu, atent dezvăluite de ochii tuciurii în care poţi dibui, bine ascuns, ghiocul.
Chiromanţia, arta cititului în palmă. Cheir, adică mână, manteia, adică prevestire. În greacă, bineînţeles. Aristotel a scris despre aceasta cu aproximativ 2500 de ani în urmă. Şi se pare că elenii au preluat arta respectivă tocmai din India.
forma palmelor: dacă podul palmei, corpul, carnea ei, partea pe care o obţinem înlăturând imaginar deştele este pătrăţoasă, persoana este una cu picioarele pe pământ, talentată şi practică, are multă energie şi rezistenţă fizică, este realistă, nu trage concluzii pripite fără a avea dovezi corespunzătoare şi are capacităţi mari de muncă.
Din contră, o formă alungită a palmei ne spune despre omul respectiv că are tendinţa de a visa de multe ori cu ochii deschişi, că debordează de imaginaţie şi idei geniale, dar că îi este foarte greu să exprime aceste gânduri şi să le pună în aplicare.
Nota bene! Dacă celui care îi citeşti în palmă este dreptaci, atunci mâna dreaptă se va interpreta ca şi viaţa de zi cu zi, iar mâna stângă va desluşi capacităţile de imaginaţie şi talanţii moşteniţi. În cazul unui stângaci se va proceda exact invers.
Mai departe... Dacă forma palmei nu poate fi încadrată într-una dintre aceste categorii, atunci vom căuta să o aşezăm într-o matrice care conţine aspectele primitive, practice sau conice. Acest sistem de întrezărire era foarte apreciat la sfârşitul secolului optsprezece.
Mâna elementară, de obicei, una aspră. Are formă pătrată, degete scurte şi groase. Purtătorul este dezinteresat de ceea ce îl înconjoară, încăpăţânat şi, uneori, violent. Cei care nu dau înapoi de la nimic, aceia care se lasă târâţi cu plăcere în vârtejul exteriorului au palmele pătrate, dar degetele sunt mai lungi şi mai bine definite. De asemenea, pielea care le acoperă nu este aspră: palme practice. Mâna conică este graţioasă şi armonioasă. Palma este alungită, bucurându-se de nişte degete lungi cu vârfurile rotunjite. Oamenii cu palmele conice sunt creativi, blânzi şi nu se exprimă vulgar.
forma degetelor: unele lungi ne vorbesc despre complexitatea în lucrurile făcute, despre răbdare şi curiozitate aplicată înspre meştereli. Cele scurte vădesc persoanele întotdeauna aflate în lipsă de timp, deci unii pe care nu prea este economicos să ţi-i transformi în prieteni. Aşa spunea Shakespeare. Degetele mijlocii sunt cele ale oamenilor pe care dacă îi interesează ceva, apăi atunci au tendinţa să descopere toate dedesubturile chestiei.
liniile din palmă: cele ale relaţiilor, intuiţiei şi ale grijilor. Câte una pentru inimă, cap – literatură îmi vin să zic –, pentru viaţă şi o linie soră. Linia destinului, un soi de bulevard pe care se îngrămădesc, ca vehiculele grăbite, toate faptele noastre şi efectele lor. Împăunat cu semafoare la fiecare punct de răscruce, în locurile acelea delicate, când trebuie să luăm hotărârea bună, firească, pentru a merge cum trebuie pe mai departe. Interesant este că nu oricine are palma brăzdată de această linie. Mai mult, cei care nu o au ar putea avea o viaţă variată şi interesantă şi nu vor depune niciun efort pentru a reuşi în vreun domeniu. Aceste persoane vor pluti în derivă, ca nişte corăbii fără cârmă. De asemenea, această dungă lipseşte deseori în palmele nelegiuiţilor, infractorilor şi a celor care consumă în exces alcool sau stupefiante. Ca o vietate ciudată, ca un miriapod fără picioare, ca un şarpe strecurându-se, această linie poate să dispară şi poate reapărea în decursul vieţii. Amănuntul ăsta poate dezvălui nehotărârea celui în cauză, de a urma sau nu o direcţie pe care ar fi vrut să o apuce.
Câte ceva despre linia inimii... În fapt, există două astfel de trasee: unul pentru descrierea fizică a activităţii ei, alta care poartă numele de linie mentală a inimii. Cum le putem recunoaşte: păi, ambele traversează palma de-a latul, începând de pe laterală şi sfârşindu-se de obicei între degetul arătător şi cel mijlociu. Şi una şi alta influenţează viaţa emoţională şi indică modul în care intrăm în relaţie cu ceilalţi.
Rândurile astea toate nu sunt mai mult decât altfel de linii, şiruri de litere încercând să descrie scriind, pornind din zorii unui trecut, şerpuind către un viitor pe care încearcă să-l sugereze. Drum început şi-atât. Dacă au stârnit curiozitatea, atunci pentru o adâncire a chestiunii puteţi apela specialiştii. Există. Îi găsiţi în rubricile ziarelor de mică publicitate. De exemplu, vrăjitoarea Ioana, care a fost apreciată şi testată – spune ea în publicaţia Anunţ AZ – şi de fostul preşedinte Ion Iliescu. 0744. 929.
---------------------------------------------------
DESPRINDEREA MEŞTEŞUGURILOR ŞI A NEGOŢULUI DE AGRICULTURĂ
extras din "Meşteşugari şi Neguţători din trecutul Craiovei", Documente 1666 – 1865, editată de Direcţia Arhivelor Statului
Pînă în veacul al XVIII-lea oraşul Craiova rămîne şi un centru agricol. Meşteşugarii şi neguţătorii erau plugari sau proprietari de vii şi livezi. Documentele ne arată că la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului al XIX-lea, în Craiova se aflau încă mulţi neguţători şi meşteşugari proprietari de locuri arătoare, vii şi livezi.
La 15 aprilie 1795, Hiera cojocarul cumpără în luncă, peste Moşia Domnească a Craiovei, un loc arător. În aceeaşi zi, Hiera cojocarul mai cumpără şi o livadă pe Moşia Domnească, peste balta numită Trestioara. La 15 mai 1795, Gheorghe Cioclovanu şi soţia sa vînd lui Hiera cojocarul un loc de arătură pe marginea Jiului. Acelaşi Hiera cojocarul cumpără în 1796 mai 1, o livejoară în lunca Jiului şi în 1804 un loc de arătură peste balta Geanoglului.
Printre rămasurile neguţătorului Mihai Răţul se numără două vii la Vîlcăneşti şi două vii la Suteşti.
În 1806 aprilie 15, jupîn Preda Prisăceanu cojocarul cumpără o vie în Dealul Smărdăşteţului. Tot Preda cojocarul cumpără la 10 septembrie 1809, o altă vie în Plaiul Smărdăşteţului.
La 16 iulie 1811, Iancu cojocarul şi fiul său Constantin vînd paharnicului Ion Gănescu o livadă de fîn la marginea Craiovei şi alte locuri.
Toma căldărarul cumpără la 8 aprilie 1809, o vie în Dealul Sasului pe la popa Constantin, pe care la 28 august 1820 o vinde neguţătorului hagi Fratea.
În 1823 aprilie 29, hagi Gheorghe Anghel brutarul îşi face diata. El trece în ea şi un loc de două zile de arătură, ce-l cumpărase mai înainte de la Vasile croitorul.
La 12 iulie 1823, Constantin băcanul era mort. El lăsase între alte bunuri şi trei viişoare la Vîlcăneşti, o grădină de zarzavat, livezi la Jii, cîteva locuri arătoare, car cu patru boi, plug cu fiarele lui, etc...
Cu un an mai târziu îşi face diata Calotă bărbierul. Între altele, el lasă o vie la Vîlcăneşti, un loc arător pe Moşia Domnească în Drumul Şimnicului, patru boi, un car, plug cu tot tacîmul lui, etc...
În 1826 februarie 9, Badea cojocarul din Craiova avea moşie în hotarul Cornetului pe Amaradia. Acolo îşi făcuse şi o moară.
Niţu lăcătuşul avea locuri arătoare peste Valea Fetii, cum reiese din documentul cu data de 22 decembrie 1831. Aceste locuri au fost cumpărate de Matei tabacul de la Ion, fiul lui Niţu lăcătuşul.
După o statistică din anul 1832 august 15, se vede că oraşul Craiova avea atunci 358 pogoane locuri arătoare, 63 livezi de fîneţe şi 1500 pogoane de vie din care ieşeau 120.000 vedre de vin. Erau în oraş 461 care de boi şi 965 boi de jug.
La 10 ianuarie 1834, Neagoe cojocarul vinde lui Chiriţă cojocarul un loc pe Moşia Domnească a Craiovei, lîngă Fîntîna Dopeştilor.
Exemple de acest fel sînt multe, ceea ce ne arată că meşteşugarii şi neguţătorii sînt încă legaţi de agricultură. Procesul despărţirii meşteşugurilor şi negoţului de agricultură durează în toate oraşele, vreme de secole.
---------------------------------------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu