/ Călin Torsan
Este evident că aura de secretomanie pe care a întreţinut-o Francmasoneria de-a lungul vremii – într-un chip firesc oricărei confrerii care îşi propune un cod de relaţionare specific – a dospit în creuzetul calfelor, rotunjindu-se într-o turtă rumenă, tocmai bună de împărţit vulgului. Aşa se explică, probabil, succesul unor cărţi care îşi propun să ne dezvăluie, mereu obiectiv, aceste cotloane oculte şi care inundă tarabele şi galantarele librăriilor, dichisite cu coperte de pe care nu lipsesc compasurile şi echerele. Şi ale căror status-uri de pe principalele site-uri de vânzări de carte on-line sunt, mai mereu, închise în sintagma reuşitei economice a unui titlu: indisponibil.
Pornind de la definiţia de dicţionar a Francmasoneriei, aflăm că ea este o asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme. (s.n.) (sursă: dex online).
O întreagă mitologie a născut aşa-zisul mod de a comunica al acestora, prin intermediul mijloacelor mass-media (în principal al fotografiei de presă şi televiziunii), cu ajutorul palmelor şi degetelor. Adepţi şi detractori deopotrivă de înverşunaţi şi de activi în mediile internaute, par că vin să confirme acea mereu inevitabilă jumătate de adevăr.
Dacă o părere personală mai are loc în tot noianul acesta, babilonian, îmi permit să vă mărturisesc că în timpul celor câteva interviuri TV pe care le-am dat în viaţă mi-am simţit mereu mâinile prea lungi. Şi, încercând să urmăresc firul ideilor, desfăşurat de realizator, mă simţeam totodată obligat să fac ceva cu palmele mele. De obicei, le ţineam între picioarele uşor îndepărtate, în dreptul şiţului, cu degetele împreunate succesiv: ceea ce ar fi putut însemna, după cele ce am citit, că practicam una dintre variantele posturii piramidei, una destinată ca semn de recunoaştere a iniţiaţilor. Este clar, aşadar, că acest vârtej de gesturi banale ne cuprinde pe toţi, în felurite contexte. Că extrovertitul, mult mai expus unui discurs spumos, întărit prin jocul de mâini, ne apare mai mason decât alţii. Interesant este curentul de opinie care susţine că există un anumit moment, lung de câteva zeci de secunde, în care politicianul îşi pigmentează discursul public cu astfel de mişcări. Şi asupra căruia fotografii îşi aţintesc mai abitir atenţia, cunoscând acest amănunt. Astfel s-ar explica explozia de bliţuri care însoţeşte exact acest interval de timp al cuvântării, dar şi estetica îndoielnică a unor astfel de instantanee, în care personajul apare surprins în ecuaţii total nefotogenice, imaginea lui fiind sacrificată în numele importanţei mesajului pe care îl are de transmis.
Continuând jocul, mai multe surse prezintă – şi voi reproduce în continuare câteva dintre aceste gesturi ale mâinilor – instantanee ale potentaţilor zilei, descifrate prin logica ilustraţiilor unor vechi publicaţii masonice în care apar tipărite, prin intermediul gravurii, tocmai aceste semnificaţii ale expresiei corporale.
semnalul cu arătătorul: ar indica măcar un singur lucru, şi anume că persoana care îl emite aparţine direct masoneriei şi este activ implicată în acţiunile ei.
semnalul cu policele şi palma: se execută împingând degetul mare spre abdomen şi apoi trasând cu mâna o mişcare de la stânga la dreapta, sugerând un pumnal care ar sfârteca pântecul. Ar fi un semnal de recunoaştere pentru gradul al treilea, fiind o aluzie la pedeapsa care ar urma încălcării jurământului făcut la iniţierea în acest grad: [...] să am corpul tăiat în două, măruntaiele scoase, trupul să îmi fie ars, iar cenuşa răspândită în cele patru vânturi. (extras din jurământul masonic, gradul III).
semnalul OK: este o alternativă a semnului cu indexul. Când este emis simultan cu amândouă palmele sugerează constrângere. Se pare că folosirea lui în această formă dublă este permisă doar membrilor aflaţi în misiuni importante.
pumnul: strâns şi agitat în timpul discursului, reprezintă un gest de ameninţare, o expresie a voinţei ferme, a superiorului secret, de a realiza un anumit proiect. Dacă pumnul sprijină bărbia, atunci înlocuieşte semnalul cu arătătorul şi îl etichetează pe realizatorul său drept iniţiat.
Alte forme de semnalizare ar mai fi: piramida (o structură similară celei geometrice, realizată prin poziţionarea într-un anume fel a degetelor), mâna pe inimă, mâna la ochelari, mâna la cravată sau mâna la gât. Bineînţeles, fiecare cu descifrările ei mai mult sau mai puţin subiective, mai mult sau mai puţin apropiate de adevăr, mai mult sau mai puţin ocultate.
notă: de-a lungul celor două zile în care m-am ocupat cu textul acesta, am purtat o scurtă corespondenţă cu un prieten fotograf. Bănuiam că lucrase în presă, dar nu mai ştiam sigur. Trecuseră ani buni de când făcea numai fotografie artistică, în regim de lucrător freelancer. L-am rugat să mă lămurească, atât cât îi permite experienţa, asupra acestor amănunte. Răspunsul său, succint, îşi merită locul în finalul acestui articol: Salut, Căline. Am tot făcut fotografie de presă de la revoluţie încoace. Acu’ m-am mai liniştit, fac doar fotografia care-mi place şi care-mi convine. În presă am lucrat pentru mai multe ziare, reviste, agenţii foto. Nu mi-a cerut nimeni să fac anumite fotografii pe anumite gesturi, nu am auzit de aşa ceva până acu’ vreo câteva săptămâni, când nişte amici mi-au trimis acele slide-show-uri de pe youtube, cu kiluminati. Gestul ăla, cu degetul mic şi arătătorul ridicate, l-am văzut pe la rockeri, la concerte... Eu credeam că are sensul de peace...
Etimologie (n. ed.): Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar, constructor liber“ și reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile și catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc și însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca „farmec“ și „farmacie“ (în elină „vrăjă“, „leac“).
Sursa: wikipedia
(text apărut în MEŢERIAŞII II/13)
Este evident că aura de secretomanie pe care a întreţinut-o Francmasoneria de-a lungul vremii – într-un chip firesc oricărei confrerii care îşi propune un cod de relaţionare specific – a dospit în creuzetul calfelor, rotunjindu-se într-o turtă rumenă, tocmai bună de împărţit vulgului. Aşa se explică, probabil, succesul unor cărţi care îşi propun să ne dezvăluie, mereu obiectiv, aceste cotloane oculte şi care inundă tarabele şi galantarele librăriilor, dichisite cu coperte de pe care nu lipsesc compasurile şi echerele. Şi ale căror status-uri de pe principalele site-uri de vânzări de carte on-line sunt, mai mereu, închise în sintagma reuşitei economice a unui titlu: indisponibil.
Pornind de la definiţia de dicţionar a Francmasoneriei, aflăm că ea este o asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme. (s.n.) (sursă: dex online).
O întreagă mitologie a născut aşa-zisul mod de a comunica al acestora, prin intermediul mijloacelor mass-media (în principal al fotografiei de presă şi televiziunii), cu ajutorul palmelor şi degetelor. Adepţi şi detractori deopotrivă de înverşunaţi şi de activi în mediile internaute, par că vin să confirme acea mereu inevitabilă jumătate de adevăr.
Dacă o părere personală mai are loc în tot noianul acesta, babilonian, îmi permit să vă mărturisesc că în timpul celor câteva interviuri TV pe care le-am dat în viaţă mi-am simţit mereu mâinile prea lungi. Şi, încercând să urmăresc firul ideilor, desfăşurat de realizator, mă simţeam totodată obligat să fac ceva cu palmele mele. De obicei, le ţineam între picioarele uşor îndepărtate, în dreptul şiţului, cu degetele împreunate succesiv: ceea ce ar fi putut însemna, după cele ce am citit, că practicam una dintre variantele posturii piramidei, una destinată ca semn de recunoaştere a iniţiaţilor. Este clar, aşadar, că acest vârtej de gesturi banale ne cuprinde pe toţi, în felurite contexte. Că extrovertitul, mult mai expus unui discurs spumos, întărit prin jocul de mâini, ne apare mai mason decât alţii. Interesant este curentul de opinie care susţine că există un anumit moment, lung de câteva zeci de secunde, în care politicianul îşi pigmentează discursul public cu astfel de mişcări. Şi asupra căruia fotografii îşi aţintesc mai abitir atenţia, cunoscând acest amănunt. Astfel s-ar explica explozia de bliţuri care însoţeşte exact acest interval de timp al cuvântării, dar şi estetica îndoielnică a unor astfel de instantanee, în care personajul apare surprins în ecuaţii total nefotogenice, imaginea lui fiind sacrificată în numele importanţei mesajului pe care îl are de transmis.
Continuând jocul, mai multe surse prezintă – şi voi reproduce în continuare câteva dintre aceste gesturi ale mâinilor – instantanee ale potentaţilor zilei, descifrate prin logica ilustraţiilor unor vechi publicaţii masonice în care apar tipărite, prin intermediul gravurii, tocmai aceste semnificaţii ale expresiei corporale.
semnalul cu arătătorul: ar indica măcar un singur lucru, şi anume că persoana care îl emite aparţine direct masoneriei şi este activ implicată în acţiunile ei.
semnalul cu policele şi palma: se execută împingând degetul mare spre abdomen şi apoi trasând cu mâna o mişcare de la stânga la dreapta, sugerând un pumnal care ar sfârteca pântecul. Ar fi un semnal de recunoaştere pentru gradul al treilea, fiind o aluzie la pedeapsa care ar urma încălcării jurământului făcut la iniţierea în acest grad: [...] să am corpul tăiat în două, măruntaiele scoase, trupul să îmi fie ars, iar cenuşa răspândită în cele patru vânturi. (extras din jurământul masonic, gradul III).
semnalul OK: este o alternativă a semnului cu indexul. Când este emis simultan cu amândouă palmele sugerează constrângere. Se pare că folosirea lui în această formă dublă este permisă doar membrilor aflaţi în misiuni importante.
pumnul: strâns şi agitat în timpul discursului, reprezintă un gest de ameninţare, o expresie a voinţei ferme, a superiorului secret, de a realiza un anumit proiect. Dacă pumnul sprijină bărbia, atunci înlocuieşte semnalul cu arătătorul şi îl etichetează pe realizatorul său drept iniţiat.
Alte forme de semnalizare ar mai fi: piramida (o structură similară celei geometrice, realizată prin poziţionarea într-un anume fel a degetelor), mâna pe inimă, mâna la ochelari, mâna la cravată sau mâna la gât. Bineînţeles, fiecare cu descifrările ei mai mult sau mai puţin subiective, mai mult sau mai puţin apropiate de adevăr, mai mult sau mai puţin ocultate.
notă: de-a lungul celor două zile în care m-am ocupat cu textul acesta, am purtat o scurtă corespondenţă cu un prieten fotograf. Bănuiam că lucrase în presă, dar nu mai ştiam sigur. Trecuseră ani buni de când făcea numai fotografie artistică, în regim de lucrător freelancer. L-am rugat să mă lămurească, atât cât îi permite experienţa, asupra acestor amănunte. Răspunsul său, succint, îşi merită locul în finalul acestui articol: Salut, Căline. Am tot făcut fotografie de presă de la revoluţie încoace. Acu’ m-am mai liniştit, fac doar fotografia care-mi place şi care-mi convine. În presă am lucrat pentru mai multe ziare, reviste, agenţii foto. Nu mi-a cerut nimeni să fac anumite fotografii pe anumite gesturi, nu am auzit de aşa ceva până acu’ vreo câteva săptămâni, când nişte amici mi-au trimis acele slide-show-uri de pe youtube, cu kiluminati. Gestul ăla, cu degetul mic şi arătătorul ridicate, l-am văzut pe la rockeri, la concerte... Eu credeam că are sensul de peace...
Etimologie (n. ed.): Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar, constructor liber“ și reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile și catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc și însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca „farmec“ și „farmacie“ (în elină „vrăjă“, „leac“).
Sursa: wikipedia
(text apărut în MEŢERIAŞII II/13)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu