/Andreea Botezan
Canal, canal... doar zicandu-mi asa si ma simt intr-un loc stramt, un tub, un culoar lung si ingust, la un capat acoperit cu un capac iar la celalalt fara de capat, nestiut, ascuns, ce se pierde in adancul pamantului. E un cuvant modern, oare cand a inceput modernitatea? Caci uitandu-ma in basme, mituri, legende nu gasesc asa ceva. Dar ceva, ceva a facut ca omul sa nascoceasca un asa lucru, poate din lipsa unei forme ce ar putea contine un nou sentiment, o nou necesitate. Si nu tot ceea ce e nou e si inaltator.
Canale, canale... ca o retea, o retea ascunsa si intortocheata. Ele directioneaza, ele pun granite intre lumea de afara, aerisita, creatoare si acele continuturi, resturi ce necesita un trasport aparte, o livrare catre o destinatie clara, fara negocieri, inflexibil si chiar urgent.
Dar ce poarta aceste canale? Pot ele, au ele un rost fara de continutul pe care il poarta? Canalul in sine nu are o rostuiala, el, singur, cu peretii lui uniformi, cu in spate si in fata, fara stanga, fara dreapta. El a aparut dintr-o necesitate, dintr-un act de vointa al omului care in incercarea de a „ordona“ prin aruncare si chiar de a impune cauta instrumente, metode (a se vedea diferenta fata de omul creator).
Canale, canale... canalele orasului, canale subterane, nu doar cu apa murdara si sobolani ci uneori chiar cu oameni, cu copii ce isi gasesc acolo un refugiu si nu intamplator au ales acestia un asemenea loc. Canalele pot fi o oglinda a societatii dar cine se uita in ea caci nu miroase frumos pentru nasurile noastre fine si pudrate. Ce aruncam la canal este o parte din ceea ce producem noi insine, este ceea cea avem si de care vrem sa ne descotorosim. Dar iata si canale la care te uiti vrajit, si de data asta e ca o oglinda fermecata, dada, acolo te uiti si zici: da, asa e, asta sunt eu. Ma refer la canalele din media si in special la ziare, televizor si telefonie. Nu e intamplator ca se numesc „canale“. Aceste canale la randul lor poarta o groaza de dejectii, ce e mai trist de data aceasta e ca ele sunt varsate in noi, ca cineva le varsa in noi si noi nu zicem nu si chiar ne bucuram. Da, canalul este o lume construita ce nu are de-a face cu libertatea, cu constiinta, cu responsabilitatea individului, cu dezvoltarea fiintei. Oare cine isi mai poate imagina azi o lume fara canale? Pai si ce facem cu mizeria, ce ne facem fara televizor, au! si fara telefoane mobile?! Cum?! Tu nu ai mobil?! Da pe ce lume traiesti?! Si nici televizor?! Da, ce? Asa nasol e la voi, nu aveti bani?! Si ce e prostia asta cu gunoiul? Sa duci cojile de cartofi in gradina, hartia la alt container si plasticul separat?! Da, viata la bloc, pe meleagurile noastre, intr-un oras modern, atat de modern precum e si cuvantul canal sau poate chiar mai modern, nu iti permite acest lux de a gasi locul potrivit pentru resturile pe care le producem. Viata si rosturile omului de dinainte gasea loc sa integreze aceste „ramasite“. Nu am vazut-o pe bunica sa arunce sticle si chiar nici pe cele de plastic, nici hartie si nici sa spele cu un kil de detergent pentru a nu putea arunca apa la sfarsit in batatura. Da, la tara, nu sunt canale.
Dar sa nu imi mai ascult coltii impotriva canalelor. Sigur ca o sa gasiti ceva de folos si chiar argumentat, nu ma indoiesc, in privinta importantei si utilitatii canalului in lumea de azi. Ci mai bine sa va povestesc o patanie nu de demult pe care as putea-o intitula-o: Canalul Viitorului sau Canalul Oracol si aceasta patanie nu imi apartine ci au trait-o sute, poate chiar mii de oameni.
Cum ne plimbam mai acum 2 ani prin Sibiu, mentionz era anul 2006, lume multa, turisti, magazine, afise... iata ne uitam pe jos si ce sa vezi? La picioarele noastre, pe asfaltul vechi se latea un capac de canal nou, proaspat si pe el scria: 2007 Sibiu-Capitala Culturala. Un capac venit din viitor! Asta da surpriza, asta de lucru ingenios. Si la o adica de ce nu? Capacele de canal sunt inca un spatiu insuficient exploatat. De ce nu un capac afis? Capacele de canal – o marca a orasului.
Oricum, nu ne strica sa ne uitam pe unde calcam, sa nu nimerim prin vreun canal iar daca e sa dam de unul acoperit ii putem admira gratia, originalitatea, lucratura fina a meseriasului de capace. Nu degeaba se fura capacele de canal. Poate ca cineva face o colectie, de ce credeti ca le vinde la fier vechi? Tocmai povesteam mai deunazi de ideea mai veche a unui artist de a face o expozitie cu imaginile, scriitura de pe capacele de canal din diferite orase. Expozitia chiar a avut loc.
Si la sfarsit, cateva dorinte: plimbare prin canalele subterane curatite ale orasului, concerte cu muzica fina si de ce nu, lansare de carte si sa fie atat de frumos... ca atunci cand te intorci acasa sa nu mai fie nevoie sa deschizi televizorul sa te uiti pe nu stiu ce canal.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Canal, canal... doar zicandu-mi asa si ma simt intr-un loc stramt, un tub, un culoar lung si ingust, la un capat acoperit cu un capac iar la celalalt fara de capat, nestiut, ascuns, ce se pierde in adancul pamantului. E un cuvant modern, oare cand a inceput modernitatea? Caci uitandu-ma in basme, mituri, legende nu gasesc asa ceva. Dar ceva, ceva a facut ca omul sa nascoceasca un asa lucru, poate din lipsa unei forme ce ar putea contine un nou sentiment, o nou necesitate. Si nu tot ceea ce e nou e si inaltator.
Canale, canale... ca o retea, o retea ascunsa si intortocheata. Ele directioneaza, ele pun granite intre lumea de afara, aerisita, creatoare si acele continuturi, resturi ce necesita un trasport aparte, o livrare catre o destinatie clara, fara negocieri, inflexibil si chiar urgent.
Dar ce poarta aceste canale? Pot ele, au ele un rost fara de continutul pe care il poarta? Canalul in sine nu are o rostuiala, el, singur, cu peretii lui uniformi, cu in spate si in fata, fara stanga, fara dreapta. El a aparut dintr-o necesitate, dintr-un act de vointa al omului care in incercarea de a „ordona“ prin aruncare si chiar de a impune cauta instrumente, metode (a se vedea diferenta fata de omul creator).
Canale, canale... canalele orasului, canale subterane, nu doar cu apa murdara si sobolani ci uneori chiar cu oameni, cu copii ce isi gasesc acolo un refugiu si nu intamplator au ales acestia un asemenea loc. Canalele pot fi o oglinda a societatii dar cine se uita in ea caci nu miroase frumos pentru nasurile noastre fine si pudrate. Ce aruncam la canal este o parte din ceea ce producem noi insine, este ceea cea avem si de care vrem sa ne descotorosim. Dar iata si canale la care te uiti vrajit, si de data asta e ca o oglinda fermecata, dada, acolo te uiti si zici: da, asa e, asta sunt eu. Ma refer la canalele din media si in special la ziare, televizor si telefonie. Nu e intamplator ca se numesc „canale“. Aceste canale la randul lor poarta o groaza de dejectii, ce e mai trist de data aceasta e ca ele sunt varsate in noi, ca cineva le varsa in noi si noi nu zicem nu si chiar ne bucuram. Da, canalul este o lume construita ce nu are de-a face cu libertatea, cu constiinta, cu responsabilitatea individului, cu dezvoltarea fiintei. Oare cine isi mai poate imagina azi o lume fara canale? Pai si ce facem cu mizeria, ce ne facem fara televizor, au! si fara telefoane mobile?! Cum?! Tu nu ai mobil?! Da pe ce lume traiesti?! Si nici televizor?! Da, ce? Asa nasol e la voi, nu aveti bani?! Si ce e prostia asta cu gunoiul? Sa duci cojile de cartofi in gradina, hartia la alt container si plasticul separat?! Da, viata la bloc, pe meleagurile noastre, intr-un oras modern, atat de modern precum e si cuvantul canal sau poate chiar mai modern, nu iti permite acest lux de a gasi locul potrivit pentru resturile pe care le producem. Viata si rosturile omului de dinainte gasea loc sa integreze aceste „ramasite“. Nu am vazut-o pe bunica sa arunce sticle si chiar nici pe cele de plastic, nici hartie si nici sa spele cu un kil de detergent pentru a nu putea arunca apa la sfarsit in batatura. Da, la tara, nu sunt canale.
Dar sa nu imi mai ascult coltii impotriva canalelor. Sigur ca o sa gasiti ceva de folos si chiar argumentat, nu ma indoiesc, in privinta importantei si utilitatii canalului in lumea de azi. Ci mai bine sa va povestesc o patanie nu de demult pe care as putea-o intitula-o: Canalul Viitorului sau Canalul Oracol si aceasta patanie nu imi apartine ci au trait-o sute, poate chiar mii de oameni.
Cum ne plimbam mai acum 2 ani prin Sibiu, mentionz era anul 2006, lume multa, turisti, magazine, afise... iata ne uitam pe jos si ce sa vezi? La picioarele noastre, pe asfaltul vechi se latea un capac de canal nou, proaspat si pe el scria: 2007 Sibiu-Capitala Culturala. Un capac venit din viitor! Asta da surpriza, asta de lucru ingenios. Si la o adica de ce nu? Capacele de canal sunt inca un spatiu insuficient exploatat. De ce nu un capac afis? Capacele de canal – o marca a orasului.
Oricum, nu ne strica sa ne uitam pe unde calcam, sa nu nimerim prin vreun canal iar daca e sa dam de unul acoperit ii putem admira gratia, originalitatea, lucratura fina a meseriasului de capace. Nu degeaba se fura capacele de canal. Poate ca cineva face o colectie, de ce credeti ca le vinde la fier vechi? Tocmai povesteam mai deunazi de ideea mai veche a unui artist de a face o expozitie cu imaginile, scriitura de pe capacele de canal din diferite orase. Expozitia chiar a avut loc.
Si la sfarsit, cateva dorinte: plimbare prin canalele subterane curatite ale orasului, concerte cu muzica fina si de ce nu, lansare de carte si sa fie atat de frumos... ca atunci cand te intorci acasa sa nu mai fie nevoie sa deschizi televizorul sa te uiti pe nu stiu ce canal.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu