/Răzvan Supuran
Care să fie prima scurgere? Unde a apărut, când şi de ce? Să o căutăm în lumea dintâi, am auzit că acolo erau obiectele originare. Poate înţelegem rostul potopirilor. Fiecare presupune o găsire, oare?
Imaginându-ne ploaia ca fiind o revărsare miniaturală, ne vom da seama de ce lumea dintai nu foloseşte canalitatea. Canalul este aici o componentă naturală, uzitliat de către mundani ca instrument. Apele curg, cu sau fără voia celor care, după, au făcut scurgerile. Ne vom da seama de ce locatarii lumii fiecărui început nu construiesc “altfel” de canale şi nici de ce nu au fost nevoiţi de către legile naturii să le locateze. Să numim aşadar canalitate acesasta, prin conţinut – instrument de trecere dar şi deposedare de spaţiu, comparabil cu zidul ori cu graniţa. Traversări orizontale şi canale care curg: merg către sus sau vin de pe-acolo. Sau de dinapoi, înainte şi înapoi. Potopul fiind schimbarea, traversarea şi sfârşitul unei perioade. Canalul conţine de aceea temporalitate, nu doar altfel de spaţiu; curgere, nu doar scurgere; intersecţii ale timpului. Începutul lumii, desăvârşit in Apocalipsul publicitar. Sfârşitul al lumii, prin expulzarea într-un mare canal (v. The Black Hole). Cursivitate, în cuplul Canal-Potop. Totuşi, nimic de vândut. Cei care nu reuşesc trecerea, nealeşii, sunt însemnaţi ca produse ale proastei folosinţe a conţinătoarei unelte.
Deşi acesta este un text depre posibilitatea traversării, nu este o epică imaginată. Subiectul nu este canalul imaginar, ci o aplicaţie imaginară asupră-i. Canale posibile. Eva a aparut printr-o gaură rostuită de Făcător în sternul lui Adam. Şanţul Dunare-Marea Neagră a rostuit moarte. Canalizarea, adăpost si scurgere. Deversarea a fost rostuită pricinuit de proasta funcţionare a canalelor interioare. În fine, cele de comunicare sunt imitaţiuni ale simplului gest de a-l privi pe celălalt în ochi. Despre canaliile socio-politice, altă dată.
Imaginarul este domeniul posibilului. Adicătelea, dacă ceva este posibil, există când îl chemăm (numim), fiind de trebuinţă doar inventarea numelui pentru. Ar fi simplu să ii spunem lumii, metaforă creatoare. Întalniri cu noi cuvinte şi întâlniri noi, când cuvântul bate gândul. Cititorul interpretează doar ceea ce imaginează. Daţi-ne o imagine şi vom construi un sistem.
Există discursuri fără descriere. Contrapunct: discursul devine descriere. Raţiunea duală compune sintagme pe cartelă pentru a percepe obiectele pe care cineva-ul le imaginează. Ţăranii nu au canale de scurgere. De ce nu au ţăranii canale? Dejecţiile nu sunt poluţii în psiho-somatica masturbării. Şi nici poluări. Imaginarul compune lumea recitind ceea ce i-a lipsit în sistemaţiile actualului. Căci la ce altceva ar fi bun canalul, decât la spălarea interioară? De altfel, la ce ar fi bun Potopul, dacă nu la asta?
Canalul este o proiecţie fără discurs. Este un instrument. Îşi are posibilitatea în absenţa constructului. Nici nu deconstruieşte.
Nici salvat nu se cere. Produce texte fără propuneri. Nu afirmaţii, ci cuantică (mecanica posibilului).
Dicţionarul normalităţii nu include pentru locatarul cuvintelor dintâi acest nume. Canalul este o numire dată de sus, după. Ţăranul îi spune şanţ, jgheab, gaură, rost. Urmăriţi procedeul: se cere un potop orizontal, deci trebuie construit un canal-monolog. Unul prin care iluviunea să intre şi să iasă, fară de întoarcere. Se trasează punctul de iniţial şi cel al sfârşitului. Cineva sapă între, adâncind ori, dimpotrivâ, înălţând, dar asta e după semiotică. Apropo, ce s-a-ntîmplat cu apele după ce s-au revarsat şi unde a acostat Noe? Săpătorul rostuieşte. Furnica rostuieşte. Rădăcina rostuieşte. Ceilalţi erodează. Canalul se conturează deja. Este o gaură-dintru. Fiecare astfel de săpare întrevede un alt canal. Îi spune rost. Actul său, a rostui. Când funcţiunea este una de comunicare (potopul cuvintelor îşi adună norii) iar rostuirea se face rostire şi micile drumuri de lichide sunt evacuări, atunci aceasta din urmă roade. Erodare, scurt istoric: omul a ieşit din apă; cuvintele necesitau locuri prin care să curgă; lumea a început să fie roasă de ele.
În canalele copacilor umblă rădăcinile. În rosturile omului, în paiul de fân, în gura de horn, adastă semne noi – trebuie doar să fim atenţi cum am trăi vechile rosturi şi doar apoi să inventăm reguli şi texte -, semne care, dacă sunt în temperatura lor, erodează către rod. Rod şi nerod, după cum alegem să folosim. Cuvântăm ceea ce suntem.
În căutarea canalui inintiatic, la ţărani aflăm rostul. Căţi dintre noi am fi ţărani? Câţi ne gasim rostul? Câţi întâlnim lumea? Asta e toată sistema despre recuperare, identitate, diferenţă. Că-i păcat să piară. Că de piere, vine potopul. Rostul de a fi în lume, făcut de permanenţa în lume. Să facem rost de a fi în lume (nota bene: a întâlni ceea ce putem folosi). O ştiinţă de a întâlni, de a trăi rostul ţăranului. Prin acesta, pălmaşii lumii au făcut pământuri să rodească şi au delimitat spaţii pentru fructe.
De îndată ce sunt aceste cuvinte, posibilităţile pe care le imaginează există.
*Obiectul poate fi încercat imaginar în text ca subiect, tratamentul folcloric, etnologic, etnografic sau antropologic în interpretarea canalului printr-o foaie de vărsamant literar nu astfel trebuind a fi înţeleasă, nunu, ci invers, ca o citire în domeniul imaginarului a semnificaţiilor f.e.e.a. ale temei - “cuvinte fără temei” -, ce curge de către literele aşezate prin, de ce nu, propriile găuri - “a da cu zarul” -, deci nu o semiotică rurală a canalelor – “a citi ziarul” -, căci, aşa cum fiecare obiect prezent în lumea originară (prin obiectul în sine, nu delimitată), din f.e.e.a. poate fi interpretat închipuitor, la fel de bine cum fiecare obiect care nu este găsit în vreun loc din f.e.e.a., de unde să merite a fi recuperat, poate fi înţeles ca îndeajuns de merituos încât să îl acceptăm ca subiect - “a foi foaia” -, căci nu doar sfintele noime ale manualelor închise merită a fi considerate, ci şi cele ale cărţilor deschise - “opera aperta” -, printr-o metodologie absentă, în care cheia nu este adăpostită în a nimănui tainiţă ori lacătele, pentru a fi închise, la un moment dat, nu musai înainte, trebuie că au fost deschise şi oricum este Iarba Fiarelor dezlegătoare, vreau să spun desfăcătoare, iar asta nu înseamnă nimic erotic, căci a însemna este notare, scrijelire, zgâriere, pe când a da rost şi a face rod, da, este dragoste, aceasta potopire fiind primul rost, cel prin care unul devine doi, doi devin unul şi împreună, trei, după Potop.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Potopul a început prin construirea unui canal - don CocoCanal
Care să fie prima scurgere? Unde a apărut, când şi de ce? Să o căutăm în lumea dintâi, am auzit că acolo erau obiectele originare. Poate înţelegem rostul potopirilor. Fiecare presupune o găsire, oare?
Imaginându-ne ploaia ca fiind o revărsare miniaturală, ne vom da seama de ce lumea dintai nu foloseşte canalitatea. Canalul este aici o componentă naturală, uzitliat de către mundani ca instrument. Apele curg, cu sau fără voia celor care, după, au făcut scurgerile. Ne vom da seama de ce locatarii lumii fiecărui început nu construiesc “altfel” de canale şi nici de ce nu au fost nevoiţi de către legile naturii să le locateze. Să numim aşadar canalitate acesasta, prin conţinut – instrument de trecere dar şi deposedare de spaţiu, comparabil cu zidul ori cu graniţa. Traversări orizontale şi canale care curg: merg către sus sau vin de pe-acolo. Sau de dinapoi, înainte şi înapoi. Potopul fiind schimbarea, traversarea şi sfârşitul unei perioade. Canalul conţine de aceea temporalitate, nu doar altfel de spaţiu; curgere, nu doar scurgere; intersecţii ale timpului. Începutul lumii, desăvârşit in Apocalipsul publicitar. Sfârşitul al lumii, prin expulzarea într-un mare canal (v. The Black Hole). Cursivitate, în cuplul Canal-Potop. Totuşi, nimic de vândut. Cei care nu reuşesc trecerea, nealeşii, sunt însemnaţi ca produse ale proastei folosinţe a conţinătoarei unelte.
Deşi acesta este un text depre posibilitatea traversării, nu este o epică imaginată. Subiectul nu este canalul imaginar, ci o aplicaţie imaginară asupră-i. Canale posibile. Eva a aparut printr-o gaură rostuită de Făcător în sternul lui Adam. Şanţul Dunare-Marea Neagră a rostuit moarte. Canalizarea, adăpost si scurgere. Deversarea a fost rostuită pricinuit de proasta funcţionare a canalelor interioare. În fine, cele de comunicare sunt imitaţiuni ale simplului gest de a-l privi pe celălalt în ochi. Despre canaliile socio-politice, altă dată.
Imaginarul este domeniul posibilului. Adicătelea, dacă ceva este posibil, există când îl chemăm (numim), fiind de trebuinţă doar inventarea numelui pentru. Ar fi simplu să ii spunem lumii, metaforă creatoare. Întalniri cu noi cuvinte şi întâlniri noi, când cuvântul bate gândul. Cititorul interpretează doar ceea ce imaginează. Daţi-ne o imagine şi vom construi un sistem.
Există discursuri fără descriere. Contrapunct: discursul devine descriere. Raţiunea duală compune sintagme pe cartelă pentru a percepe obiectele pe care cineva-ul le imaginează. Ţăranii nu au canale de scurgere. De ce nu au ţăranii canale? Dejecţiile nu sunt poluţii în psiho-somatica masturbării. Şi nici poluări. Imaginarul compune lumea recitind ceea ce i-a lipsit în sistemaţiile actualului. Căci la ce altceva ar fi bun canalul, decât la spălarea interioară? De altfel, la ce ar fi bun Potopul, dacă nu la asta?
Canalul este o proiecţie fără discurs. Este un instrument. Îşi are posibilitatea în absenţa constructului. Nici nu deconstruieşte.
Nici salvat nu se cere. Produce texte fără propuneri. Nu afirmaţii, ci cuantică (mecanica posibilului).
Dicţionarul normalităţii nu include pentru locatarul cuvintelor dintâi acest nume. Canalul este o numire dată de sus, după. Ţăranul îi spune şanţ, jgheab, gaură, rost. Urmăriţi procedeul: se cere un potop orizontal, deci trebuie construit un canal-monolog. Unul prin care iluviunea să intre şi să iasă, fară de întoarcere. Se trasează punctul de iniţial şi cel al sfârşitului. Cineva sapă între, adâncind ori, dimpotrivâ, înălţând, dar asta e după semiotică. Apropo, ce s-a-ntîmplat cu apele după ce s-au revarsat şi unde a acostat Noe? Săpătorul rostuieşte. Furnica rostuieşte. Rădăcina rostuieşte. Ceilalţi erodează. Canalul se conturează deja. Este o gaură-dintru. Fiecare astfel de săpare întrevede un alt canal. Îi spune rost. Actul său, a rostui. Când funcţiunea este una de comunicare (potopul cuvintelor îşi adună norii) iar rostuirea se face rostire şi micile drumuri de lichide sunt evacuări, atunci aceasta din urmă roade. Erodare, scurt istoric: omul a ieşit din apă; cuvintele necesitau locuri prin care să curgă; lumea a început să fie roasă de ele.
În canalele copacilor umblă rădăcinile. În rosturile omului, în paiul de fân, în gura de horn, adastă semne noi – trebuie doar să fim atenţi cum am trăi vechile rosturi şi doar apoi să inventăm reguli şi texte -, semne care, dacă sunt în temperatura lor, erodează către rod. Rod şi nerod, după cum alegem să folosim. Cuvântăm ceea ce suntem.
În căutarea canalui inintiatic, la ţărani aflăm rostul. Căţi dintre noi am fi ţărani? Câţi ne gasim rostul? Câţi întâlnim lumea? Asta e toată sistema despre recuperare, identitate, diferenţă. Că-i păcat să piară. Că de piere, vine potopul. Rostul de a fi în lume, făcut de permanenţa în lume. Să facem rost de a fi în lume (nota bene: a întâlni ceea ce putem folosi). O ştiinţă de a întâlni, de a trăi rostul ţăranului. Prin acesta, pălmaşii lumii au făcut pământuri să rodească şi au delimitat spaţii pentru fructe.
De îndată ce sunt aceste cuvinte, posibilităţile pe care le imaginează există.
*Obiectul poate fi încercat imaginar în text ca subiect, tratamentul folcloric, etnologic, etnografic sau antropologic în interpretarea canalului printr-o foaie de vărsamant literar nu astfel trebuind a fi înţeleasă, nunu, ci invers, ca o citire în domeniul imaginarului a semnificaţiilor f.e.e.a. ale temei - “cuvinte fără temei” -, ce curge de către literele aşezate prin, de ce nu, propriile găuri - “a da cu zarul” -, deci nu o semiotică rurală a canalelor – “a citi ziarul” -, căci, aşa cum fiecare obiect prezent în lumea originară (prin obiectul în sine, nu delimitată), din f.e.e.a. poate fi interpretat închipuitor, la fel de bine cum fiecare obiect care nu este găsit în vreun loc din f.e.e.a., de unde să merite a fi recuperat, poate fi înţeles ca îndeajuns de merituos încât să îl acceptăm ca subiect - “a foi foaia” -, căci nu doar sfintele noime ale manualelor închise merită a fi considerate, ci şi cele ale cărţilor deschise - “opera aperta” -, printr-o metodologie absentă, în care cheia nu este adăpostită în a nimănui tainiţă ori lacătele, pentru a fi închise, la un moment dat, nu musai înainte, trebuie că au fost deschise şi oricum este Iarba Fiarelor dezlegătoare, vreau să spun desfăcătoare, iar asta nu înseamnă nimic erotic, căci a însemna este notare, scrijelire, zgâriere, pe când a da rost şi a face rod, da, este dragoste, aceasta potopire fiind primul rost, cel prin care unul devine doi, doi devin unul şi împreună, trei, după Potop.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)
Casino at the Rio - Mapyro
RăspundețiȘtergereWelcome to Casino at the Rio, one of 파주 출장샵 Rio's best hotels in the 광주광역 출장안마 Marina 여주 출장마사지 District. Enjoy the classic 양산 출장샵 table 충주 출장샵 games and excitement, while enjoying the best