FOAE CU MÎINI, Anul II, nr. 13, mar 2011, 70 de exemplare numerotate de la 1 la 70.
Atelierul de Carte @ MŢR
DEGETAR
/ Călin Torsan
Este evident că aura de secretomanie pe care a întreţinut-o Francmasoneria de-a lungul vremii – într-un chip firesc oricărei confrerii care îşi propune un cod de relaţionare specific – a dospit în creuzetul calfelor, rotunjindu-se într-o turtă rumenă, tocmai bună de împărţit vulgului. Aşa se explică, probabil, succesul unor cărţi care îşi propun să ne dezvăluie, mereu obiectiv, aceste cotloane oculte şi care inundă tarabele şi galantarele librăriilor, dichisite cu coperte de pe care nu lipsesc compasurile şi echerele. Şi ale căror status-uri de pe principalele site-uri de vânzări de carte on-line sunt, mai mereu, închise în sintagma reuşitei economice a unui titlu: indisponibil.
Pornind de la definiţia de dicţionar a Francmasoneriei, aflăm că ea este o asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme. (s.n.) (sursă: dex online).
O întreagă mitologie a născut aşa-zisul mod de a comunica al acestora, prin intermediul mijloacelor mass-media (în principal al fotografiei de presă şi televiziunii), cu ajutorul palmelor şi degetelor. Adepţi şi detractori deopotrivă de înverşunaţi şi de activi în mediile internaute, par că vin să confirme acea mereu inevitabilă jumătate de adevăr.
Dacă o părere personală mai are loc în tot noianul acesta, babilonian, îmi permit să vă mărturisesc că în timpul celor câteva interviuri TV pe care le-am dat în viaţă mi-am simţit mereu mâinile prea lungi. Şi, încercând să urmăresc firul ideilor, desfăşurat de realizator, mă simţeam totodată obligat să fac ceva cu palmele mele. De obicei, le ţineam între picioarele uşor îndepărtate, în dreptul şiţului, cu degetele împreunate succesiv: ceea ce ar fi putut însemna, după cele ce am citit, că practicam una dintre variantele posturii piramidei, una destinată ca semn de recunoaştere a iniţiaţilor. Este clar, aşadar, că acest vârtej de gesturi banale ne cuprinde pe toţi, în felurite contexte. Că extrovertitul, mult mai expus unui discurs spumos, întărit prin jocul de mâini, ne apare mai mason decât alţii. Interesant este curentul de opinie care susţine că există un anumit moment, lung de câteva zeci de secunde, în care politicianul îşi pigmentează discursul public cu astfel de mişcări. Şi asupra căruia fotografii îşi aţintesc mai abitir atenţia, cunoscând acest amănunt. Astfel s-ar explica explozia de bliţuri care însoţeşte exact acest interval de timp al cuvântării, dar şi estetica îndoielnică a unor astfel de instantanee, în care personajul apare surprins în ecuaţii total nefotogenice, imaginea lui fiind sacrificată în numele importanţei mesajului pe care îl are de transmis.
Continuând jocul, mai multe surse prezintă – şi voi reproduce în continuare câteva dintre aceste gesturi ale mâinilor – instantanee ale potentaţilor zilei, descifrate prin logica ilustraţiilor unor vechi publicaţii masonice în care apar tipărite, prin intermediul gravurii, tocmai aceste semnificaţii ale expresiei corporale.
semnalul cu arătătorul: ar indica măcar un singur lucru, şi anume că persoana care îl emite aparţine direct masoneriei şi este activ implicată în acţiunile ei.
semnalul cu policele şi palma: se execută împingând degetul mare spre abdomen şi apoi trasând cu mâna o mişcare de la stânga la dreapta, sugerând un pumnal care ar sfârteca pântecul. Ar fi un semnal de recunoaştere pentru gradul al treilea, fiind o aluzie la pedeapsa care ar urma încălcării jurământului făcut la iniţierea în acest grad: [...] să am corpul tăiat în două, măruntaiele scoase, trupul să îmi fie ars, iar cenuşa răspândită în cele patru vânturi. (extras din jurământul masonic, gradul III).
semnalul OK: este o alternativă a semnului cu indexul. Când este emis simultan cu amândouă palmele sugerează constrângere. Se pare că folosirea lui în această formă dublă este permisă doar membrilor aflaţi în misiuni importante.
pumnul: strâns şi agitat în timpul discursului, reprezintă un gest de ameninţare, o expresie a voinţei ferme, a superiorului secret, de a realiza un anumit proiect. Dacă pumnul sprijină bărbia, atunci înlocuieşte semnalul cu arătătorul şi îl etichetează pe realizatorul său drept iniţiat.
Alte forme de semnalizare ar mai fi: piramida (o structură similară celei geometrice, realizată prin poziţionarea într-un anume fel a degetelor), mâna pe inimă, mâna la ochelari, mâna la cravată sau mâna la gât. Bineînţeles, fiecare cu descifrările ei mai mult sau mai puţin subiective, mai mult sau mai puţin apropiate de adevăr, mai mult sau mai puţin ocultate.
notă: de-a lungul celor două zile în care m-am ocupat cu textul acesta, am purtat o scurtă corespondenţă cu un prieten fotograf. Bănuiam că lucrase în presă, dar nu mai ştiam sigur. Trecuseră ani buni de când făcea numai fotografie artistică, în regim de lucrător freelancer. L-am rugat să mă lămurească, atât cât îi permite experienţa, asupra acestor amănunte. Răspunsul său, succint, îşi merită locul în finalul acestui articol: Salut, Căline. Am tot făcut fotografie de presă de la revoluţie încoace. Acu’ m-am mai liniştit, fac doar fotografia care-mi place şi care-mi convine. În presă am lucrat pentru mai multe ziare, reviste, agenţii foto. Nu mi-a cerut nimeni să fac anumite fotografii pe anumite gesturi, nu am auzit de aşa ceva până acu’ vreo câteva săptămâni, când nişte amici mi-au trimis acele slide-show-uri de pe youtube, cu kiluminati. Gestul ăla, cu degetul mic şi arătătorul ridicate, l-am văzut pe la rockeri, la concerte... Eu credeam că are sensul de peace...
Etimologie (n. ed.): Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar, constructor liber“ și reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile și catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc și însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca „farmec“ și „farmacie“ (în elină „vrăjă“, „leac“).
Sursa: wikipedia
MEŞTEŞUG, MEŞTEŞUGARI ŞI MATERIE ÎN GRECIA ANTICĂ
/ extras din Élie Faure, Istoria artei
Sute de ateliere se deschiseseră cam peste tot, la Atena, în Sicilia, în Etruria, în Cirenaica, în Insule, în Pont, pînă în Crimeea. Cei mai celebri pictori de cupe, Eufronios, Brigos, Duris, lucrau alături de lucrătorii lor, se repetau adesea, se copiau unii pe alţii, se întreceau în a fi activi pentru a atrage clientul, şi întemeiau, lucrînd în comun, schimbul continuu, emulaţia, o industrie puternică. Sclavul, aici ca şi pretutindeni în Grecia nespartatizată, era colaboratorul stăpînului, fermier la ţară, servitor la oraş, lucrător în atelier, mai puţin nefericit, fără îndoială, decît şerbul feudal sau salariatul contemporan. Aflată în marginea revoluţiilor şi a războaielor, viaţa populară şi meşteşugărească, viaţa mijlocie era prea simplă, prea aproape de pămînt, prea scăldată în lumină pentru ca legea ei să fie infernul.
Totuşi arta industrială, în ciuda acestor rădăcini puternice, este atît de limitată prin chiar scopurile ei, încît intenţiile ei nu pot fi tot atît de înalte ca acelea ale sculptorilor de zei. În schimb, ea evită mult mai multă vreme dubla primejdie a pretenţiei şi a modei. Ea moare astfel mai puţin repede şi se reînnoieşte mai curînd. Diderot a avut dreptate cînd a restabilit demnitatea artelor industriale. Dar n-a avut dreptate cînd le-a aşezat alături de celelalte. Sculptorul şi mai ales pictorul nu sînt călăuziţi în lupta lor cu materia decît de calitatea materiei. Destinaţia obiectului se mişcă într-un cadru atît de larg încît libertatea lor nu are altă limită decît spaţiul infinit unde hotărîtoare sînt raporturile inteligenţei şi sensibilităţii cu întregul univers al senzaţiilor şi imaginilor. Meşteşugarul artist este închis în frontiere mai strîmte prin funcţia pe care trebuie să o îndeplinească mobila sau ornamentul la care lucrează, şi, de asemenea, prin dimensiunea acestuia. O frescă şi un degetar de cusut nu oferă autorului lor mijloace identice. Dacă vibraţia sufletului poate să fie la fel de curată, la fel de emoţionantă în amîndouă cazurile, elementele simfoniei sînt, în al doilea, mult mai puţin numeroase şi infinit mai puţin complexe. Şi, în faţa utilităţii practice, utilitatea spirituală este silită să dea înapoi.
În afară de aceasta, meşteşugarul trebuie să constrîngă ornamentele cu care vrea să decoreze obiectul să urmeze contururile formei acestuia, să se modifice după volumul său, după suprafeţele sale, să se supună ca şi acesta unei destinaţii exclusive şi de un ordin totuşi inferior. De aceea foarte rar se întîmplă să afli, fie şi pe cele mai frumoase vase ateniene, măcar ceva din acea compoziţie liberă care face ca marea sculptură să se înrudească cu planul universal. Formele se alungesc şi devin paralele pentru a îmbrăţişa pereţii amforelor, pentru a le da rigoare şi avînt. Ele se întind în hore circulare în jurul cupelor, bazinelor, urcioarelor, ca pentru a tîrî vasul într-o mişcare giratorie. Ici, colo, foarte adesea, fără îndoială, într-un ansamblu sobru, năvalnic, uşor de descifrat dintr-o singură privire, negru pe roşu sau roşu pe negru, detalii admirabile, un desen pur ca linia acelui ţinut, incisiv ca spiritul rasei, care sugerează modelajul absent numai prin direcţia sa şi prin maniera sa de a indica atitudinea şi mişcarea. Pentru meşteşugar ca şi pentru sculptorul de temple, tiparul arhaic e sfărîmat, natura nu mai este o lume de forme imuabile şi separate, ci o lume în mişcare, combinîndu-se şi dezagregîndu-se fără încetare, reînnoindu-şi aspectele şi schimbînd în fiecare clipă elementele raporturile sale. Forma acestor vase este atît de pură încît ai zice că s-a născut de la sine, şi că e ieşită nu din mîna olarilor, ci din jocul obscur şi permanent al unor forţe naturale. Ele dau senzaţia vagă că artistul ascultă de indicaţiile strungului pentru a sugruma sau pentru a umfla argila, a o aşeza sau o alungi. Cînd roata fîşîie, cînd materia se roteşte şi fuge, o muzică interioară şopteşte formei în mişcare legănarea misterioasă care ritmează cîntecele şi dansurile. Seminţe, mamele, şolduri rotunde, flori închise, flori deschise, rădăcini care se răsucesc, forme sferice ale naturii, misterul central doarme în adîncimea adunată a vaselor. Legea atracţiilor universale nu acţionează numai asupra sorilor, întreaga materie se mişcă şi se roteşte în acelaşi cerc. Omul încearcă să scape ritmului, dar ritmul îl prinde mereu. Vasul are forma fructelor, a pîntecelor de mamă, şi a planetelor. Sfera este matca şi sicriul formelor. Totul iese din ea. Totul se întoarce în ea.
Cu excepţia marilor amfore panatenaice care au severitatea destinaţiei lor, vasul grec, cînd îl priveşti de aproape, te priveşte aproape întotdeauna cu o familiaritate fermecătoare. Cînd povesteşte întîmplările de război sau interpretează vechile mituri, se umanizează în mod încîntător.
POPUCII DE CASĂ
/ Alice Capoţi
Prima măsură după talpa piciorului mi-a luat-o cu un creion bont pe-o bucată de hârtie gălbuie, găsită prin cămară. Aplecată, pufnind, ţinând creionul în dinţi ca să-mi potrivească hârtia bine sub picior. Aşa mi-a luat urma. Era un contur tremurat, nici măcar nu semăna cu talpa mea. Când am încercat eu, a ieşit mult mai bine, am scos şi limba din gură ca să reuşesc să unesc cele două linii în dreptul degetului mare. Mi-am colorat chiar şi unghiile, na!
Dar nu, ea avea nevoie de desenul ei şui, nu de altul.
A luat de urechi foarfecele cel mare şi greu şi a decupat hârtia. Pe urmă postavul galben-portocaliu şi căptuşeala albastră. Şi le-a lipit cu un lipici pe care numai ea ştia să-l facă, din făină albă amestecată cu apă. Într-un anumit fel amestecată, încet, cu vârful degetului arătător, nu altcumva.
Pe urmă a desenat un fel de maşină cu botul lung şi a încercat-o dacă vine bine pe piciorul meu, din laterală. Era ca o jumătate de adidas din hârtie. Da, că de fapt nici măcar nu semăna prea bine c-o maşină. I-am arătat eu maşină de poliţie desenată mişto, cu tot cu girofar şi cu portiere, na! Chiar alături de piciorul cu unghii am desenat-o, în timp ce foarfecele de fier rodea încet postavul, exact după formele ei de hârtie, nu aiurea-n tramvai.
M-a probat şi cu cea de-a doua jumătate de adidas, în aşa fel încât să se pupe cu prima. Adică mi-am dat imediat seama că dacă reuşea să prindă cumva cele trei bucăţi între ele, ieşea un papuc. Un papuc galben-portocaliu, ca o coajă de portocală nu prea coaptă. M-a rugat pe mine să-i pun acul în aţă pentru că mie îmi ieşea din prima, aşa e, imediat scoteam aţa pe partea cealaltă. Nu era cel mai mic ac, de fapt chiar avea nevoie de cel mai mare, dar chiar şi-aşa, am băgat degetele în gură, am umezit capătul aţei şi l-am răsucit să stea ţeapăn ca să poată trece prin urechea acului. Mi-a ieşit din prima, ca suflatul în lumânările de pe tort, pe cuvânt. Pe urmă ea a făcut un nod la capăt, da’ nu orice fel de nod. Din ăla care termină aţa într-adevăr, şi care se face răsucind-o între două degete, e imposibil de explicat cum. E ceva ce ţine de simţ, ca o pasă bună la minge sau ca aruncatul cu bulgări la ţintă, na!
A ales o aţă tare, bună pentru cusut frunze pe ştergare şi a cusut cele trei părţi între ele, dar nu talmeş-balmeş. Să se pupe perfect cu talpa. Cu feston, aşa le-a cusut. Mi-a plăcut mult cum arăta festonul ăsta, ca un gard micuţ de jur-împrejurul papucului. Iar când l-a terminat i-a pus un năsturel, tot de postav. Aşa de garnitură, nu de altceva. Ca să-l învârt eu când nu găsesc altceva mai bun de făcut.
Iar pentru celălalt nu mi-a mai luat măsură, m-am prins eu de ce. Că forma aia care mie mi se părea şuie, făcea ca dreptul să fie geamăn cu stângul, adică puteam să-i pun în picioare cum îmi venea mie, că tot bine era. Toţi din familie primeam papuci din ăştia. Tot timpul.
Ba mie mi-a făcut chiar şi cizmuliţe de casă, exact aşa cum i-am explicat eu că poartă apaşii iarna. Şi de câte ori mi le puneam în picioare mă sălbăticeam ceva de speriat. Nu mâncam pâine cu măsline decât dacă le furam din bucătărie, îmi băgam toate jucăriile pe după fotolii şi adormeam după uşă, cu puşca cu dopuri lângă mine.
Odată a venit o vecină la noi în vizită. Era în picioarele goale. Şi poate c-o fi vrut să glumească:
- Nu-mi faceţi şi mie o pereche de papucii de casă?
- Io nu inţeleg ce spuneţi, aud tare rău.
- Zice să-i faci o pereche de papuci, Domnule, i-a repetat Buna arătând cu mâinile către picioarele vecinei.
Aşa îi spunea Buna. Domnule.
- Nu inţeleg ce spui, ce să fac dacă nu inţeleg. Stau rău cu auzul...
Apoi i-a tras Bunei un perdaf clasa-ntâi.
- Tu! De ce me baţi la cap? Nu vreau să-i fac popuci. N-ai văzut ce picior negru are? Era murdar. Io nu pui mâna pe picioru’ lui.
Na! M-am gândit mult cam cum vine treaba asta cu picioarele murdare, că nici noi, cei din casă, nu le-aveam prea albe. Nu se potrivea deloc. Şi-atunci mi-a trecut prin cap că de fapt era o chestiune legată de sânge. De sânge din sânge. Ce vroia ea, străbunica asta a mea care citea de pe buze, pe care eu şi numai eu o strigam Mădriuşe, era ca toţi popucii ei de casă să rămână în tribul nostru. Făcuse destulă cizmărie toată viaţa.
Mădriuşe. Domnule. Madam Bânţu. Unguroaica lui Iftimie. Cizmăriţa.
Atelierul de Carte @ MŢR
Degetar / Călin Torsan
Meşteşug, meşteşugari şi materie în Grecia antică / extras din Élie Faure, Istoria artei
Popucii de casă / Alice Capoţi
(mai jos numărul integral)
Meşteşug, meşteşugari şi materie în Grecia antică / extras din Élie Faure, Istoria artei
Popucii de casă / Alice Capoţi
(mai jos numărul integral)
DEGETAR
/ Călin Torsan
Este evident că aura de secretomanie pe care a întreţinut-o Francmasoneria de-a lungul vremii – într-un chip firesc oricărei confrerii care îşi propune un cod de relaţionare specific – a dospit în creuzetul calfelor, rotunjindu-se într-o turtă rumenă, tocmai bună de împărţit vulgului. Aşa se explică, probabil, succesul unor cărţi care îşi propun să ne dezvăluie, mereu obiectiv, aceste cotloane oculte şi care inundă tarabele şi galantarele librăriilor, dichisite cu coperte de pe care nu lipsesc compasurile şi echerele. Şi ale căror status-uri de pe principalele site-uri de vânzări de carte on-line sunt, mai mereu, închise în sintagma reuşitei economice a unui titlu: indisponibil.
Pornind de la definiţia de dicţionar a Francmasoneriei, aflăm că ea este o asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme. (s.n.) (sursă: dex online).
O întreagă mitologie a născut aşa-zisul mod de a comunica al acestora, prin intermediul mijloacelor mass-media (în principal al fotografiei de presă şi televiziunii), cu ajutorul palmelor şi degetelor. Adepţi şi detractori deopotrivă de înverşunaţi şi de activi în mediile internaute, par că vin să confirme acea mereu inevitabilă jumătate de adevăr.
Dacă o părere personală mai are loc în tot noianul acesta, babilonian, îmi permit să vă mărturisesc că în timpul celor câteva interviuri TV pe care le-am dat în viaţă mi-am simţit mereu mâinile prea lungi. Şi, încercând să urmăresc firul ideilor, desfăşurat de realizator, mă simţeam totodată obligat să fac ceva cu palmele mele. De obicei, le ţineam între picioarele uşor îndepărtate, în dreptul şiţului, cu degetele împreunate succesiv: ceea ce ar fi putut însemna, după cele ce am citit, că practicam una dintre variantele posturii piramidei, una destinată ca semn de recunoaştere a iniţiaţilor. Este clar, aşadar, că acest vârtej de gesturi banale ne cuprinde pe toţi, în felurite contexte. Că extrovertitul, mult mai expus unui discurs spumos, întărit prin jocul de mâini, ne apare mai mason decât alţii. Interesant este curentul de opinie care susţine că există un anumit moment, lung de câteva zeci de secunde, în care politicianul îşi pigmentează discursul public cu astfel de mişcări. Şi asupra căruia fotografii îşi aţintesc mai abitir atenţia, cunoscând acest amănunt. Astfel s-ar explica explozia de bliţuri care însoţeşte exact acest interval de timp al cuvântării, dar şi estetica îndoielnică a unor astfel de instantanee, în care personajul apare surprins în ecuaţii total nefotogenice, imaginea lui fiind sacrificată în numele importanţei mesajului pe care îl are de transmis.
Continuând jocul, mai multe surse prezintă – şi voi reproduce în continuare câteva dintre aceste gesturi ale mâinilor – instantanee ale potentaţilor zilei, descifrate prin logica ilustraţiilor unor vechi publicaţii masonice în care apar tipărite, prin intermediul gravurii, tocmai aceste semnificaţii ale expresiei corporale.
semnalul cu arătătorul: ar indica măcar un singur lucru, şi anume că persoana care îl emite aparţine direct masoneriei şi este activ implicată în acţiunile ei.
semnalul cu policele şi palma: se execută împingând degetul mare spre abdomen şi apoi trasând cu mâna o mişcare de la stânga la dreapta, sugerând un pumnal care ar sfârteca pântecul. Ar fi un semnal de recunoaştere pentru gradul al treilea, fiind o aluzie la pedeapsa care ar urma încălcării jurământului făcut la iniţierea în acest grad: [...] să am corpul tăiat în două, măruntaiele scoase, trupul să îmi fie ars, iar cenuşa răspândită în cele patru vânturi. (extras din jurământul masonic, gradul III).
semnalul OK: este o alternativă a semnului cu indexul. Când este emis simultan cu amândouă palmele sugerează constrângere. Se pare că folosirea lui în această formă dublă este permisă doar membrilor aflaţi în misiuni importante.
pumnul: strâns şi agitat în timpul discursului, reprezintă un gest de ameninţare, o expresie a voinţei ferme, a superiorului secret, de a realiza un anumit proiect. Dacă pumnul sprijină bărbia, atunci înlocuieşte semnalul cu arătătorul şi îl etichetează pe realizatorul său drept iniţiat.
Alte forme de semnalizare ar mai fi: piramida (o structură similară celei geometrice, realizată prin poziţionarea într-un anume fel a degetelor), mâna pe inimă, mâna la ochelari, mâna la cravată sau mâna la gât. Bineînţeles, fiecare cu descifrările ei mai mult sau mai puţin subiective, mai mult sau mai puţin apropiate de adevăr, mai mult sau mai puţin ocultate.
notă: de-a lungul celor două zile în care m-am ocupat cu textul acesta, am purtat o scurtă corespondenţă cu un prieten fotograf. Bănuiam că lucrase în presă, dar nu mai ştiam sigur. Trecuseră ani buni de când făcea numai fotografie artistică, în regim de lucrător freelancer. L-am rugat să mă lămurească, atât cât îi permite experienţa, asupra acestor amănunte. Răspunsul său, succint, îşi merită locul în finalul acestui articol: Salut, Căline. Am tot făcut fotografie de presă de la revoluţie încoace. Acu’ m-am mai liniştit, fac doar fotografia care-mi place şi care-mi convine. În presă am lucrat pentru mai multe ziare, reviste, agenţii foto. Nu mi-a cerut nimeni să fac anumite fotografii pe anumite gesturi, nu am auzit de aşa ceva până acu’ vreo câteva săptămâni, când nişte amici mi-au trimis acele slide-show-uri de pe youtube, cu kiluminati. Gestul ăla, cu degetul mic şi arătătorul ridicate, l-am văzut pe la rockeri, la concerte... Eu credeam că are sensul de peace...
Etimologie (n. ed.): Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar, constructor liber“ și reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile și catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc și însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca „farmec“ și „farmacie“ (în elină „vrăjă“, „leac“).
Sursa: wikipedia
MEŞTEŞUG, MEŞTEŞUGARI ŞI MATERIE ÎN GRECIA ANTICĂ
/ extras din Élie Faure, Istoria artei
Sute de ateliere se deschiseseră cam peste tot, la Atena, în Sicilia, în Etruria, în Cirenaica, în Insule, în Pont, pînă în Crimeea. Cei mai celebri pictori de cupe, Eufronios, Brigos, Duris, lucrau alături de lucrătorii lor, se repetau adesea, se copiau unii pe alţii, se întreceau în a fi activi pentru a atrage clientul, şi întemeiau, lucrînd în comun, schimbul continuu, emulaţia, o industrie puternică. Sclavul, aici ca şi pretutindeni în Grecia nespartatizată, era colaboratorul stăpînului, fermier la ţară, servitor la oraş, lucrător în atelier, mai puţin nefericit, fără îndoială, decît şerbul feudal sau salariatul contemporan. Aflată în marginea revoluţiilor şi a războaielor, viaţa populară şi meşteşugărească, viaţa mijlocie era prea simplă, prea aproape de pămînt, prea scăldată în lumină pentru ca legea ei să fie infernul.
Totuşi arta industrială, în ciuda acestor rădăcini puternice, este atît de limitată prin chiar scopurile ei, încît intenţiile ei nu pot fi tot atît de înalte ca acelea ale sculptorilor de zei. În schimb, ea evită mult mai multă vreme dubla primejdie a pretenţiei şi a modei. Ea moare astfel mai puţin repede şi se reînnoieşte mai curînd. Diderot a avut dreptate cînd a restabilit demnitatea artelor industriale. Dar n-a avut dreptate cînd le-a aşezat alături de celelalte. Sculptorul şi mai ales pictorul nu sînt călăuziţi în lupta lor cu materia decît de calitatea materiei. Destinaţia obiectului se mişcă într-un cadru atît de larg încît libertatea lor nu are altă limită decît spaţiul infinit unde hotărîtoare sînt raporturile inteligenţei şi sensibilităţii cu întregul univers al senzaţiilor şi imaginilor. Meşteşugarul artist este închis în frontiere mai strîmte prin funcţia pe care trebuie să o îndeplinească mobila sau ornamentul la care lucrează, şi, de asemenea, prin dimensiunea acestuia. O frescă şi un degetar de cusut nu oferă autorului lor mijloace identice. Dacă vibraţia sufletului poate să fie la fel de curată, la fel de emoţionantă în amîndouă cazurile, elementele simfoniei sînt, în al doilea, mult mai puţin numeroase şi infinit mai puţin complexe. Şi, în faţa utilităţii practice, utilitatea spirituală este silită să dea înapoi.
În afară de aceasta, meşteşugarul trebuie să constrîngă ornamentele cu care vrea să decoreze obiectul să urmeze contururile formei acestuia, să se modifice după volumul său, după suprafeţele sale, să se supună ca şi acesta unei destinaţii exclusive şi de un ordin totuşi inferior. De aceea foarte rar se întîmplă să afli, fie şi pe cele mai frumoase vase ateniene, măcar ceva din acea compoziţie liberă care face ca marea sculptură să se înrudească cu planul universal. Formele se alungesc şi devin paralele pentru a îmbrăţişa pereţii amforelor, pentru a le da rigoare şi avînt. Ele se întind în hore circulare în jurul cupelor, bazinelor, urcioarelor, ca pentru a tîrî vasul într-o mişcare giratorie. Ici, colo, foarte adesea, fără îndoială, într-un ansamblu sobru, năvalnic, uşor de descifrat dintr-o singură privire, negru pe roşu sau roşu pe negru, detalii admirabile, un desen pur ca linia acelui ţinut, incisiv ca spiritul rasei, care sugerează modelajul absent numai prin direcţia sa şi prin maniera sa de a indica atitudinea şi mişcarea. Pentru meşteşugar ca şi pentru sculptorul de temple, tiparul arhaic e sfărîmat, natura nu mai este o lume de forme imuabile şi separate, ci o lume în mişcare, combinîndu-se şi dezagregîndu-se fără încetare, reînnoindu-şi aspectele şi schimbînd în fiecare clipă elementele raporturile sale. Forma acestor vase este atît de pură încît ai zice că s-a născut de la sine, şi că e ieşită nu din mîna olarilor, ci din jocul obscur şi permanent al unor forţe naturale. Ele dau senzaţia vagă că artistul ascultă de indicaţiile strungului pentru a sugruma sau pentru a umfla argila, a o aşeza sau o alungi. Cînd roata fîşîie, cînd materia se roteşte şi fuge, o muzică interioară şopteşte formei în mişcare legănarea misterioasă care ritmează cîntecele şi dansurile. Seminţe, mamele, şolduri rotunde, flori închise, flori deschise, rădăcini care se răsucesc, forme sferice ale naturii, misterul central doarme în adîncimea adunată a vaselor. Legea atracţiilor universale nu acţionează numai asupra sorilor, întreaga materie se mişcă şi se roteşte în acelaşi cerc. Omul încearcă să scape ritmului, dar ritmul îl prinde mereu. Vasul are forma fructelor, a pîntecelor de mamă, şi a planetelor. Sfera este matca şi sicriul formelor. Totul iese din ea. Totul se întoarce în ea.
Cu excepţia marilor amfore panatenaice care au severitatea destinaţiei lor, vasul grec, cînd îl priveşti de aproape, te priveşte aproape întotdeauna cu o familiaritate fermecătoare. Cînd povesteşte întîmplările de război sau interpretează vechile mituri, se umanizează în mod încîntător.
POPUCII DE CASĂ
/ Alice Capoţi
Prima măsură după talpa piciorului mi-a luat-o cu un creion bont pe-o bucată de hârtie gălbuie, găsită prin cămară. Aplecată, pufnind, ţinând creionul în dinţi ca să-mi potrivească hârtia bine sub picior. Aşa mi-a luat urma. Era un contur tremurat, nici măcar nu semăna cu talpa mea. Când am încercat eu, a ieşit mult mai bine, am scos şi limba din gură ca să reuşesc să unesc cele două linii în dreptul degetului mare. Mi-am colorat chiar şi unghiile, na!
Dar nu, ea avea nevoie de desenul ei şui, nu de altul.
A luat de urechi foarfecele cel mare şi greu şi a decupat hârtia. Pe urmă postavul galben-portocaliu şi căptuşeala albastră. Şi le-a lipit cu un lipici pe care numai ea ştia să-l facă, din făină albă amestecată cu apă. Într-un anumit fel amestecată, încet, cu vârful degetului arătător, nu altcumva.
Pe urmă a desenat un fel de maşină cu botul lung şi a încercat-o dacă vine bine pe piciorul meu, din laterală. Era ca o jumătate de adidas din hârtie. Da, că de fapt nici măcar nu semăna prea bine c-o maşină. I-am arătat eu maşină de poliţie desenată mişto, cu tot cu girofar şi cu portiere, na! Chiar alături de piciorul cu unghii am desenat-o, în timp ce foarfecele de fier rodea încet postavul, exact după formele ei de hârtie, nu aiurea-n tramvai.
M-a probat şi cu cea de-a doua jumătate de adidas, în aşa fel încât să se pupe cu prima. Adică mi-am dat imediat seama că dacă reuşea să prindă cumva cele trei bucăţi între ele, ieşea un papuc. Un papuc galben-portocaliu, ca o coajă de portocală nu prea coaptă. M-a rugat pe mine să-i pun acul în aţă pentru că mie îmi ieşea din prima, aşa e, imediat scoteam aţa pe partea cealaltă. Nu era cel mai mic ac, de fapt chiar avea nevoie de cel mai mare, dar chiar şi-aşa, am băgat degetele în gură, am umezit capătul aţei şi l-am răsucit să stea ţeapăn ca să poată trece prin urechea acului. Mi-a ieşit din prima, ca suflatul în lumânările de pe tort, pe cuvânt. Pe urmă ea a făcut un nod la capăt, da’ nu orice fel de nod. Din ăla care termină aţa într-adevăr, şi care se face răsucind-o între două degete, e imposibil de explicat cum. E ceva ce ţine de simţ, ca o pasă bună la minge sau ca aruncatul cu bulgări la ţintă, na!
A ales o aţă tare, bună pentru cusut frunze pe ştergare şi a cusut cele trei părţi între ele, dar nu talmeş-balmeş. Să se pupe perfect cu talpa. Cu feston, aşa le-a cusut. Mi-a plăcut mult cum arăta festonul ăsta, ca un gard micuţ de jur-împrejurul papucului. Iar când l-a terminat i-a pus un năsturel, tot de postav. Aşa de garnitură, nu de altceva. Ca să-l învârt eu când nu găsesc altceva mai bun de făcut.
Iar pentru celălalt nu mi-a mai luat măsură, m-am prins eu de ce. Că forma aia care mie mi se părea şuie, făcea ca dreptul să fie geamăn cu stângul, adică puteam să-i pun în picioare cum îmi venea mie, că tot bine era. Toţi din familie primeam papuci din ăştia. Tot timpul.
Ba mie mi-a făcut chiar şi cizmuliţe de casă, exact aşa cum i-am explicat eu că poartă apaşii iarna. Şi de câte ori mi le puneam în picioare mă sălbăticeam ceva de speriat. Nu mâncam pâine cu măsline decât dacă le furam din bucătărie, îmi băgam toate jucăriile pe după fotolii şi adormeam după uşă, cu puşca cu dopuri lângă mine.
Odată a venit o vecină la noi în vizită. Era în picioarele goale. Şi poate c-o fi vrut să glumească:
- Nu-mi faceţi şi mie o pereche de papucii de casă?
- Io nu inţeleg ce spuneţi, aud tare rău.
- Zice să-i faci o pereche de papuci, Domnule, i-a repetat Buna arătând cu mâinile către picioarele vecinei.
Aşa îi spunea Buna. Domnule.
- Nu inţeleg ce spui, ce să fac dacă nu inţeleg. Stau rău cu auzul...
Apoi i-a tras Bunei un perdaf clasa-ntâi.
- Tu! De ce me baţi la cap? Nu vreau să-i fac popuci. N-ai văzut ce picior negru are? Era murdar. Io nu pui mâna pe picioru’ lui.
Na! M-am gândit mult cam cum vine treaba asta cu picioarele murdare, că nici noi, cei din casă, nu le-aveam prea albe. Nu se potrivea deloc. Şi-atunci mi-a trecut prin cap că de fapt era o chestiune legată de sânge. De sânge din sânge. Ce vroia ea, străbunica asta a mea care citea de pe buze, pe care eu şi numai eu o strigam Mădriuşe, era ca toţi popucii ei de casă să rămână în tribul nostru. Făcuse destulă cizmărie toată viaţa.
Mădriuşe. Domnule. Madam Bânţu. Unguroaica lui Iftimie. Cizmăriţa.
