vineri, 25 martie 2011

Popucii de casă

/ Alice Capoţi

Prima măsură după talpa piciorului mi-a luat-o cu un creion bont pe-o bucată de hârtie gălbuie, găsită prin cămară. Aplecată, pufnind, ţinând creionul în dinţi ca să-mi potrivească hârtia bine sub picior. Aşa mi-a luat urma. Era un contur tremurat, nici măcar nu semăna cu talpa mea. Când am încercat eu, a ieşit mult mai bine, am scos şi limba din gură ca să reuşesc să unesc cele două linii în dreptul degetului mare. Mi-am colorat chiar şi unghiile, na!

Dar nu, ea avea nevoie de desenul ei şui, nu de altul.

A luat de urechi foarfecele cel mare şi greu şi a decupat hârtia. Pe urmă postavul galben-portocaliu şi căptuşeala albastră. Şi le-a lipit cu un lipici pe care numai ea ştia să-l facă, din făină albă amestecată cu apă. Într-un anumit fel amestecată, încet, cu vârful degetului arătător, nu altcumva.

Pe urmă a desenat un fel de maşină cu botul lung şi a încercat-o dacă vine bine pe piciorul meu, din laterală. Era ca o jumătate de adidas din hârtie. Da, că de fapt nici măcar nu semăna prea bine c-o maşină. I-am arătat eu maşină de poliţie desenată mişto, cu tot cu girofar şi cu portiere, na! Chiar alături de piciorul cu unghii am desenat-o, în timp ce foarfecele de fier rodea încet postavul, exact după formele ei de hârtie, nu aiurea-n tramvai.

M-a probat şi cu cea de-a doua jumătate de adidas, în aşa fel încât să se pupe cu prima. Adică mi-am dat imediat seama că dacă reuşea să prindă cumva cele trei bucăţi între ele, ieşea un papuc. Un papuc galben-portocaliu, ca o coajă de portocală nu prea coaptă. M-a rugat pe mine să-i pun acul în aţă pentru că mie îmi ieşea din prima, aşa e, imediat scoteam aţa pe partea cealaltă. Nu era cel mai mic ac, de fapt chiar avea nevoie de cel mai mare, dar chiar şi-aşa, am băgat degetele în gură, am umezit capătul aţei şi l-am răsucit să stea ţeapăn ca să poată trece prin urechea acului. Mi-a ieşit din prima, ca suflatul în lumânările de pe tort, pe cuvânt. Pe urmă ea a făcut un nod la capăt, da’ nu orice fel de nod. Din ăla care termină aţa într-adevăr, şi care se face răsucind-o între două degete, e imposibil de explicat cum. E ceva ce ţine de simţ, ca o pasă bună la minge sau ca aruncatul cu bulgări la ţintă, na!

A ales o aţă tare, bună pentru cusut frunze pe ştergare şi a cusut cele trei părţi între ele, dar nu talmeş-balmeş. Să se pupe perfect cu talpa. Cu feston, aşa le-a cusut. Mi-a plăcut mult cum arăta festonul ăsta, ca un gard micuţ de jur-împrejurul papucului. Iar când l-a terminat i-a pus un năsturel, tot de postav. Aşa de garnitură, nu de altceva. Ca să-l învârt eu când nu găsesc altceva mai bun de făcut.

Iar pentru celălalt nu mi-a mai luat măsură, m-am prins eu de ce. Că forma aia care mie mi se părea şuie, făcea ca dreptul să fie geamăn cu stângul, adică puteam să-i pun în picioare cum îmi venea mie, că tot bine era. Toţi din familie primeam papuci din ăştia. Tot timpul.

Ba mie mi-a făcut chiar şi cizmuliţe de casă, exact aşa cum i-am explicat eu că poartă apaşii iarna. Şi de câte ori mi le puneam în picioare mă sălbăticeam ceva de speriat. Nu mâncam pâine cu măsline decât dacă le furam din bucătărie, îmi băgam toate jucăriile pe după fotolii şi adormeam după uşă, cu puşca cu dopuri lângă mine.

Odată a venit o vecină la noi în vizită. Era în picioarele goale. Şi poate c-o fi vrut să glumească:

- Nu-mi faceţi şi mie o pereche de papucii de casă?
- Io nu inţeleg ce spuneţi, aud tare rău.
- Zice să-i faci o pereche de papuci, Domnule, i-a repetat Buna arătând cu mâinile către picioarele vecinei.
Aşa îi spunea Buna. Domnule.
- Nu inţeleg ce spui, ce să fac dacă nu inţeleg. Stau rău cu auzul...
Apoi i-a tras Bunei un perdaf clasa-ntâi.
- Tu! De ce me baţi la cap? Nu vreau să-i fac popuci. N-ai văzut ce picior negru are? Era murdar. Io nu pui mâna pe picioru’ lui.

Na! M-am gândit mult cam cum vine treaba asta cu picioarele murdare, că nici noi, cei din casă, nu le-aveam prea albe. Nu se potrivea deloc. Şi-atunci mi-a trecut prin cap că de fapt era o chestiune legată de sânge. De sânge din sânge. Ce vroia ea, străbunica asta a mea care citea de pe buze, pe care eu şi numai eu o strigam Mădriuşe, era ca toţi popucii ei de casă să rămână în tribul nostru. Făcuse destulă cizmărie toată viaţa.

Mădriuşe. Domnule. Madam Bânţu. Unguroaica lui Iftimie. Cizmăriţa.

(text apărut în MEŢERIAŞII II/13)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu