/ extras din Élie Faure, Istoria artei
Sute de ateliere se deschiseseră cam peste tot, la Atena, în Sicilia, în Etruria, în Cirenaica, în Insule, în Pont, pînă în Crimeea. Cei mai celebri pictori de cupe, Eufronios, Brigos, Duris, lucrau alături de lucrătorii lor, se repetau adesea, se copiau unii pe alţii, se întreceau în a fi activi pentru a atrage clientul, şi întemeiau, lucrînd în comun, schimbul continuu, emulaţia, o industrie puternică. Sclavul, aici ca şi pretutindeni în Grecia nespartatizată, era colaboratorul stăpînului, fermier la ţară, servitor la oraş, lucrător în atelier, mai puţin nefericit, fără îndoială, decît şerbul feudal sau salariatul contemporan. Aflată în marginea revoluţiilor şi a războaielor, viaţa populară şi meşteşugărească, viaţa mijlocie era prea simplă, prea aproape de pămînt, prea scăldată în lumină pentru ca legea ei să fie infernul.
Totuşi arta industrială, în ciuda acestor rădăcini puternice, este atît de limitată prin chiar scopurile ei, încît intenţiile ei nu pot fi tot atît de înalte ca acelea ale sculptorilor de zei. În schimb, ea evită mult mai multă vreme dubla primejdie a pretenţiei şi a modei. Ea moare astfel mai puţin repede şi se reînnoieşte mai curînd. Diderot a avut dreptate cînd a restabilit demnitatea artelor industriale. Dar n-a avut dreptate cînd le-a aşezat alături de celelalte. Sculptorul şi mai ales pictorul nu sînt călăuziţi în lupta lor cu materia decît de calitatea materiei. Destinaţia obiectului se mişcă într-un cadru atît de larg încît libertatea lor nu are altă limită decît spaţiul infinit unde hotărîtoare sînt raporturile inteligenţei şi sensibilităţii cu întregul univers al senzaţiilor şi imaginilor. Meşteşugarul artist este închis în frontiere mai strîmte prin funcţia pe care trebuie să o îndeplinească mobila sau ornamentul la care lucrează, şi, de asemenea, prin dimensiunea acestuia. O frescă şi un degetar de cusut nu oferă autorului lor mijloace identice. Dacă vibraţia sufletului poate să fie la fel de curată, la fel de emoţionantă în amîndouă cazurile, elementele simfoniei sînt, în al doilea, mult mai puţin numeroase şi infinit mai puţin complexe. Şi, în faţa utilităţii practice, utilitatea spirituală este silită să dea înapoi.
În afară de aceasta, meşteşugarul trebuie să constrîngă ornamentele cu care vrea să decoreze obiectul să urmeze contururile formei acestuia, să se modifice după volumul său, după suprafeţele sale, să se supună ca şi acesta unei destinaţii exclusive şi de un ordin totuşi inferior. De aceea foarte rar se întîmplă să afli, fie şi pe cele mai frumoase vase ateniene, măcar ceva din acea compoziţie liberă care face ca marea sculptură să se înrudească cu planul universal. Formele se alungesc şi devin paralele pentru a îmbrăţişa pereţii amforelor, pentru a le da rigoare şi avînt. Ele se întind în hore circulare în jurul cupelor, bazinelor, urcioarelor, ca pentru a tîrî vasul într-o mişcare giratorie. Ici, colo, foarte adesea, fără îndoială, într-un ansamblu sobru, năvalnic, uşor de descifrat dintr-o singură privire, negru pe roşu sau roşu pe negru, detalii admirabile, un desen pur ca linia acelui ţinut, incisiv ca spiritul rasei, care sugerează modelajul absent numai prin direcţia sa şi prin maniera sa de a indica atitudinea şi mişcarea. Pentru meşteşugar ca şi pentru sculptorul de temple, tiparul arhaic e sfărîmat, natura nu mai este o lume de forme imuabile şi separate, ci o lume în mişcare, combinîndu-se şi dezagregîndu-se fără încetare, reînnoindu-şi aspectele şi schimbînd în fiecare clipă elementele raporturile sale. Forma acestor vase este atît de pură încît ai zice că s-a născut de la sine, şi că e ieşită nu din mîna olarilor, ci din jocul obscur şi permanent al unor forţe naturale. Ele dau senzaţia vagă că artistul ascultă de indicaţiile strungului pentru a sugruma sau pentru a umfla argila, a o aşeza sau o alungi. Cînd roata fîşîie, cînd materia se roteşte şi fuge, o muzică interioară şopteşte formei în mişcare legănarea misterioasă care ritmează cîntecele şi dansurile. Seminţe, mamele, şolduri rotunde, flori închise, flori deschise, rădăcini care se răsucesc, forme sferice ale naturii, misterul central doarme în adîncimea adunată a vaselor. Legea atracţiilor universale nu acţionează numai asupra sorilor, întreaga materie se mişcă şi se roteşte în acelaşi cerc. Omul încearcă să scape ritmului, dar ritmul îl prinde mereu. Vasul are forma fructelor, a pîntecelor de mamă, şi a planetelor. Sfera este matca şi sicriul formelor. Totul iese din ea. Totul se întoarce în ea.
Cu excepţia marilor amfore panatenaice care au severitatea destinaţiei lor, vasul grec, cînd îl priveşti de aproape, te priveşte aproape întotdeauna cu o familiaritate fermecătoare. Cînd povesteşte întîmplările de război sau interpretează vechile mituri, se umanizează în mod încîntător.
(text apărut în MEŢERIAŞII II/13)
Sute de ateliere se deschiseseră cam peste tot, la Atena, în Sicilia, în Etruria, în Cirenaica, în Insule, în Pont, pînă în Crimeea. Cei mai celebri pictori de cupe, Eufronios, Brigos, Duris, lucrau alături de lucrătorii lor, se repetau adesea, se copiau unii pe alţii, se întreceau în a fi activi pentru a atrage clientul, şi întemeiau, lucrînd în comun, schimbul continuu, emulaţia, o industrie puternică. Sclavul, aici ca şi pretutindeni în Grecia nespartatizată, era colaboratorul stăpînului, fermier la ţară, servitor la oraş, lucrător în atelier, mai puţin nefericit, fără îndoială, decît şerbul feudal sau salariatul contemporan. Aflată în marginea revoluţiilor şi a războaielor, viaţa populară şi meşteşugărească, viaţa mijlocie era prea simplă, prea aproape de pămînt, prea scăldată în lumină pentru ca legea ei să fie infernul.
Totuşi arta industrială, în ciuda acestor rădăcini puternice, este atît de limitată prin chiar scopurile ei, încît intenţiile ei nu pot fi tot atît de înalte ca acelea ale sculptorilor de zei. În schimb, ea evită mult mai multă vreme dubla primejdie a pretenţiei şi a modei. Ea moare astfel mai puţin repede şi se reînnoieşte mai curînd. Diderot a avut dreptate cînd a restabilit demnitatea artelor industriale. Dar n-a avut dreptate cînd le-a aşezat alături de celelalte. Sculptorul şi mai ales pictorul nu sînt călăuziţi în lupta lor cu materia decît de calitatea materiei. Destinaţia obiectului se mişcă într-un cadru atît de larg încît libertatea lor nu are altă limită decît spaţiul infinit unde hotărîtoare sînt raporturile inteligenţei şi sensibilităţii cu întregul univers al senzaţiilor şi imaginilor. Meşteşugarul artist este închis în frontiere mai strîmte prin funcţia pe care trebuie să o îndeplinească mobila sau ornamentul la care lucrează, şi, de asemenea, prin dimensiunea acestuia. O frescă şi un degetar de cusut nu oferă autorului lor mijloace identice. Dacă vibraţia sufletului poate să fie la fel de curată, la fel de emoţionantă în amîndouă cazurile, elementele simfoniei sînt, în al doilea, mult mai puţin numeroase şi infinit mai puţin complexe. Şi, în faţa utilităţii practice, utilitatea spirituală este silită să dea înapoi.
În afară de aceasta, meşteşugarul trebuie să constrîngă ornamentele cu care vrea să decoreze obiectul să urmeze contururile formei acestuia, să se modifice după volumul său, după suprafeţele sale, să se supună ca şi acesta unei destinaţii exclusive şi de un ordin totuşi inferior. De aceea foarte rar se întîmplă să afli, fie şi pe cele mai frumoase vase ateniene, măcar ceva din acea compoziţie liberă care face ca marea sculptură să se înrudească cu planul universal. Formele se alungesc şi devin paralele pentru a îmbrăţişa pereţii amforelor, pentru a le da rigoare şi avînt. Ele se întind în hore circulare în jurul cupelor, bazinelor, urcioarelor, ca pentru a tîrî vasul într-o mişcare giratorie. Ici, colo, foarte adesea, fără îndoială, într-un ansamblu sobru, năvalnic, uşor de descifrat dintr-o singură privire, negru pe roşu sau roşu pe negru, detalii admirabile, un desen pur ca linia acelui ţinut, incisiv ca spiritul rasei, care sugerează modelajul absent numai prin direcţia sa şi prin maniera sa de a indica atitudinea şi mişcarea. Pentru meşteşugar ca şi pentru sculptorul de temple, tiparul arhaic e sfărîmat, natura nu mai este o lume de forme imuabile şi separate, ci o lume în mişcare, combinîndu-se şi dezagregîndu-se fără încetare, reînnoindu-şi aspectele şi schimbînd în fiecare clipă elementele raporturile sale. Forma acestor vase este atît de pură încît ai zice că s-a născut de la sine, şi că e ieşită nu din mîna olarilor, ci din jocul obscur şi permanent al unor forţe naturale. Ele dau senzaţia vagă că artistul ascultă de indicaţiile strungului pentru a sugruma sau pentru a umfla argila, a o aşeza sau o alungi. Cînd roata fîşîie, cînd materia se roteşte şi fuge, o muzică interioară şopteşte formei în mişcare legănarea misterioasă care ritmează cîntecele şi dansurile. Seminţe, mamele, şolduri rotunde, flori închise, flori deschise, rădăcini care se răsucesc, forme sferice ale naturii, misterul central doarme în adîncimea adunată a vaselor. Legea atracţiilor universale nu acţionează numai asupra sorilor, întreaga materie se mişcă şi se roteşte în acelaşi cerc. Omul încearcă să scape ritmului, dar ritmul îl prinde mereu. Vasul are forma fructelor, a pîntecelor de mamă, şi a planetelor. Sfera este matca şi sicriul formelor. Totul iese din ea. Totul se întoarce în ea.
Cu excepţia marilor amfore panatenaice care au severitatea destinaţiei lor, vasul grec, cînd îl priveşti de aproape, te priveşte aproape întotdeauna cu o familiaritate fermecătoare. Cînd povesteşte întîmplările de război sau interpretează vechile mituri, se umanizează în mod încîntător.
(text apărut în MEŢERIAŞII II/13)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu