/ Călin Torsan
De fiecare dată când se apropie momentul să mai scoatem un număr din Foae, foaia cu mâini, şi mai ales atunci când hotărăsc că vreau să scriu şi eu un text pentru respectivul număr, încep să îmi privesc braţele bănuitor de mult. Doar doar mi-o şopti ele o nouă temă, un motiv cât de mic, din care să ţes pânza cuvintelor. Zile întregi, ochi alunecând între coate şi palme, căţărându-se câteodată, ca alpiniştii îndrăzneţi, tocmai către umeri. Lăsându-se în voia bălăngănelilor ritmice, cu ajutorul cărora ne echilibrăm corpul pe timpul mersului.
Firesc, a sosit şi clipa aia, când ridicată către cozorocul şepcii mele de vară – una aşa cum poartă băieţaşii de cartier – şi împlinind gestul menit de a saluta şmechereşte un prieten, mâna dreaptă mi-a făcut parcă, pişicher, cu ochiul: Asta e ce trebuie să scrii…
Am început să citesc atunci mai multe pagini despre salutul militar, în esenţă nu foarte diferit de la o cultură la alta: palma întinsă, cu vârful degetelor atingând tâmpla, tot acest edificiu fiind susţinut de antebraţul îngheţat la patruşcinci de grade. Care este motivaţia acestui gest, pe cât de ridicol pe atât de banal, de strecurat pe sub epidermele noastre? Păi, la această uşă înţepenită se umblă cu mai multe feluri de chei. Unii spun că romanii, capi ai tuturor răutăţilor, ar fi desţelenit şi acest pământ. Iar postura ar fi vrut să sugereze măreţia superiorilor, de a căror strălucire trebuia să-ţi fereşti privirile. Dimpotrivă, alte păreri plasează acest tip de salut abia în perioada medievală, atunci când cavalerii, pentru a se putea privi ochi in ochi, era musai să-şi ridice vizierele coifurilor. Şi amorţeau aşa, cu mâinile întinse către felia de metal.
De Deutscher Gruß, salutul Nazi din timpul celui de-al doilea război mondial, tot romanii par a fi de vină. Asociat cu subordonarea necondiţionată faţă de Hitler, iar mai târziu cu loialitatea faţă de mişcarea fascistă, a lui Mussolini, poate duce în Germania de astăzi, prin practicarea lui în spaţii publice, la o răcoare de până la trei ani. Ciudată hermeneutică în care trebuie să existăm…
O altă explicaţie a gestului de a duce palma întinsă către frunte, atunci când este întâlnit un superior în grad, ţine de vestimentaţia adoptată în cadrul corpurilor de forţe armate. Până prin anii 1970, atunci când a avut loc o revoluţie în designul uniformelor militare, piesele care acopereau capul erau pălării obişnuite. Bălării… Mai mult sau mai puţin înnobilate, ori împopoţonate cu pene. Aşa că respectul pentru unul aflat cu o treaptă ierarhică mai sus se putea traduce uşor, firesc, prin descoperirea capului. Ca în civilie. Inovaţiile aduse către acest sfârşit de secol 20 se împlinesc şi în chingile care fixează sub bărbie casca sau caşcheta. Aşa că gestul de a duce mâna la frunte, ajunge să înlocuiască dezvelirea ţestei.
Salutul militar, devenit subiect de bacalaureat… Aproape că mă buşeşte râsul! Programa de bacalaureat pentru disciplina Pregătire militară presupune, la rubrica Conţinuturi, o probă teoretică, pentru aplicarea deprinderilor specifice activităţilor militare în acţiuni cu caracter militar: Salutul militar. Lucruri absurde, devenite normă. Exprimate în astfel de dispoziţii prin aglomerări suspecte şi viciate, de cuvinte repetate fără rost.
În Balada de încheiere a Testamentului Mare, mâna lui Villon aterizează spre prohab. Împlineşte, astfel, nu un salut, ci un lucru mult mai preţios, demn de respect: un jurământ.
De fiecare dată când se apropie momentul să mai scoatem un număr din Foae, foaia cu mâini, şi mai ales atunci când hotărăsc că vreau să scriu şi eu un text pentru respectivul număr, încep să îmi privesc braţele bănuitor de mult. Doar doar mi-o şopti ele o nouă temă, un motiv cât de mic, din care să ţes pânza cuvintelor. Zile întregi, ochi alunecând între coate şi palme, căţărându-se câteodată, ca alpiniştii îndrăzneţi, tocmai către umeri. Lăsându-se în voia bălăngănelilor ritmice, cu ajutorul cărora ne echilibrăm corpul pe timpul mersului.
Firesc, a sosit şi clipa aia, când ridicată către cozorocul şepcii mele de vară – una aşa cum poartă băieţaşii de cartier – şi împlinind gestul menit de a saluta şmechereşte un prieten, mâna dreaptă mi-a făcut parcă, pişicher, cu ochiul: Asta e ce trebuie să scrii…
Am început să citesc atunci mai multe pagini despre salutul militar, în esenţă nu foarte diferit de la o cultură la alta: palma întinsă, cu vârful degetelor atingând tâmpla, tot acest edificiu fiind susţinut de antebraţul îngheţat la patruşcinci de grade. Care este motivaţia acestui gest, pe cât de ridicol pe atât de banal, de strecurat pe sub epidermele noastre? Păi, la această uşă înţepenită se umblă cu mai multe feluri de chei. Unii spun că romanii, capi ai tuturor răutăţilor, ar fi desţelenit şi acest pământ. Iar postura ar fi vrut să sugereze măreţia superiorilor, de a căror strălucire trebuia să-ţi fereşti privirile. Dimpotrivă, alte păreri plasează acest tip de salut abia în perioada medievală, atunci când cavalerii, pentru a se putea privi ochi in ochi, era musai să-şi ridice vizierele coifurilor. Şi amorţeau aşa, cu mâinile întinse către felia de metal.
De Deutscher Gruß, salutul Nazi din timpul celui de-al doilea război mondial, tot romanii par a fi de vină. Asociat cu subordonarea necondiţionată faţă de Hitler, iar mai târziu cu loialitatea faţă de mişcarea fascistă, a lui Mussolini, poate duce în Germania de astăzi, prin practicarea lui în spaţii publice, la o răcoare de până la trei ani. Ciudată hermeneutică în care trebuie să existăm…
O altă explicaţie a gestului de a duce palma întinsă către frunte, atunci când este întâlnit un superior în grad, ţine de vestimentaţia adoptată în cadrul corpurilor de forţe armate. Până prin anii 1970, atunci când a avut loc o revoluţie în designul uniformelor militare, piesele care acopereau capul erau pălării obişnuite. Bălării… Mai mult sau mai puţin înnobilate, ori împopoţonate cu pene. Aşa că respectul pentru unul aflat cu o treaptă ierarhică mai sus se putea traduce uşor, firesc, prin descoperirea capului. Ca în civilie. Inovaţiile aduse către acest sfârşit de secol 20 se împlinesc şi în chingile care fixează sub bărbie casca sau caşcheta. Aşa că gestul de a duce mâna la frunte, ajunge să înlocuiască dezvelirea ţestei.
Salutul militar, devenit subiect de bacalaureat… Aproape că mă buşeşte râsul! Programa de bacalaureat pentru disciplina Pregătire militară presupune, la rubrica Conţinuturi, o probă teoretică, pentru aplicarea deprinderilor specifice activităţilor militare în acţiuni cu caracter militar: Salutul militar. Lucruri absurde, devenite normă. Exprimate în astfel de dispoziţii prin aglomerări suspecte şi viciate, de cuvinte repetate fără rost.
În Balada de încheiere a Testamentului Mare, mâna lui Villon aterizează spre prohab. Împlineşte, astfel, nu un salut, ci un lucru mult mai preţios, demn de respect: un jurământ.
Ici testamentul s-a-ncheiat,
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.
Iarăşi romanii… Vinovaţi de toate, am mai spus-o. Se zice că tot ei, pentru a depune un jurământ, îşi puneau mâinile pe testicule. De altfel, etimologic, denumirea glandelor amintite pare a-şi avea rădăcina în latinescul testis, care chiar asta înseamnă: mărturie. Una devenită/ redevenită/ revenită formă de salut, după două mii şi mai bine de ani, în jungla urbană, a Bucureştilor.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/06)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu