joi, 21 octombrie 2010

Despre Azulejo. Saudades de Portugal.

/ Roxana Leahevici

Se afla pretutindeni in Portugalia. O explozie de forme si motive. Sunt intr-o continua evolutie, intr-o continua schimbare. Nu reprezinta un produs suta la suta portughez, dar cu ajutorul lui s-au pus bazele traditiei si continuitatii spiritului lusitan. La fel cum ‘fado-ul’, expresie muzicala, ofera ascultatorului un melanj de sunete si trairi, la fel cum aroma cafelei tari cu scortisoara ne delecteaza simtul olfactiv, asa si bucatile de faianta colorata – os azulejos – imbogatesc experienta vizuala si estetica.

Rezultatul imbinarii imaginatiei cu priceperea mainilor este vizibil pretutindeni in tara de la extrema occidentala a Europei. Trebuie doar sa privim in jur si un intreg univers al ceramicii ni se va revela. Azulejo completeaza si evidentiaza arhitectura. Apare ca un laitmotiv. Il intalnim in spatiul sacru al bisericii ca o anticamera inaintea spectaculoaselor altare aurite construite in stil baroc; ne sare in ochi, in anumite cazuri acoperind total peretii exteriori ai cladirilor cu modele repetitive, iar in alte circumstante este discret gazduit sub forma unui sfant protector al comunitatii pe fatada unei case, deasupra unei usi sau intre doua ferestre. Prezenta lui in interiorul si exteriorul palatelor sau caselor nobiliare era un semn de putere si prosperitate. Mai intalnim astfel de ‘comori vizuale’ in gradini, la colturile de strada, in gari (precum in cele din Porto si Aveiro) in statii de metrou, in restaurante sau cafenele. In cladirile oricarei institutii cu traditie, azulejo-urile sunt un semn de traditie, continuitate si bun gust. Monumentalitatea acestui element decorativ este constant ‘exploatata’ de expozitii sau de muzee care ii dedica spatii enorme pentru a se manifesta in toata gama de materiale, tehnici, teme si culori.

In Peninsula Iberica, de la finalul primului mileniu pana la incheierea Recuceririi Crestine, azulejo-ul a reprezentat una din formele de exprimare ale culturii arabe. Cum musulmanilor nu le era permisa folosirea reprezentarilor antropomorfe, alternativele mozaicale erau o solutie perfecta pentru decorarea spatiului interior si exterior. In acest context ar fi important de mentionat semnificatia cuvantului care provine din araba si nu are o legatura cu folosirea pregnanta a culorii albastre. Termenul ‘Azulejo’ este derivat de la ‘al-zulej’ si desemneaza o placa ceramica decorata. Importante centre de productie erau Mallorca si Sevilia, care si-au mentinut statutul chiar si dupa recucerirea crestina. Astfel ca motivele geometrice au supravietuit, ba chiar au migrat catre vest, ajungand in spatiul Portugaliei de astazi.

A fost o vreme cand portughezii preferau sa comande azulejo-uri decat sa le fabrice singuri. Nu din comoditate, dar din lipsa de tehnica: de obicei cuptorul era incalzit la o temperatura mult prea mare care imprastia culorile si compromitea orice reprezentare.

Pentru aceste probleme s-au gasit solutii abia in secolul al XVI-lea. Prima, cunoscuta sub numele de ‘corda seca’ inseamna separarea culorilor cu ajutorul unui strat subtire de argila. Aflate la cuptor, la temperaturi inalte, culorile intalneau un obstacol si astfel ramaneau pe loc, sub diferite forme. Ce-a de-a doua solutie la care au apelat artistii portughezi a fost ‘aresta’ - crearea de mici reliefuri pe placa ceramica, tehnica cu aceeasi finalitate dar diferita din punct de vedere vizual. Al treilea si cel mai important pas pentru imbunatatirea azulejo-ului este tehnica numita ‘majolica’ (numele tradeaza locul de unde provine - Mallorca) si anume adaugarea unui smalt metalic peste vopsea, pentru a o impiedica sa se disperseze la temperaturi ridicate. In Portugalia, cele mai mari centre de productie a azulejo-ului au fost Lisabona si Coimbra, iar mai tarziu Porto si Aveiro.

Uitandu-ne la motive, observam si aici o evolutie treptata de-a lungul secolelor. Modelele geometrice arabe au persistat pana in secolul al XVII-lea cand, dupa Conciliul de la Trento, s-a decis ca orice azulejo trebuia sa contina o aluzie la crestinism. Astfel ca cercurile, stelele, triunghiurile, florile si frunzele au fost abandonate in favoarea imaginilor cu sfinti si scenelor preluate din scrierile religioase. Totusi, motivele vegetale au fost folosite in perioada Renasterii tarzii si a Barocului ca ancadramente pentru diferite scene pictate.

In momentul in care cultura portugheza ia contact cu portelanurile chinezesti dar si cu tendintele Europene de secol XVI – in special cu cele olandeze - diversitatea de culori se transforma in monocromie, albastrul devenind pentru un timp culoarea principala.

Desi o alternativa decorativa mai putin costisitoare, azulejo-urile reuseau sa concureze cu spectaculozitatea tapiseriilor prin marime si prin abundenta detaliilor. Creativitatea artistului portughez se dezvolta abia in perioada baroca; pana atunci toate scenele biblice erau copiate din gravuri celebre, iar orice reprezentare a sfintilor se asemana mai mult cu o pictura naiva. De la inceputul secolului al XVIII-lea inventivitatea isi face loc si incep sa apara scene legate de istorie si de traditii. Elemente relationate cu marea si navigatia se imbina cu cele vegetale formand un ancadrament pentru o scena din viata unui rege sau dintr-un episod important din istorie. Dupa cutremurul din 1755, pe foarte multe fatade incep sa apara placi ceramice cu reprezentari ale sfintilor protectori. De asemenea, la inceputul secolului al XIX-lea se dezvolta din nou policromia si sunt adoptate motivele neoclasice. Secolul XX a reprezentat o perioada experimentalista a azulejo-ului, artistului fiindu-i oferita libertatea de a explora diverse teme si forme. Desi epoca moderna a introdus tehnici de producere in masa a acestor tipuri de decoratii, tot cele pictate manual raman mai valoroase si mai apreciate.

Pentru admiratorii de ceramica sau pentru cei care vor sa se piarda cu privirea in nenumaratele detalii, exista mai multe locuri care cu singuranta vor fi captivante. Spre exemplu O Museu do Azulejo din Lisabona contine o impresionanta colectie impartita cronologic si tematic. Nu ratati palatele, casele nobiliare, interiorul bisericilor, claustrele dar mai ales nu ratati Estação de São Bento, mandria locuitorilor din Porto – locul unde pare ca tot spiritul portughez a fost transpus in gigantice panouri colorate: scenele istorice sunt concurate de reprezentari ale obiceiurilor, ale monumentelor, personalitatilor si...ale mijloacelor de transport!

O scurta scriere nu poate dezvalui total frumusetea si unicitatea acestei franturi de patrimoniu portughez, care a fost construita treptat cu ajutorul a mii de maini pricepute. Dar poate fi interpretata ca o invitatie la privit si explorat universurile create de imaginatie.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/06)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu