METERIAŞII I/12

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 12, februarie '11, 70 de exemplare numerotate. Atelierul de Carte @ MŢR

Cancanal/ Răzvan Supuran
douămese / Şerban Anghelescu
… / Călin Torsan
Amy's Place / Iuliana Bălan
Despre întuneric / Cosmin Manolache
Nevoia de canal (?) / Andreea Botezan

(mai jos numărul integral)

CANCANAL*
/ Răzvan Supuran

Potopul a început prin construirea unui canal - don CocoCanal

Care să fie prima scurgere? Unde a apărut, când şi de ce? Să o căutăm în lumea dintâi, am auzit că acolo erau obiectele originare. Poate înţelegem rostul potopirilor. Fiecare presupune o găsire, oare?

Imaginîndu-ne ploaia ca fiind o revărsare miniaturală, ne vom da seama de ce lumea dintîi nu foloseşte canalitatea. Canalul este aici o componentă naturală, uzitliat de către mundani ca instrument. Apele curg, cu sau fără voia celor care, după, au făcut scurgerile. Ne vom da seama de ce locatarii lumii fiecărui început nu construiesc “altfel” de canale şi nici de ce nu au fost nevoiţi de către legile naturii să le locateze. Să numim aşadar canalitate aceasta, prin conţinut – instrument de trecere, dar şi deposedare de spaţiu, comparabil cu zidul ori cu graniţa. Traversări orizontale şi canale care curg: merg către sus sau vin de pe-acolo. Sau de dinapoi, înainte şi înapoi. Potopul fiind schimbarea, traversarea şi sfârşitul unei perioade. Canalul conţine de aceea temporalitate, nu doar altfel de spaţiu; curgere, nu doar scurgere; intersecţii ale timpului. Începutul lumii, desăvârşit în Apocalipsul publicitar. Sfârşitul al lumii, prin expulzarea într-un mare canal (v. The Black Hole). Cursivitate, în cuplul Canal-Potop. Totuşi, nimic de vîndut. Cei care nu reuşesc trecerea, nealeşii, sunt însemnaţi ca produse ale proastei folosinţe a conţinătoarei unelte.

Deşi acesta este un text depre posibilitatea traversării, nu este o epică imaginată. Subiectul nu este canalul imaginar, ci o aplicaţie imaginară asupră-i. Canale posibile. Eva a apărut printr-o gaură rostuită de Făcător în sternul lui Adam. Şanţul Dunare-Marea Neagră a rostuit moarte. Canalizarea, adăpost şi scurgere. Deversarea a fost rostuită pricinuit de proasta funcţionare a canalelor interioare. În fine, cele de comunicare sunt imitaţiuni ale simplului gest de a-l privi pe celălalt în ochi. Despre canaliile socio-politice, altă dată.

Imaginarul este domeniul posibilului. Adicătelea, dacă ceva este posibil, există cînd îl chemăm (numim), fiind de trebuinţă doar inventarea numelui pentru. Ar fi simplu să îi spunem lumii, metaforă creatoare. Întîlniri cu noi cuvinte şi întîlniri noi, cînd cuvîntul bate gîndul. Cititorul interpretează doar ceea ce imaginează. Daţi-ne o imagine şi vom construi un sistem.

Există discursuri fără descriere. Contrapunct: discursul devine descriere. Raţiunea duală compune sintagme pe cartelă pentru a percepe obiectele pe care cineva-ul le imaginează. Ţăranii nu au canale de scurgere. De ce nu au ţăranii canale? Dejecţiile nu sunt poluţii în psiho-somatica masturbării. Şi nici poluări. Imaginarul compune lumea recitind ceea ce i-a lipsit în sistemaţiile actualului. Căci la ce altceva ar fi bun canalul, decât la spălarea interioară? De altfel, la ce ar fi bun Potopul, dacă nu la asta?

Canalul este o proiecţie fără discurs. Este un instrument. Îşi are posibilitatea în absenţa constructului. Nici nu deconstruieşte.

Nici salvat nu se cere. Produce texte fără propuneri. Nu afirmaţii, ci cuantică (mecanica posibilului).

Dicţionarul normalităţii nu include pentru locatarul cuvintelor dintîi acest nume. Canalul este o numire dată de sus, după. Ţăranul îi spune şanţ, jgheab, gaură, rost. Urmăriţi procedeul: se cere un potop orizontal, deci trebuie construit un canal-monolog. Unul prin care iluviunea să intre şi să iasă, fără de întoarcere. Se trasează punctul de iniţial şi cel al sfîrşitului. Cineva sapă între, adîncind ori, dimpotrivă, înălţînd, dar asta e după semiotică. Apropo, ce s-a-ntîmplat cu apele după ce s-au revarsat şi unde a acostat Noe? Săpătorul rostuieşte. Furnica rostuieşte. Rădăcina rostuieşte. Ceilalţi erodează. Canalul se conturează deja. Este o gaură-dintru. Fiecare astfel de săpare întrevede un alt canal. Îi spune rost. Actul său, a rostui. Cînd funcţiunea este una de comunicare (potopul cuvintelor îşi adună norii), iar rostuirea se face rostire şi micile drumuri de lichide sunt evacuări, atunci aceasta din urmă roade. Erodare, scurt istoric: omul a ieşit din apă; cuvintele necesitau locuri prin care să curgă; lumea a început să fie roasă de ele.

În canalele copacilor umblă rădăcinile. În rosturile omului, în paiul de fîn, în gura de horn, adastă semne noi – trebuie doar să fim atenţi cum am trăi vechile rosturi şi doar apoi să inventăm reguli şi texte -, semne care, dacă sunt în temperatura lor, erodează către rod. Rod şi nerod, după cum alegem să folosim. Cuvîntăm ceea ce suntem.

În căutarea canalului ininţiatic, la ţărani aflăm rostul. Cîţi dintre noi am fi ţărani? Cîţi ne găsim rostul? Cîţi întîlnim lumea? Asta e toată sistema despre recuperare, identitate, diferenţă. Că-i păcat să piară. Că de piere, vine potopul. Rostul de a fi în lume, făcut de permanenţa în lume. Să facem rost de a fi în lume (nota bene: a întîlni ceea ce putem folosi). O ştiinţă de a întîlni, de a trăi rostul ţăranului. Prin acesta, pălmaşii lumii au făcut pământuri să rodească şi au delimitat spaţii pentru fructe.

De îndată ce sunt aceste cuvinte, posibilităţile pe care le imaginează există.

*Obiectul poate fi încercat imaginar în text ca subiect, tratamentul folcloric, etnologic, etnografic sau antropologic în interpretarea canalului printr-o foaie de vărsămînt literar nu astfel trebuind a fi înţeleasă, nunu, ci invers, ca o citire în domeniul imaginarului a semnificaţiilor f.e.e.a. ale temei - “cuvinte fără temei” -, ce curge de către literele aşezate prin, de ce nu, propriile găuri - “a da cu zarul” -, deci nu o semiotică rurală a canalelor – “a citi ziarul” -, căci, aşa cum fiecare obiect prezent în lumea originară (prin obiectul în sine, nu delimitată), din f.e.e.a. poate fi interpretat închipuitor, la fel de bine cum fiecare obiect care nu este găsit în vreun loc din f.e.e.a., de unde să merite a fi recuperat, poate fi înţeles ca îndeajuns de merituos încît să îl acceptăm ca subiect - “a foi foaia” -, căci nu doar sfintele noime ale manualelor închise merită a fi considerate, ci şi cele ale cărţilor deschise - “opera aperta” -, printr-o metodologie absentă, în care cheia nu este adăpostită în a nimănui tainiţă ori lacătele, pentru a fi închise, la un moment dat, nu musai înainte, trebuie că au fost deschise şi oricum este Iarba Fiarelor dezlegătoare, vreau să spun desfăcătoare, iar asta nu înseamnă nimic erotic, căci a însemna este notare, scrijelire, zgîriere, pe cînd a da rost şi a face rod, da, este dragoste, aceasta potopire fiind primul rost, cel prin care unul devine doi, doi devin unul şi împreună, trei, după Potop.


DOUĂMESE/
Şerban Anghelescu

Cînd intru într-un spaţiu nu mă uit ca alţii la chelneriţe sau barmaide sau tipe de la masă nu domle eu mă uit la mese mă îndrăgostesc direct de mese din ce-ar fi ele făcute. Nu pot să-i sufăr păştia noi care au distrus gîndirea şi punctuaţia că omul gîndeşte cu virgule fapt demonstrat ştiinţific la Londra şi cu paranteze eu sînt vechi domle şi sînt mîndru uite o vezi nu nu acolo mai la dreapta o Silva neagră te rog da aia cu o aluniţă pe piciorul drept e masapatru prima mea iubire. M-a distrus domle mi-a mîncat nopţile aşa cum o vezi face pe distanta da-i o tîrfă de ultimă speţă se ţine cu toţi şi ştii e alcoolică răstoarnăpaharele şi bea tot ce curge pe ea neruşinata şi nu găseşti sub ea o firimitură mănîncă tot şi face avansuri clienţilor suspendă-ţi pofta-n cui îţi aud urechea hulpavă de murdărele à la Brumaru de Sade şi aşa anonim cum mă vezi da am şi eu mîndria mea am părăsit-o brusc. Am găsit alta. Nu nu ţi-o arăt ce-s fraier da-ţi spun cînd o ating îmi dă fiori de transcendenţă că am citit şi eu cărţi în tinereţe îi aduc mereu flori şi-mi zîmbeşte numai mie şi se leagănă uşor numai pentru mine şi levitează uşor şi simt aşteptarea nu miracolul aşteptarea lui febrilă sfiala tăcerea perfectă a inimii în care apare minunea.

Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei fiinţe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă ......... de despărţire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru todeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanţe, după o lungă şi grea suferinţă, rămîneţi cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viaţă anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecţiei, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunţată într-o propoziţie memorabilă, de dicţionar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetăţenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morţii necunoscut, cauza morţii necunoscută, destinaţia mortului necunoscută.

Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălţile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiţi de praf, cu tălpi înălţate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecţii de graur, nu văzuse în viaţa lui grauri, şi-a simţit labele picioarelor subţiindu-se brusc, răcăros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparaţiile, vechi exerciţiu retoric acum minutil iar pantofii şi astăzi intacţi stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparaţia nu-i aparţine, el renunţase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.


… /
Călin Torsan

Într-un anume fel, din pricina unui canal m-am format ca om. Teama de el, de Canalul Dunăre-Marea Neagră, de taberele tinereşti de muncă, m-a făcut să bag în mine mate şi fizică, peste măsură. Ca să n-ajung acolo. În salopetă, cu lopata în mână, eu, cel care nu ştia nici sâmburii din vişine să îi scoată.

Preocuparea mai târzie pentru canale, mai precis pentru capacele lor, a venit şi din faptul – poate numai lui îl datorez – că obişnuiesc să merg măturând trotuarele cu privirea. Sau trotuarul cu privirile. Le-am băgat de seamă. Nu ştiu când, nu ştiu cum. Cred că prima oară m-a surprins acel BUCURESCI scris pe multe dintre ele. Ceea ce dovedeşte că acel capac de canal zace în acelaşi loc de câteva zeci de ani. L-au călcat în picioare legionarii, în furia rebeliunii lor, pantofii lui Eliade, cei ai lui Cioran, după câteva ore petrecute cu madamele de la Crucea de Piatră. De multe ori uit de mine, cu ambele picioare pe un astfel de capac, încercând să mă transport în timp. Să îl înving.

Moartea mi-a intrat în corp exact pe 15 martie 1970. Atunci când m-am născut. Era duminică. Trei dimineaţa. Dar în minte, în minţi, mi s-a înşurubat abia după şapte ani. Până atunci m-am crezut nemuritor. De fapt, nici asta. Pur şi simplu nu mă bântuia umbra ei. Aveam atâtea altele la care să mă gândesc. Eram în clasa întâi. Vestea a umplut sala de clasă cu un murmur straniu, prima reacţie a unor copii în faţa finalului: murise sora Elenei Milici. Colega noastră de clasă. Plecaseră, amândouă, împreună cu părinţii, la o nuntă. Undeva, prin Galaţi. Îmi închipui cum ţopăia sora mai mică, la câţiva paşi în faţa părinţilor. O familie fericită. La alţi câţiva paşi, o aştepta nefericirea. Cu gura căscată, a unui canal fără capac. Plin cu smoală fierbinte. Ieri citeam – nu ştiu cum şi de ce mi-au căzut ochii peste aceste rânduri dintr-o carte – că viaţa îţi ia lucrurile la care ţii cel mai mult. Deci, doi soţi, plimbându-se oarecum fericiţi, fetiţele lor zbenguindu-se ca maimuţele, nunta. Canalul cu smoală, rochia lipindu-se de trupul fără vină, contopindu-se cu pielea, urlete, de disperare, de durere. A murit după câteva zile de chin. Nimeni n-a ştiut să-i explice de ce. Ani de zile, Elena, soră-sa, colega noastră, a scris compuneri despre această nuntă însângerată. Plângeam cu toţii. Şi profesoara de română, o poliomelitică ce ar fi putut la fel de bine să îşi plângă singură de milă. O nota mereu cu 10 (zece).

Între gnomi şi noi este capacul. Capacul de canal. Între copiii străzilor şi ceilalţi copii, cei care au pe cine să ţină de mână. Stă acolo, înconjurat de asfalt, strălucitor în soarele de primăvară, ca un nasture de metal, ca o medalie pusă pe pieptul pământului. Ca un ochi curios, unul ce poate vedea tot ceea ce zboară şi se mănâncă, dar care ştie să pătrundă tâlcul lucrurilor.


AMY'S PLACE/
Iuliana Bălan

Aş fi putut scrie despre cum a lucrat bunicu’, o vară, „la canal”, dar nu ştiu mai mult de atâta. Nu a vrut să povestească. Nici despre război, nici despre comunişti. Avea poveştile lui pe care le tot repeta, mereu la fel şi mereu cu prospeţime şi entuziasm, ca şi cum nu le-ar mai fi spus niciodată. A murit odată cu ele. De ce oamenii nu-şi povestesc viaţa ? De ce se îngroapă cu toate poveştile nespuse ? Sapi după ele, dai doar de oase. Doream să mă fac arheolog, dar ştiu că nu voi găsi ceea ce mi-ar plăcea să găsesc. Nu voi găsi viaţa, vor fi doar schelete, ciburi, mâzgă, tăcere. Cu imaginaţie aş putea reinventa eu povestea, dar aceea ar fi lumea mea, nu civilizaţia care a luat cu ea totul, care s-a măcinat în sine, păstrând doar piatră roasă şi pulbere. Ce rămâne când nu mai rămâne nimic ? Ce poveşti păstrezi pentru tine din tot ce ai trăit şi pe care alegi să le spui nepoţilor de atâtea şi atâtea ori până vor înţelege sau se vor plictisi ? Oare (te) vor înţelege ?

Mi-au rămas doar câteva poze de la ei. O poză e o poveste, s-a spus. Poze cu dichis. E posibil ca pe atunci să nu se spună poză, ci fotografie, că e făcută la fotograf, chiar dacă unul care vine la bâlci şi te aşază în faţa unui macat, ori pe scaun, ori în picioare, îţi zice să nu mişti şi gata. Pe urmă vii cu creionul chimic şi scrii, cu scrisul tău dezlânat: amintire din Obor, uitând să treci şi anul. Gălăgia şi forfota sunt bine ascunse în spatele covorului care încadrează. Doar bocancii plini de praf trădează, dar asta numai dacă eşti foarte atent. În rest, povestea e falsă, chipurile necunoscute. Oameni din care eşti. Oameni care nu mai sunt. Acum nu se mai obişnuieşte a merge la fotograf să te pozezi. Cam toată lumea are un aparat mai mult sau mai puţin performant cu care să facă poze. În cadru intră orice îţi place sau orice place altora, nu mai e nevoie de scoarţă oltenească sau de scaun. Tu cu obeliscul din Costineşti, tu pe podul nu ştiu care, tu şi marea, tu în soarele la apus. Iar din poză lipseşte din nou, povestea. Descarci pe blog zeci de poze din astea şi scrii Madáme Toussads şi te cheamă Amy şi eşti din USA şi el e Elvis, tot din USA, numai că din ceară la Londra, iar ţie puţin îţi pasă că ai fost de fapt la Madame Tussauds. Scrii Meine Gallery fürThailandfotos und Andere, te cheamă Klaus şi eşti din Germania şi te minunezi de locurile pe unde mergi şi vrei să păstrezi totul în pătrate colorate, la rezoluţie maximă... Sunt sute de bloguri cu poze de familie, din călătorii, cu animale de companie, cu prieteni, de la concerte... Dacă eşti singur, descumpănit şi ţi s-a luat de orice joc sau film piratat, fă un slalom pe blogspot.com, fă click pe next. Intră dintr-un blog într-altul, din ţară în ţară, din continent în continet. Nu-i nevoie să ştii limba – oricum nu-i prea mult de citit. Vei vedea aceleaşi imagini, aceiaşi câini jucându-se în iarbă, aceleaşi pisici dormind caraghios, aceiaşi bebeluşi în premergător... Avem acum iluzia poveştii. Am putea chiar să ne filmăm. Nu-i exculs ca în câţiva ani să avem fiecare canalul propriu de televiziune şi să ne filmăm minut cu minut, fără inhibiţii, vieţile impudice, neinteresante şi nereflectate. Nimeni nu va avea răbdare să privească, iar singurătatea va fi şi mai pustiitoare.

M-am lungit cam mult. Nici eu nu mai ştiu ce am vrut de la textul ăsta. O fi fost un pretext pentru a vă ruga să vă scrieţi viaţa. Cel mai mult păstrezi din ea astfel. Dar poate că preferaţi poza cu marea.


DESPRE ÎNTUNERIC
/ Cosmin Manolache

Bunicii mei s-au născut la sat. Cei din partea mamei acolo au rămas, într-o legendă stătută cu tătari invadatori. Ceilalţi au venit la oraş, ademeniţi de comerţ, de huruitul trenului şi de alte asemenea prilejuri zgomotoase. Cei de la ţară au rămas acolo pentru ca nepoţii să afle pe pielea lor că veşnicia s-a născut la sat. Cum ar fi fost dacă am fi învăţat papagaliceşte, la ora de română, povestea asta cu veşnicia ? Nu ştiu să spun. Ar fi venit dintr-un întuneric necunoscut, printr-un canal al poporului prin care se scurg fiinţe fantastice încă pînă în zilele acestea. Şi nici nu ştiu dacă povestea asta cu veşnicia am învăţat-o la ţară, printre prunii de care mă agăţam ca şi cum nu mi-ar fi fost foame, ci doar pentru a desăvîrşi recuzita peisajului.

Eram pitic, atît de pitic încît mă băgam lesne şi des pe sub paturile bunicilor de la Tătaru. Pătrundeam de altfel şi în polata aflată deasupra bucătăriei (întreaga construcţie a gospodăriei se afla în pantă, o copilărie petrecută într-o diferenţă de nivel, ca să ajungem la stradă, pe domeniul public, trebuia să urcăm), unde găseam te miri ce. Lumina ascundea unde nu te aşteptai un colţ întunecos şi surpriza. De fapt, oriunde exista un întuneric, exista şi şansa unei întoarceri miraculoase a zilei. În schimb, în oraş întunericul absolut pentru mine era canalul cu patru sau cu şase ochi – micile găuri negre ale copilăriei urbane. Domeniu interzis. Capacul, faţa metalică a subpămîntului ne privea diferit pe noi copiii – cele cu patru ochi aveau în centru litera C, de unde concluzia fermă că interpretarea fiziognomică a întunericului cu OOOOC, trebuia să fie NOROC; la cele cu şase găuri centrul era litera N, iar interpretarea, la fel de fermă, a lui OOOOOO N avea un rezultat nefast, adică GHINION. În oraş asta era regula fără rest. Ştiam de care întuneric să ne ferim şi de care nu. La ţară însă era altceva.

Noutăţile zilelor acelea lungi şi căptuşite cu arşiţă mă entuziasmau cînd descopeream un mic colţişor întunecos. Întunericul nu era atît de riguros interpretabil. Cel puţin aşa se petrecea cu mine. Eram chiar atras de întuneric. Manualele şi caietele maică-mii şi-ale unchilor mei se găseau fie în polată, fie pe sub paturile bunicilor. Aşa am aflat că Braşovul fusese Oraşul Stalin. De fapt nu scria nicăieri că era vorba de Braşov. Pur şi simplu Oraşul Stalin, atît. Or eu n-aveam ştiinţă de aşa ceva. Şi eram destul de bun la geografie, ştiam capitalele mai tuturor ţărilor şi, mai ales, ştiam capitalele tuturor statelor SUA. În schimb n-aveam habar de Oraşul Stalin. Şi nici bunicii mei nu păreau să mă poată lămuri cumva. Am lăsat-o moartă dinainte de a-mi face publică curiozitatea.

O parte din caietele unchilor mei le-am luat cu mine, cu gîndul că-mi vor ajuta să-mi fac temele. Şi tot aşteptam să dau peste cîte-o compunere sau analiză literară. Adevărul e că nu prea am avut noroc. Erau aproape patruzeci de ani între noi. Un întuneric, un canal din care se iveau fire de lumină strivite, gîfîite. Am pus deoparte caietele-alea, în acelaşi raft cu clasoarele mele şi-ale tatălui meu. Unul dintre caiete era cartonat, cu scrisul parcă mai îngrijit decît celelalte. Era datat imediat după al doilea război, înainte ca lucrurile să se opintească atît de tare înaintea răsturnării evidente a lucrurilor. 1946 încă. În el erau temele cele mai reuşite. Un fel de antologie. Limbajul avea ceva seducător. Mihai Viteazul era într-adevăr viteaz, dar parcă şi Sinan-Paşa avea o oarecare mîndrie, nu era un lăbarnic ridiculizat ca-n manualele noastre, din anii ’80. Ceva mai încolo, însă, erau şi semnele trecerii spre o altă lume. De fapt, erau locurile comune ale ambelor lumi despărţite de război: obsesiile transpirate şi uscate de căldura corpului, devenite apoi una cu pielea. Portretele a două personaje, Decebal şi Ştefan cel Mare, erau schiţate prin comparaţie un pic înainte de abdicarea forţată regelui, căci este oare ceva mai simplu decît comparaţia?

asemănări
1. Amândoi sînt două figuri măreţe în Istorie.
2. Au avut acelaşi ţel în domnie: neatîrnarea patriei.
3. Ţările conduse de ei au avut aceeaşi soartă după moartea lor.
4. Amândoi au lăsat testamente politice.

deosebiri
1. Decebal a dost uitat, pe când Ştefan cel Mare e mereu pomenit.
2. Decebal este eroul lumei, pe când Ştefan e un erou local.
3. Decebal e ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă, pe când Ştefan e un om gigantic ce umple ochii.

Era tot ce putea trece fără vreo îndoială şi în caietele mele. Şi cred că pe undeva le-am inserat. Vestea bună e că mai toate caietele mele s-au pierdut în tonele de maculatură pe care Pionierii patriei le colectau Pentru gloria partidului şi înflorirea României Socialiste! – formula de salut ascundea în propriu-i orizont nu viitorul, ci un prezent continuu. O veşnicie pe pămînt. Întuneric amestecat cu lumină. Acest întuneric recent – o legătură certă cu urmaşii mei aflaţi la peste 150 de ani lumină. De-asta zic, trebuie să fie un canal, un firicel, un capilar care să facă posibil viitorul. Sau imposibil. De ce nu?


NEVOIA DE CANAL (?)/
Andreea Botezan

Canal, canal... doar zicandu-mi asa si ma simt intr-un loc stramt, un tub, un culoar lung si ingust, la un capat acoperit cu un capac iar la celalalt fara de capat, nestiut, ascuns, ce se pierde in adancul pamantului. E un cuvant modern, oare cand a inceput modernitatea? Caci uitandu-ma in basme, mituri, legende nu gasesc asa ceva. Dar ceva, ceva a facut ca omul sa nascoceasca un asa lucru, poate din lipsa unei forme ce ar putea contine un nou sentiment, o nou necesitate. Si nu tot ceea ce e nou e si inaltator.

Canale, canale... ca o retea, o retea ascunsa si intortocheata. Ele directioneaza, ele pun granite intre lumea de afara, aerisita, creatoare si acele continuturi, resturi ce necesita un trasport aparte, o livrare catre o destinatie clara, fara negocieri, inflexibil si chiar urgent.

Dar ce poarta aceste canale? Pot ele, au ele un rost fara de continutul pe care il poarta? Canalul in sine nu are o rostuiala, el, singur, cu peretii lui uniformi, cu in spate si in fata, fara stanga, fara dreapta. El a aparut dintr-o necesitate, dintr-un act de vointa al omului care in incercarea de a „ordona“ prin aruncare si chiar de a impune cauta instrumente, metode (a se vedea diferenta fata de omul creator).

Canale, canale... canalele orasului, canale subterane, nu doar cu apa murdara si sobolani ci uneori chiar cu oameni, cu copii ce isi gasesc acolo un refugiu si nu intamplator au ales acestia un asemenea loc. Canalele pot fi o oglinda a societatii dar cine se uita in ea caci nu miroase frumos pentru nasurile noastre fine si pudrate. Ce aruncam la canal este o parte din ceea ce producem noi insine, este ceea cea avem si de care vrem sa ne descotorosim. Dar iata si canale la care te uiti vrajit, si de data asta e ca o oglinda fermecata, dada, acolo te uiti si zici: da, asa e, asta sunt eu. Ma refer la canalele din media si in special la ziare, televizor si telefonie. Nu e intamplator ca se numesc „canale“. Aceste canale la randul lor poarta o groaza de dejectii, ce e mai trist de data aceasta e ca ele sunt varsate in noi, ca cineva le varsa in noi si noi nu zicem nu si chiar ne bucuram. Da, canalul este o lume construita ce nu are de-a face cu libertatea, cu constiinta, cu responsabilitatea individului, cu dezvoltarea fiintei. Oare cine isi mai poate imagina azi o lume fara canale? Pai si ce facem cu mizeria, ce ne facem fara televizor, au! si fara telefoane mobile?! Cum?! Tu nu ai mobil?! Da pe ce lume traiesti?! Si nici televizor?! Da, ce? Asa nasol e la voi, nu aveti bani?! Si ce e prostia asta cu gunoiul? Sa duci cojile de cartofi in gradina, hartia la alt container si plasticul separat?! Da, viata la bloc, pe meleagurile noastre, intr-un oras modern, atat de modern precum e si cuvantul canal sau poate chiar mai modern, nu iti permite acest lux de a gasi locul potrivit pentru resturile pe care le producem. Viata si rosturile omului de dinainte gasea loc sa integreze aceste „ramasite“. Nu am vazut-o pe bunica sa arunce sticle si chiar nici pe cele de plastic, nici hartie si nici sa spele cu un kil de detergent pentru a nu putea arunca apa la sfarsit in batatura. Da, la tara, nu sunt canale.

Dar sa nu imi mai ascult coltii impotriva canalelor. Sigur ca o sa gasiti ceva de folos si chiar argumentat, nu ma indoiesc, in privinta importantei si utilitatii canalului in lumea de azi. Ci mai bine sa va povestesc o patanie nu de demult pe care as putea-o intitula-o: Canalul Viitorului sau Canalul Oracol si aceasta patanie nu imi apartine ci au trait-o sute, poate chiar mii de oameni.

Cum ne plimbam mai acum 2 ani prin Sibiu, mentionz era anul 2006, lume multa, turisti, magazine, afise... iata ne uitam pe jos si ce sa vezi? La picioarele noastre, pe asfaltul vechi se latea un capac de canal nou, proaspat si pe el scria: 2007 Sibiu-Capitala Culturala. Un capac venit din viitor! Asta da surpriza, asta de lucru ingenios. Si la o adica de ce nu? Capacele de canal sunt inca un spatiu insuficient exploatat. De ce nu un capac afis? Capacele de canal – o marca a orasului.

Oricum, nu ne strica sa ne uitam pe unde calcam, sa nu nimerim prin vreun canal iar daca e sa dam de unul acoperit ii putem admira gratia, originalitatea, lucratura fina a meseriasului de capace. Nu degeaba se fura capacele de canal. Poate ca cineva face o colectie, de ce credeti ca le vinde la fier vechi? Tocmai povesteam mai deunazi de ideea mai veche a unui artist de a face o expozitie cu imaginile, scriitura de pe capacele de canal din diferite orase. Expozitia chiar a avut loc.

Si la sfarsit, cateva dorinte: plimbare prin canalele subterane curatite ale orasului, concerte cu muzica fina si de ce nu, lansare de carte si sa fie atat de frumos... ca atunci cand te intorci acasa sa nu mai fie nevoie sa deschizi televizorul sa te uiti pe nu stiu ce canal.

---------------------------------------------------

Textele din prezentul număr au fost scrise in anul 2008, pe cînd grupul editorial al Foii işi propunea facerea unui periodic litera, Iarba Fiarelor. Le publicăm acum, pentru a marca împlinirea unui an de apariţie a acestei publicaţii.

douămese

/Şerban Anghelescu

Cînd intru într-un spaţiu nu mă uit ca alţii la chelneriţe sau barmaide sau tipe de la masă nu domle eu mă uit la mese mă îndrăgostesc direct de mese din ce-ar fi ele făcute. Nu pot să-i sufăr păştia noi care au distrus gîndirea şi punctuaţia că omul gîndeşte cu virgule fapt demonstrat ştiinţific la Londra şi cu paranteze eu sînt vechi domle şi sînt mîndru uite o vezi nu nu acolo mai la dreapta o Silva neagră te rog da aia cu o aluniţă pe piciorul drept e masapatru prima mea iubire. M-a distrus domle mi-a mîncat nopţile aşa cum o vezi face pe distanta da-i o tîrfă de ultimă speţă se ţine cu toţi şi ştii e alcoolică răstoarnăpaharele şi bea tot ce curge pe ea neruşinata şi nu găseşti sub ea o firimitură mănîncă tot şi face avansuri clienţilor suspendă-ţi pofta-n cui îţi aud urechea hulpavă de murdărele à la Brumaru de Sade şi aşa anonim cum mă vezi da am şi eu mîndria mea am părăsit-o brusc. Am găsit alta. Nu nu ţi-o arăt ce-s fraier da-ţi spun cînd o ating îmi dă fiori de transcendenţă că am citit şi eu cărţi în tinereţe îi aduc mereu flori şi-mi zîmbeşte numai mie şi se leagănă uşor numai pentru mine şi levitează uşor şi simt aşteptarea nu miracolul aşteptarea lui febrilă sfiala tăcerea perfectă a inimii în care apare minunea.

Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei fiinţe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă ......... de despărţire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru todeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanţe, după o lungă şi grea suferinţă, rămîneţi cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viaţă anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecţiei, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunţată într-o propoziţie memorabilă, de dicţionar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetăţenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morţii necunoscut, cauza morţii necunoscută, destinaţia mortului necunoscută.

Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălţile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiţi de praf, cu tălpi înălţate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecţii de graur, nu văzuse în viaţa lui grauri, şi-a simţit labele picioarelor subţiindu-se brusc, răcăros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparaţiile, vechi exerciţiu retoric acum minutil iar pantofii şi astăzi intacţi stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparaţia nu-i aparţine, el renunţase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/12)

MEŢERIAŞII I/06

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 6, octombrie 2010, 100 de exemplare.
Atelierul de Carte @ MŢR

Respect, coaie!/ Călin Torsan
Despre Azulejo. Saudades de Portugal./ Roxana Leahevici
Creioanele moi / Paul Ţanicui
O listă a meşteşugurilor romîneşti / alcătuită de Şerban Anghelescu
Definiţiile meşteşugului / surse: Dex '98, Wikipedia, Francisc Şirato - Prospecţiuni plastice

(mai jos numărul integral)

RESPECT, COAIE!
/ Călin Torsan

De fiecare dată când se apropie momentul să mai scoatem un număr din Foae, foaia cu mâini, şi mai ales atunci când hotărăsc că vreau să scriu şi eu un text pentru respectivul număr, încep să îmi privesc braţele bănuitor de mult. Doar doar mi-o şopti ele o nouă temă, un motiv cât de mic, din care să ţes pânza cuvintelor. Zile întregi, ochi alunecând între coate şi palme, căţărându-se câteodată, ca alpiniştii îndrăzneţi, tocmai către umeri. Lăsându-se în voia bălăngănelilor ritmice, cu ajutorul cărora ne echilibrăm corpul pe timpul mersului.

Firesc, a sosit şi clipa aia, când ridicată către cozorocul şepcii mele de vară – una aşa cum poartă băieţaşii de cartier – şi împlinind gestul menit de a saluta şmechereşte un prieten, mâna dreaptă mi-a făcut parcă, pişicher, cu ochiul: Asta e ce trebuie să scrii…

Am început să citesc atunci mai multe pagini despre salutul militar, în esenţă nu foarte diferit de la o cultură la alta: palma întinsă, cu vârful degetelor atingând tâmpla, tot acest edificiu fiind susţinut de antebraţul îngheţat la patruşcinci de grade. Care este motivaţia acestui gest, pe cât de ridicol pe atât de banal, de strecurat pe sub epidermele noastre? Păi, la această uşă înţepenită se umblă cu mai multe feluri de chei. Unii spun că romanii, capi ai tuturor răutăţilor, ar fi desţelenit şi acest pământ. Iar postura ar fi vrut să sugereze măreţia superiorilor, de a căror strălucire trebuia să-ţi fereşti privirile. Dimpotrivă, alte păreri plasează acest tip de salut abia în perioada medievală, atunci când cavalerii, pentru a se putea privi ochi in ochi, era musai să-şi ridice vizierele coifurilor. Şi amorţeau aşa, cu mâinile întinse către felia de metal.

De Deutscher Gruß, salutul Nazi din timpul celui de-al doilea război mondial, tot romanii par a fi de vină. Asociat cu subordonarea necondiţionată faţă de Hitler, iar mai târziu cu loialitatea faţă de mişcarea fascistă, a lui Mussolini, poate duce în Germania de astăzi, prin practicarea lui în spaţii publice, la o răcoare de până la trei ani. Ciudată hermeneutică în care trebuie să existăm…

O altă explicaţie a gestului de a duce palma întinsă către frunte, atunci când este întâlnit un superior în grad, ţine de vestimentaţia adoptată în cadrul corpurilor de forţe armate. Până prin anii 1970, atunci când a avut loc o revoluţie în designul uniformelor militare, piesele care acopereau capul erau pălării obişnuite. Bălării… Mai mult sau mai puţin înnobilate, ori împopoţonate cu pene. Aşa că respectul pentru unul aflat cu o treaptă ierarhică mai sus se putea traduce uşor, firesc, prin descoperirea capului. Ca în civilie. Inovaţiile aduse către acest sfârşit de secol 20 se împlinesc şi în chingile care fixează sub bărbie casca sau caşcheta. Aşa că gestul de a duce mâna la frunte, ajunge să înlocuiască dezvelirea ţestei.

Salutul militar, devenit subiect de bacalaureat… Aproape că mă buşeşte râsul! Programa de bacalaureat pentru disciplina Pregătire militară presupune, la rubrica Conţinuturi, o probă teoretică, pentru aplicarea deprinderilor specifice activităţilor militare în acţiuni cu caracter militar: Salutul militar. Lucruri absurde, devenite normă. Exprimate în astfel de dispoziţii prin aglomerări suspecte şi viciate, de cuvinte repetate fără rost.

În Balada de încheiere a Testamentului Mare, mâna lui Villon aterizează spre prohab. Împlineşte, astfel, nu un salut, ci un lucru mult mai preţios, demn de respect: un jurământ.

Ici testamentul s-a-ncheiat,
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.

Iarăşi romanii… Vinovaţi de toate, am mai spus-o. Se zice că tot ei, pentru a depune un jurământ, îşi puneau mâinile pe testicule. De altfel, etimologic, denumirea glandelor amintite pare a-şi avea rădăcina în latinescul testis, care chiar asta înseamnă: mărturie. Una devenită/ redevenită/ revenită formă de salut, după două mii şi mai bine de ani, în jungla urbană, a Bucureştilor.


DESPRE AZULEJO. SAUDADES DE PORTUGAL
/ Roxana Leahevici

Se afla pretutindeni in Portugalia. O explozie de forme si motive. Sunt intr-o continua evolutie, intr-o continua schimbare. Nu reprezinta un produs suta la suta portughez, dar cu ajutorul lui s-au pus bazele traditiei si continuitatii spiritului lusitan. La fel cum ‘fado-ul’, expresie muzicala, ofera ascultatorului un melanj de sunete si trairi, la fel cum aroma cafelei tari cu scortisoara ne delecteaza simtul olfactiv, asa si bucatile de faianta colorata – os azulejos – imbogatesc experienta vizuala si estetica.

Rezultatul imbinarii imaginatiei cu priceperea mainilor este vizibil pretutindeni in tara de la extrema occidentala a Europei. Trebuie doar sa privim in jur si un intreg univers al ceramicii ni se va revela. Azulejo completeaza si evidentiaza arhitectura. Apare ca un laitmotiv. Il intalnim in spatiul sacru al bisericii ca o anticamera inaintea spectaculoaselor altare aurite construite in stil baroc; ne sare in ochi, in anumite cazuri acoperind total peretii exteriori ai cladirilor cu modele repetitive, iar in alte circumstante este discret gazduit sub forma unui sfant protector al comunitatii pe fatada unei case, deasupra unei usi sau intre doua ferestre. Prezenta lui in interiorul si exteriorul palatelor sau caselor nobiliare era un semn de putere si prosperitate. Mai intalnim astfel de ‘comori vizuale’ in gradini, la colturile de strada, in gari (precum in cele din Porto si Aveiro) in statii de metrou, in restaurante sau cafenele. In cladirile oricarei institutii cu traditie, azulejo-urile sunt un semn de traditie, continuitate si bun gust. Monumentalitatea acestui element decorativ este constant ‘exploatata’ de expozitii sau de muzee care ii dedica spatii enorme pentru a se manifesta in toata gama de materiale, tehnici, teme si culori.

In Peninsula Iberica, de la finalul primului mileniu pana la incheierea Recuceririi Crestine, azulejo-ul a reprezentat una din formele de exprimare ale culturii arabe. Cum musulmanilor nu le era permisa folosirea reprezentarilor antropomorfe, alternativele mozaicale erau o solutie perfecta pentru decorarea spatiului interior si exterior. In acest context ar fi important de mentionat semnificatia cuvantului care provine din araba si nu are o legatura cu folosirea pregnanta a culorii albastre. Termenul ‘Azulejo’ este derivat de la ‘al-zulej’ si desemneaza o placa ceramica decorata. Importante centre de productie erau Mallorca si Sevilia, care si-au mentinut statutul chiar si dupa recucerirea crestina. Astfel ca motivele geometrice au supravietuit, ba chiar au migrat catre vest, ajungand in spatiul Portugaliei de astazi.

A fost o vreme cand portughezii preferau sa comande azulejo-uri decat sa le fabrice singuri. Nu din comoditate, dar din lipsa de tehnica: de obicei cuptorul era incalzit la o temperatura mult prea mare care imprastia culorile si compromitea orice reprezentare.

Pentru aceste probleme s-au gasit solutii abia in secolul al XVI-lea. Prima, cunoscuta sub numele de ‘corda seca’ inseamna separarea culorilor cu ajutorul unui strat subtire de argila. Aflate la cuptor, la temperaturi inalte, culorile intalneau un obstacol si astfel ramaneau pe loc, sub diferite forme. Ce-a de-a doua solutie la care au apelat artistii portughezi a fost ‘aresta’ - crearea de mici reliefuri pe placa ceramica, tehnica cu aceeasi finalitate dar diferita din punct de vedere vizual. Al treilea si cel mai important pas pentru imbunatatirea azulejo-ului este tehnica numita ‘majolica’ (numele tradeaza locul de unde provine - Mallorca) si anume adaugarea unui smalt metalic peste vopsea, pentru a o impiedica sa se disperseze la temperaturi ridicate. In Portugalia, cele mai mari centre de productie a azulejo-ului au fost Lisabona si Coimbra, iar mai tarziu Porto si Aveiro.

Uitandu-ne la motive, observam si aici o evolutie treptata de-a lungul secolelor. Modelele geometrice arabe au persistat pana in secolul al XVII-lea cand, dupa Conciliul de la Trento, s-a decis ca orice azulejo trebuia sa contina o aluzie la crestinism. Astfel ca cercurile, stelele, triunghiurile, florile si frunzele au fost abandonate in favoarea imaginilor cu sfinti si scenelor preluate din scrierile religioase. Totusi, motivele vegetale au fost folosite in perioada Renasterii tarzii si a Barocului ca ancadramente pentru diferite scene pictate.

In momentul in care cultura portugheza ia contact cu portelanurile chinezesti dar si cu tendintele Europene de secol XVI – in special cu cele olandeze - diversitatea de culori se transforma in monocromie, albastrul devenind pentru un timp culoarea principala.

Desi o alternativa decorativa mai putin costisitoare, azulejo-urile reuseau sa concureze cu spectaculozitatea tapiseriilor prin marime si prin abundenta detaliilor. Creativitatea artistului portughez se dezvolta abia in perioada baroca; pana atunci toate scenele biblice erau copiate din gravuri celebre, iar orice reprezentare a sfintilor se asemana mai mult cu o pictura naiva. De la inceputul secolului al XVIII-lea inventivitatea isi face loc si incep sa apara scene legate de istorie si de traditii. Elemente relationate cu marea si navigatia se imbina cu cele vegetale formand un ancadrament pentru o scena din viata unui rege sau dintr-un episod important din istorie. Dupa cutremurul din 1755, pe foarte multe fatade incep sa apara placi ceramice cu reprezentari ale sfintilor protectori. De asemenea, la inceputul secolului al XIX-lea se dezvolta din nou policromia si sunt adoptate motivele neoclasice. Secolul XX a reprezentat o perioada experimentalista a azulejo-ului, artistului fiindu-i oferita libertatea de a explora diverse teme si forme. Desi epoca moderna a introdus tehnici de producere in masa a acestor tipuri de decoratii, tot cele pictate manual raman mai valoroase si mai apreciate.

Pentru admiratorii de ceramica sau pentru cei care vor sa se piarda cu privirea in nenumaratele detalii, exista mai multe locuri care cu singuranta vor fi captivante. Spre exemplu O Museu do Azulejo din Lisabona contine o impresionanta colectie impartita cronologic si tematic. Nu ratati palatele, casele nobiliare, interiorul bisericilor, claustrele dar mai ales nu ratati Estação de São Bento, mandria locuitorilor din Porto – locul unde pare ca tot spiritul portughez a fost transpus in gigantice panouri colorate: scenele istorice sunt concurate de reprezentari ale obiceiurilor, ale monumentelor, personalitatilor si...ale mijloacelor de transport!

O scurta scriere nu poate dezvalui total frumusetea si unicitatea acestei franturi de patrimoniu portughez, care a fost construita treptat cu ajutorul a mii de maini pricepute. Dar poate fi interpretata ca o invitatie la privit si explorat universurile create de imaginatie.


CREIOANELE MOI
/ Paul Ţanicui

Imi plac creioane moi pentru ca sunt solidare cu mine. Imi plac ca lasa urme curate, cand nu-mi plac urmele in general. Au noblete pentru ca se dedica celui care scrie, cand cel care scrie se dedica lor. Pentru ca in ciuda a ceea ce se crede, sunt pentru scris. Pentru inima lor neagra imi plac. Sunt rare si asta presupune cautare. Nu sunt arogante, desi ar putea fi, nu zgaraie si nu te fac sa vezi alb- negru, desi scriu negru pe alb. Nu au varsta pentru ca natura lor a ramas la fel, nu sunt la moda pentru ca n-au fost nicand supuse capriciilor ei. Nu s-au invechit si nici nu-si revendica vreun look de ultima generatie. Sunt cinstite, sunt atente si au atitudine. Au un „metabolism” rapid, traiesc intens si se consuma pentru fiecare litera in parte. Sunt unice, singulare si de fiecare data altfel. Iti dau pofta de scris cand ai pofta de joc si chef de joc cand nu ai chef de loc.

Creioanele moi iubesc hartia si cred ca ar putea fi o relatie reciproca, daca o hartie goala ar iubi vreodata.

Am spus ca se consuma rapid, dar au un anume fel de a se consuma. Nu despre cat de usor li se tocesc varfurile, ci despre cat de des trebuie sa le ascuti e vorba. (Incapataneaza-te sa scrii cu un varf bont si vei avea in fata toata viata ta patetica.) Despre caldura lor, despre felul in care se topesc. Un cavant scris astfel e un cuvant care ramane, si asta o poate vedea oricine, pentru ca au caracter, o stralucire si o anume vibratie. Ca o declaratie facuta in cele din urma, ca un adevar tremurat. Ca un artefact dorit si scos pana la urma din haul paginii albe.

Imi plac pentru ca au umbra. Liniile lor au umbra. Un 2D care se vede 3D. D fapt, formula e: 2B/2D = 3D.

Sunt produsul a ce s-a nascut mai bun in pamant, cand ti-au ramas atat de putine lucruri bune inafara.

Imi plac pentru ca ma fac sa ma gandesc de doua ori inainte si inca o data daca merita. Daca as avea talent, sufletul meu ar fi din grafit.


O LISTĂ A MEŞTEŞUGURILOR ROMÎNEŞTI*

Abagiu – face sau vinde aba.
Alămar – face sau vinde alamă
Albier – face, vinde albii. (v. Rudar)
Albinar –creşte albine. (v. Apicultor, Stupar, Prisăcar)
Alviţar – vinde halviţă. (v. halviţar)
Arămar – face şi vinde aramă.
Arcar – cel ce face arcuri.
Argăsar – cel care argăseşte (tăbăceşte pielea).
(v. Argăsitor, Dubălar, Tabac, Tăbăcar)
Argintar – face şi vinde lucruri de argint.
Ascuţitor – ascute obiecte de metal. (v. Tocilar)
Astraragiu – face astar (pînză groasă pentru căptuşeala hainelor).
Aurar

1. Cel care face lucruri din aur;
   
2. Cel care extrage aur din mină (băiaş);
   
3. Culege aur din rîuri.

Alăutar – face alăute (lăute). (v. Lăutar)
Băibărăcar – face baibarace (haine scurte ţărăneşti pentru copii şi femei).
Băieş – miner. (v. Ciobănaş, Ocnaş)
Bănicer – cel care face baniţe.
Blănar – lucrează blănuri.
Bărdaş – lucrează cu barda. (v. Dulgher, Lemnar)
Bindar – face bidinele sau spoieşte cu ele.
Blidar – cel care face blide.
Bocceagiu – face sau vinde boccele (şaluri, basmale).
Boiangiu – vopseşte haine şi pînzeturi.
Boştinar – adună sau stoarce boştină (rămăşiţă de ceară, tescovină).
Bragagiu – face şi vinde bragă.
Brînzar – face şi vinde brînză.
Brutar – face şi vinde pâine.
Bucătar – face şi vinde mîncare.
Bumbăcar – scarmănă şi toarce bumbac.
Butar (Butnar) – face, vinde buţi.
Butuşar – cel care face pantofi. (v. Ciubotar)
Berar – cel care face şi vinde bere.
Căciular – face şi vinde căciuli.
Caldarîmgiu – pietrar.
Căldărar – face şi vinde căldări.
Călţunar – face şi vinde călţuni.
Cărămidar – face şi vinde cărămizi.
Caretaş – cel care face carete.
Cîrnăţar - face şi vinde cîrnaţi.
Cîrpaci – cel care repară încălţăminte.
Casap – măcelar. Cel care taie animale.
Cavaf – cizmar ordinar.
Cazangiu – face cazane; topeşte carnea la zalhana.
Ceaprazar – cel care face ceaprazuri (ciucuri).
Ciubotar – cel care face cizme. (v. Cizmar)
Cioplitor – ciopleşte lemnul sau piatra.
Ciurar – face ciururi.
Clopotar – cel care toarnă clopote.
Cojocar – face cojoace.
Covaci – fierar; cel care lucrează fierul.
Croitor – face haine.
Cufărar – face cufere.
Curelar – face curele şi hamuri.
Caldaragiu – cel care pavează.
Copuzar – face cobze (cobze).
Cofar – cel care face cofe.
Covătrar – face coveţi.
Chivărar – face coifuri.
Cimpoier – face cimpoaie.
Dogar – cel care face doage.
Dohotar – cel care vinde păcură.
Dubălar – (v. Argăsar)
Dulgher – lucrează lemnul.
Dîrvar – lemnar.
Făclier – cel care face făclii.
Fîntînar – face fîntîni.
Faur – v. Fierar
Funier – face funii.
Fusar – cel care face fuse.
Halvagiu – face şi vinde halva.
Hămurar – face hamuri.
Iaurgiu – face iaurt.
Horilcar – face horincă (horilcă, ţuică).
Iconar – face icoane.
Împletitor – cel care face împletituri.
Jălbar – face jalbe.
Lăcătuş – face lacăte.
Lînar – lucrează lîna.
Lăutar – (v. Alăutar)
Lemnar – lucrează lemnul.
Lingurar – face linguri.
Lopătar – face lopeţi.
Lumînărar – face lumînări.
Legănar – face leagăne.
Măcelar – cel care taie vite.
Mătăsar – cel care face mătase.
Mindirgiu – face mindire. (v. Plăpumar)
Morar – cel care macină grîu.
Mungiu – (v. Lumînărar)
Miedar – face mied.
Ocnaş – cel care extrage sarea.
Olar – face oale.
Olănar – face olane.
Opincar – face opinci.
Oţetar – face şi vinde oţet.
Păcurar – cel care scoate păcură.
Panglicar – face panglici.
Pantofar – face pantofi.
Pînzar – face pînzeturi.
Papugiu – face papuci.
Păpuşar – face păpuşi.
Parlagiu – cel care taie vite.
Pastramagiu – cel care face pastramă.
Pecetar – cel care gravează peceţi.
Periei – face perii.
Pielar – lucrează pielea.
Piuar – lucrează cu piua.
Plăcintar – face plăcinte.
Plăpumar – face plăpumi.
Plutaş – cel care conduce pluta.
Postăvar – face postav.
Potcovar – face şi pune potcoave.
Potlogar – cîrpeşte încălţăminte.
Povarnagiu – cel care face spirt.
Puţar – face puţuri.
Pieptănar – face piepteni.
Ploscar – face ploşti.
Pîslar – face pîslă.
Rachier – face rachiu (răchie).
Rogojinar – face rogojini.
Rotar – face roţi.
Rudar – face albii, linguri, fuse etc.
Saidecar – brodează cu argint.
Salahor – ţăran care repara cetăţi şi întreţinea drumuri.
Şalvaragiu – face şalvari.
Săpător – cel care sapă în lemn sau piatră.
Săpunar – face săpunu.
Sîrmar – face sîrmă.
Scobitor – face scoabe.
Sicrier – face sicrie.
Simigiu – face covrigi.
Sobar – face, repară sobe.
Sticlar – face vase de sticlă.
Stoler – (v. Tîmplar)
Şelar – face şei.
Şepcar – face şepci.
Sitar – face site.
Săbier – face săbii.
Silitrar – face silitră.
Şindrilar – face şindrilă.
Străchinar – face străchini.
Tabac, Tăbăcar – (v. Argăsar)
Talpalşar – cel care vinde tălpi.
Tîmplar – meşter de iconostase.
Ţesător – cel care ţese.
Teslar – (v. Dulgher)
Testemelar – face testemeluri.
Tinichigiu – lucrează cu tinichea.
Tocilar – cel care ascute
(v. Ascuţitor)
Torcător – toarce lînă sau bumbac.
Tăblar – face tablă.
Umbrelar – face umbrele.
Urzitor – cel care urzeşte.
Vopsitor – vopseşte.
Vărar – cel care face var.
Viorar – face viori.
Zidar – cel care zideşte.
Zelar – face zale.
Zugrav – cel care zugrăveşte.
__________
*alcătuită de Şerban Anghelescu, acoperitroare, dar nu exhaustivă. Lipsesc faceri ce ţin de domeniile artei şi cărţii. Ar trebui definită sintagma meşteşug romînesc. (n. ed.)

MEŞTEŞÚG, meşteşuguri, s. n. I. 1. Meserie; p. gener. profesiune, ocupaţie, îndeletnicire; meşteşugărie. 2. Ramură, disciplină (a ştiinţei, a artei); ştiinţă, artă, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic). 3. Pricepere, îndemânare, abilitate, talent. ♦ Artă, măiestrie; (rar) acţiune realizată cu pricepere, cu măiestrie. 4. Acţiune făcută (în ascuns) cu dibăcie,
cu viclenie, în vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (Pop.) Viclenie, tertip, înşelătorie. II. (Înv. şi pop.; concr.) 1. Unealtă, instrument. 2. Dispozitiv al unui obiect; parte componentă (cu rol activ) a unui sistem; meşteşugire. – Din magh. mesterség. (Sursa: Dex ’98)

A craft is a skill, especially involving practical arts. It may refer to a trade or particular art. The term is often used as part of a longer word (and also in the plural).

For example, a craft-brother is a fellow worker in a particular trade and a craft-guild is, historically, a guild of workers in the same trade. "Ringcraft" is part of a boxer's skill. See some further examples below. The term crafts is often used to describe the family of artistic practices within the family decorative arts that traditionally are defined by their relationship to functional or utilitarian products (such as sculptural forms in the vessel tradition) or by their use of such natural media as wood, clay, glass, textiles, and metal. Crafts practiced by independent artists working alone or in small groups are often referred to as studio craft.

Studio craft includes studio pottery, metal work, weaving, wood turning and other forms of wood working, glass blowing, and glass art. In English, to describe something as a craft is to describe it as lying somewhere between an art (which relies on talent) and a science (which relies on knowledge). In this sense, the English word craft is roughly equivalent to the ancient Greek term techne. Folk art follows craft traditions, in contrast to fine art or "high art".

Etimology: From Old English cræft (compare Old Frisian creft), with the sense shift to "skill, art" probably leading to the related "trade", thus the first nautical use (1671) relating to smaller vessels (nautical use for tools of fishing trade unclear).

Noun: craft (countable and uncountable; plural craft or crafts)

1. (countable, plural: crafts) The skilled practice of a practical occupation.
2. (countable, plural: crafts) A particular kind of skilled work.
3. (uncountable) Shrewdness as demonstrated by being skilled in deception.
   

Translations: as a skilled practice:

• Armenian: արհեստ (arhest)
• Bulgarian: занаят m., професия f.
• Czech: řemeslo n.
• Dutch: stiel m., vak n.
• Esperanto: fako, metio
• German: Handwerk
• Irish: ceird f.
• Maltese: sengħa, artiġjanat
• Polish: rzemiosło n.
• Portuguese: arte m., ofício m.
• Serbian: zanat, zanatstvo
• Spanish: oficio m.
• Finnish: taito
  

An artisan (from Italian: artigiano) is a skilled manual worker who makes items that may be functional or strictly decorative, including furniture, clothing, jewelry, household items, and tools. The term can also be used as an adjective to refer to the craft of hand making food products, such as bread, beverages and cheese. Manufacture by hand and with hand tools imparts unique and individual qualities to artisanal products, in contrast to mass produced goods where every one is nearly identical. Artisans traditionally work in media such as stone, wood, ceramics, glass, common and precious metals, basketry, textiles, esparto grass, leather, fur, wax, paper, and flowers.

Artisan origins: Artisans were the dominant producers of goods before the Industrial Revolution. According to Classical economics theory, the division of labor occurs with internal market development (Adam Smith). However, according to economist John Hicks, merchants and artisans originated as servants to the rulers, which occurred much earlier. Artisans employ creative thinking and manual dexterity to produce their goods.

Medieval artisans
During the Middle Ages the term "artisan" was applied to those who made things or provided services. It did not apply to unskilled laborers. Artisans were divided into two distinct groups: those who operated their own business, and those who did not. Those who owned their businesses were called masters, while the latter were the journeymen and apprentices. One misunderstanding many people have about this social group is that they picture them as "workers" in the modern sense: employed by someone. The most influential group among the artisans were the masters, the business owners. The owners enjoyed a higher social status in their communities. Sursa: wikipedia.

“Dar, lucru curios, meşteşugul am început să-l pierdem din momentul în care învăţămîntul liber predat în atelierele pictorilor a trecut în instituţii (...), organizate în spirit eclectic, cu profesori ce nu mi erau maeştri şi cu elevi ce nu mai erau ucenici.Condica de prezenţă din biroul Academiei ne convinge că din contactul de două ori pe săptămînă al elevului cu profesorul, strîmt la cap şi la jachetă, nu a putut naşte atmosfera de calm abandon necesară celui aplicat cu tot sufletul în cercetarea corelaţiunilor dintre fenomenele naturii. Sălile de cursuri academice lipsite de interes au fost părăsite de temperamentele mai vii. Tinereţea lor a fost silită să-şi alcătuiască, totusi, meşteşugul trebuincios, pe apucate. Lipsind controlul sever al autocriticii, care creşte numai pe terenul unei culturi intensive a meşteşugului, diletantismul barbar năvăleşte în arta contemporană. Importanţa meşteşugului este azi o problemă general resimţită şi se impune ca o problemă ce-şi aşteaptă rezolvarea. În această direcţie fiind încă totul de făcut la noi, este timpul ca ea să preocupe, cu deosebire, nu numai cercurile artistice. Înainte de toate se impune o reformă radicală a învăţămîntului Şcolilor Artei Frumoase.

(...)
Meşteşugul nu este decît ştiinţă aplicată; ştiinţă care fecundată de sentiment va naşte opera de artă integral realizată.

(...)
Orice artă implică şi meşteşug, fără de care arta recade în barbaria vremilor primitive , sau, ceea ce ar fi mai rău, în pustiul diletantismului pretenţios.

(Francisc Şirato, Prospecţiuni plastice, Ed. De Stat pt. Literatură şi Artă, ’58, Despre meşteşugul la artist, pp. 103-104)

MEŢERIAŞII I/03

FOAE CU MÎINI Anul I, nr. 3, martie, 2010. 200 exemplare, numerotate de la 1 la 200. Hârtie manuală, tipar manual, ştanţe: Atelierul de Carte Editor: Atelierul de Carte @ Muzeul Ţăranului Român.

Să uiţi de la mână pân-la gură / Şerban Anghelescu
Despre cum se fac chirpicii - De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti / Ciprian Voicilă
Moartea hârtiei / Răzvan Supuran
Geamgiii din Mărgău: de la diamantul mic la termopanul cel voinic / Bogdan Iancu
În joacă / Călin Torsan

(mai jos numărul integral)

SĂ UIŢI DE LA MÂNĂ PÂN-LA GURĂ
/ Şerban Anghelescu

Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.


DESPRE CUM SE FAC CHIRPICII
De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti
/Ciprian Voicilă

Pe nea Neculai l-am regăsit în luna mai a anului 2007. Trăia în aceeaşi sărăcie strălucitoare în care l-am văzut prima dată. Un bordei din pământ galben pe dinafară, o singură cameră pe dinăuntru. Un chip emaciat de atâtea lipsuri şi chinuri îndurate. Anii trecuseră drastic peste satul Hereşti: în centru crescuseră blocurile, consătenii îşi extindeau acareturile, lăutarii satului se racordau la noile genuri muzicale prizate prin discotecile de la ţară. Neculai Constantin rămânea egal cu sine: continua cu obstinaţie să facă chirpici din pământ galben, pe care îl pregătea jucându-l cu picioarele. Interviul din luna mai l-am realizat împreună cu Carmen Mihalache.

“Neculai Constantin mă numesc. De la douăzeci de ani fac chirpici. Am învăţat de la mama. De la bunicii mei. Mama făcea cărămidă, chirpici.

Pentru vânzare, pentru noi (ca) să făcem o casă. Amărâţi eram. Am fost amărât de mic. Şi familia mea a fost amărâtă, nu c-a fost bogăţie. Dacă avea familia bogăţie eram şi io om bogat. Da’ ia-o de la lingură, furculiţă, farfurie... Mergeam în partea aia şi puneam paie după câmp, aduceam paie cu spinarea şi ne puneam şi mă culcam cu copiii de amărât ce-am fost. Aveam, aveam, aveam multe comenzi. Din Greaca, din Prundu, aveam şi din satu’ nostru. Omu’ făcea un grajd de vacă, mă rog ce făcea omu’, ce vrea să facă omu’. Şi munceam pentru amărăciune, un chin. Făceam două, trei sute, patru sute de bucăţi într-o zi. Într-o zi făceam trei sute de bucăţi.

Eu cu soţia mea munceam. Io nu pot să fac singur. Nu poţi să faci, dom’le singur. Unu’ singur să faci pământu’, să uzi, să-l iei la sapă, să bagi paie în el, să faci bolovanii, să pui în tipare , aşa se spune, tipare, să-l tragi cu sfoară, să-l torni să apuce să se usuce, să-l faci banghete. E multe. Să-l înveleşti, să nu-l uză ploaia.

În timpu’ (de) două zile se uscau. În două zile îl lăsai, dacă era căldură se usca în două.

E pământ de humă. E pământ de alte pământuri şi nu poţi să faci că ăla crapă şi degeaba, e munca aiurea. Apă cu pământ şi cu paie. Trebuie să alegi un pământ care e bun. Un pământ foarte bun să alegi să se lege cu paile-alea. Să nu crape, să nu... Omu’ dacă vrea să-l cumpere de la mine să nu-l ia... Hai că eu îl fac cum îl fac pe arie, aşa-i spune, arie, îl iei şi nu crapă, nu face nimic. Şi-apăi cînd îl pui în căruţă, mă rog, în maşină, la un kilometru se face zob. Dacă-i pământu’ bun nu se face.

Îl iei la sapă, e muncă foarte, e chin mare. Îl iei la sapă. Cum scoţi pământu’ iese bolovanii, iese cutare, trebuie fărâmat, trebuie udat, amestecat. Se toacă paiele cu toporaşu’, ai toporaş, îl toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are. Dacă le toci paiele mărunte, mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele pe pământ, când e uscat pământu’ şi atunci soţia, bărbatu’, cine este, face bolovani şi pune în tipar şi bărbat, femeie ce este, duce pe arie şi îl toarnă. Şi îl lasă două zile să se usuce. Dacă e soare, frumos afară, e gros. Când se face albu’ (e uscat). Când e albu’ atunci. Când e albu’ atunci e uscat. Nu când e verde. Când e verde nu-i uscat.

Nu contează ce fel de paie sunt. Nu contează, de orz, de grâu nu contează. Uscate. Păi bag orz, pai de grâu verde? Cum e grâul acuma pe câmp. Să iau grâu acu’, că-i pai, hm? E verde. Nu, nu se poate. N-are cum. Vara, dom’le făceam. Numai vara. Vă daţi seama ce facem noi. Ne băgăm cu picioarele. Obligat te bagi cu picioarele în pământu’ ăla, să-l amesteci pământu’ ăla, să-l fărâmi, să-l iei la sapă să aibe şi el o legătură. Şi betonu’ şi cimentu’ trebuie să-l amesteci, trebuie să-l moi, trebuie să-l dai la... Nu? Aşa-i şi pământu’.

Cum mă-nţelegeam cu omu’. Mă vedea amărât, necăjit, îmi dădea un leu, cincizeci de bani, treij’ de bani cum era pe timpurile-alea atunci. Pe bucată. Şi îmi dădea şi mie un tacâm. Ce-nsemna un tacâm? O mâncare. O dată pe zi. Omu’ ce-avea dădea. Cartofi, fasole, mai dădea câte-o bucată de carne, mai tăia o pasăre, avea păsări prin bătătură. Mai tăia şi mie o pasăre acolo, hai mă, de mila lu’... Munceşte. Să-i servesc o juma’ de kil de ţuică, un kil de vin, o pasăre, o tocăniţă, o ciorbică acolo îi ducem să mănânce şi el acolo că-i amărât. E amărât şi munceşte, nu că fură, că face hoţii. Da, făcea comandă. Băi, fac şi io o mie, două mii de cârpici de asta am şi io nevoie. Gata, dom’le. Păi cum ne-nţelegem la preţ? Atâta. Atâta. O mie, cincizeci de bani, cum era pe timpuri, nu era banii-ăştia. Mă înţelegeam cu el, îmi dădea o masă pe zi. Numa’ chirpicii îi făceam. (Casa) făcea numa’ zidarii că era de meserie. Meseria mea, eu eram cu cârpicii. Nu, numai pe comandă îi făceam. Păi degeaba, eu îi făceam şi îi ploua, n-aveam înveliş. Când îi făceam la om (îi ceream) dom’le dă-mi celofan, dă-mi cutare, vine ploaia, uite e nor de ploaie. Îmi bat joc de munca mea eu? Dă-mi să învelesc banghetele. Îmi dădea, era obligat. Acu’ nu mai poci (să fac chirpici) de boală. (Băiatul) nu mai face. A fost copiii mici. Nu poate să facă el nişte chestii de-astea, ce-am făcut eu cu soţia mea. De ce nu poate? Că nu mai le place. Nu mai e cum am fost eu pe timpuri. La etatea mea nu mai se există. Ei ce vrea acum să facă? Să aibă servici, să se ducă la servici, să vază lumea. Măi tată, ce să stau eu în pământu’ ăsta? Să muncesc numai în pământ? Să aştept zi de zi să vină ăla cum mâncarea la mine să-mi dea să mănânc eu o dată pe zi? Şi seara, ce mâncăm seara? Tată, uite aşa v-am crescut eu. N-am mâncat eu şi de la guriţa mea vă dădeam vouă. Şi mă-ta. Mâncam şi noi să nu murim.”


MOARTEA HÂRTIEI
/ Răzvan Supuran

Asta-i hârtie. Ştim că a fost inventată cu două mii de ani în urmă, în China. Deşeurile textile erau macerate, fierte, tocate, uscate, fierte, tocate, uscate, fierte…, până se transformau într-o altă ţesătură. La fel ca şi credinţele în lume, pe atunci. Unele cu mâinile, altele cu sufletul. La 1100, în Spania s-au făcut primele hârtii pe continentul european. Hârtie ţesut, o coală costa doi boi.

Hârtia era folosită în gesturi esenţiale. Suport depozitar al Textelor, arhivar al Informaţiei, păstrător al Semnelor. Prime exprimări ale imaginarului şi limbajelor lumii. Erau inscripţionate, imprimate, tipărite, scrise, în mult mai multe feluri decât suntem obişnuiţi a ne imagina. De la tiparul cu placă, făcută dintr-o varietate uimitoare de materiale, la cel cu litere mobile, de ceară, aşa cum este atestat că în Orient se făcea hăt, cu secole înainte de Gutenberg. Hârtie suport, câte nu suportă.

Pe la sfârşitul secolului cinşpe, acest domn foloseşte pentru prima dată tehnica tiparului mobil în Europa. Celebra Biblie a lui Gutenberg a rămas în istorie ca prim text multiplicat, nu copiat, deşi în Orinet se făcuseră anterior destule. Până la tiparul digital şi depozitarea virtuală a informaţiilor, a fost un pas. Uriaş, e drept. Pe măsura nevoii de multiplicare, s-au găsit şi soluţii pentru producerea unor cantităţi din ce în ce mai mari de hârtie. Aşa a fost posibilă globalizarea culturală. Hârtie de informare, cu tot cu informatori.

Folosim atât de multă încât rostul său iniţial este depăşit. Căzut. La ce mai e totuşi utilă această soluţie, dacă sunt altele mai bune? La nimic. În vremea când se comunică prin media şi internet, hârtia e simplă remanenţă postindustrială. Prevăd dispariţia hârtiei suport în următoarele câteva decenii. Dacă va mai exista, va fi prin întoarcere la sens iniţial. O reevaluare a gesturilor desacralizate: a scrie desenând literele ca semne arhetipale. Hârtie sacră, alte temple.

De asemenea, e posibilă încercarea hârtiei ca materialitate. De la case, la statui; de la haine, la decor. Dacă la început era făcută din textile, amu om face haină din hârtii. Şi, aşa cum lemnul şi ţesăturile se lucrează pe lungimea iţelor, la fel trebuie făcut şi cu hârtia. Astfel se arată diferenţa între două coli: pe una, desenul este lucrat în sensul fibrelor; pe cealaltă, acelaşi desen, împotriva lor. Unul e întreg, celălalt nu. Hârtie materialitate, comoară de iţit.

Nevoia de suprafaţă în ce priveşte hârtia a fost îndeplinită prin alte tehne. Astă necesitate nu mai există. Moare hârtia? Da, de nu o folosim altfel. Hârtia nu mai este suprafaţă, ci interioritate. Nu material ca suport, ci materialitate întru obiect. Aşa cum scrisul se aşterne pe hârtie, aceeaşi hârtie poate găzdui în, ceea ce poate fi mărunţit ori dizolvat. Hârtia aceasta nu mai are doar două dimensiuni, ci patru. Hârtie obiect, oamenii sunt subiecte.

Amu,-s multe hârtii. Niciuna importantă, nici cea de budă, nici cea de carte. Despre darul facerii ei cu mâinile, pe următoarea foaie.


GEAMGIII DIN MĂRGĂU:
DE LA DIAMANTUL MIC LA TERMOPANUL CEL VOINIC
/Bogdan Inacu

I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.

Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.

Poveste de migraţie cu geamuri

Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.

Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.

Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate

Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.

În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…

Epoca de aur a termopanului

După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…

Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.

Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…


ÎN JOACĂ
/Călin Torsan

Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!

În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.

Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.

Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.

Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.

Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.

La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?

Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.

Pe pariu?

Să uiţi de la mână pân-la gură

/ Şerban Anghelescu

Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)