/Bogdan Iancu
I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.
Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.
Poveste de migraţie cu geamuri
Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.
Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.
Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate
Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.
În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…
Epoca de aur a termopanului
După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…
Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.
Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…
(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)
I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.
Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.
Poveste de migraţie cu geamuri
Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.
Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.
Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate
Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.
În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…
Epoca de aur a termopanului
După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…
Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.
Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…
(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu