Despre cum se fac chirpicii - De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti

/Ciprian Voicilă

Pe nea Neculai l-am regăsit în luna mai a anului 2007. Trăia în aceeaşi sărăcie strălucitoare în care l-am văzut prima dată. Un bordei din pământ galben pe dinafară, o singură cameră pe dinăuntru. Un chip emaciat de atâtea lipsuri şi chinuri îndurate. Anii trecuseră drastic peste satul Hereşti: în centru crescuseră blocurile, consătenii îşi extindeau acareturile, lăutarii satului se racordau la noile genuri muzicale prizate prin discotecile de la ţară. Neculai Constantin rămânea egal cu sine: continua cu obstinaţie să facă chirpici din pământ galben, pe care îl pregătea jucându-l cu picioarele. Interviul din luna mai l-am realizat împreună cu Carmen Mihalache.


“Neculai Constantin mă numesc. De la douăzeci de ani fac chirpici. Am învăţat de la mama. De la bunicii mei. Mama făcea cărămidă, chirpici.

Pentru vânzare, pentru noi (ca) să făcem o casă. Amărâţi eram. Am fost amărât de mic. Şi familia mea a fost amărâtă, nu c-a fost bogăţie. Dacă avea familia bogăţie eram şi io om bogat. Da’ ia-o de la lingură, furculiţă, farfurie... Mergeam în partea aia şi puneam paie după câmp, aduceam paie cu spinarea şi ne puneam şi mă culcam cu copiii de amărât ce-am fost. Aveam, aveam, aveam multe comenzi. Din Greaca, din Prundu, aveam şi din satu’ nostru. Omu’ făcea un grajd de vacă, mă rog ce făcea omu’, ce vrea să facă omu’. Şi munceam pentru amărăciune, un chin. Făceam două, trei sute, patru sute de bucăţi într-o zi. Într-o zi făceam trei sute de bucăţi.

Eu cu soţia mea munceam. Io nu pot să fac singur. Nu poţi să faci, dom’le singur. Unu’ singur să faci pământu’, să uzi, să-l iei la sapă, să bagi paie în el, să faci bolovanii, să pui în tipare , aşa se spune, tipare, să-l tragi cu sfoară, să-l torni să apuce să se usuce, să-l faci banghete. E multe. Să-l înveleşti, să nu-l uză ploaia.

În timpu’ (de) două zile se uscau. În două zile îl lăsai, dacă era căldură se usca în două.

E pământ de humă. E pământ de alte pământuri şi nu poţi să faci că ăla crapă şi degeaba, e munca aiurea. Apă cu pământ şi cu paie. Trebuie să alegi un pământ care e bun. Un pământ foarte bun să alegi să se lege cu paile-alea. Să nu crape, să nu... Omu’ dacă vrea să-l cumpere de la mine să nu-l ia... Hai că eu îl fac cum îl fac pe arie, aşa-i spune, arie, îl iei şi nu crapă, nu face nimic. Şi-apăi cînd îl pui în căruţă, mă rog, în maşină, la un kilometru se face zob. Dacă-i pământu’ bun nu se face.

Îl iei la sapă, e muncă foarte, e chin mare. Îl iei la sapă. Cum scoţi pământu’ iese bolovanii, iese cutare, trebuie fărâmat, trebuie udat, amestecat. Se toacă paiele cu toporaşu’, ai toporaş, îl toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are. Dacă le toci paiele mărunte, mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele pe pământ, când e uscat pământu’ şi atunci soţia, bărbatu’, cine este, face bolovani şi pune în tipar şi bărbat, femeie ce este, duce pe arie şi îl toarnă. Şi îl lasă două zile să se usuce. Dacă e soare, frumos afară, e gros. Când se face albu’ (e uscat). Când e albu’ atunci. Când e albu’ atunci e uscat. Nu când e verde. Când e verde nu-i uscat.

Nu contează ce fel de paie sunt. Nu contează, de orz, de grâu nu contează. Uscate. Păi bag orz, pai de grâu verde? Cum e grâul acuma pe câmp. Să iau grâu acu’, că-i pai, hm? E verde. Nu, nu se poate. N-are cum. Vara, dom’le făceam. Numai vara. Vă daţi seama ce facem noi. Ne băgăm cu picioarele. Obligat te bagi cu picioarele în pământu’ ăla, să-l amesteci pământu’ ăla, să-l fărâmi, să-l iei la sapă să aibe şi el o legătură. Şi betonu’ şi cimentu’ trebuie să-l amesteci, trebuie să-l moi, trebuie să-l dai la... Nu? Aşa-i şi pământu’.

Cum mă-nţelegeam cu omu’. Mă vedea amărât, necăjit, îmi dădea un leu, cincizeci de bani, treij’ de bani cum era pe timpurile-alea atunci. Pe bucată. Şi îmi dădea şi mie un tacâm. Ce-nsemna un tacâm? O mâncare. O dată pe zi. Omu’ ce-avea dădea. Cartofi, fasole, mai dădea câte-o bucată de carne, mai tăia o pasăre, avea păsări prin bătătură. Mai tăia şi mie o pasăre acolo, hai mă, de mila lu’... Munceşte. Să-i servesc o juma’ de kil de ţuică, un kil de vin, o pasăre, o tocăniţă, o ciorbică acolo îi ducem să mănânce şi el acolo că-i amărât. E amărât şi munceşte, nu că fură, că face hoţii. Da, făcea comandă. Băi, fac şi io o mie, două mii de cârpici de asta am şi io nevoie. Gata, dom’le. Păi cum ne-nţelegem la preţ? Atâta. Atâta. O mie, cincizeci de bani, cum era pe timpuri, nu era banii-ăştia. Mă înţelegeam cu el, îmi dădea o masă pe zi. Numa’ chirpicii îi făceam. (Casa) făcea numa’ zidarii că era de meserie. Meseria mea, eu eram cu cârpicii. Nu, numai pe comandă îi făceam. Păi degeaba, eu îi făceam şi îi ploua, n-aveam înveliş. Când îi făceam la om (îi ceream) dom’le dă-mi celofan, dă-mi cutare, vine ploaia, uite e nor de ploaie. Îmi bat joc de munca mea eu? Dă-mi să învelesc banghetele. Îmi dădea, era obligat. Acu’ nu mai poci (să fac chirpici) de boală. (Băiatul) nu mai face. A fost copiii mici. Nu poate să facă el nişte chestii de-astea, ce-am făcut eu cu soţia mea. De ce nu poate? Că nu mai le place. Nu mai e cum am fost eu pe timpuri. La etatea mea nu mai se există. Ei ce vrea acum să facă? Să aibă servici, să se ducă la servici, să vază lumea. Măi tată, ce să stau eu în pământu’ ăsta? Să muncesc numai în pământ? Să aştept zi de zi să vină ăla cum mâncarea la mine să-mi dea să mănânc eu o dată pe zi? Şi seara, ce mâncăm seara? Tată, uite aşa v-am crescut eu. N-am mâncat eu şi de la guriţa mea vă dădeam vouă. Şi mă-ta. Mâncam şi noi să nu murim.”

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)