/ Şerban Anghelescu
Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)
Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu