MEŢERIAŞII I/01

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 1, februarie 2010, 200 de exemplare. Hârtie & tipar manual, print: Atelierul de Carte Director: Şerban Anghelescu Ştampile: Cosmin Manolache

Facerile lumii / Şerban Anghelescu
Meţere şi mâinile. Arta elastică. / Răzvan Supuran
Mâna mea e o poveste / Ciprian Voicilă
Copy-paste: copistul / Călin Torsan
Ştampile manufacturate / Cosmin Manolache

(mai jos numărul integral)

FACERILE LUMII
/ Şerban Anghelescu

În mintea unui ţăran locuiau împreună fără să intre în conflict (bănuiesc) două versiuni radical diferite ale Genezei: cea veterotestamentară şi cea orală, de origine necunoscută. În Vechiul testament Dumnezeu desparte lumina de întuneric, apele de ape, apele de uscat, toate prin cuvînt. Ce era unit se desparte şi Dumnezeu aşează hotar între elementele separate. Fără mîini şi fără adversar. Doar prin spunere. În miturile ţărăneşti lumea se face greu. Există adversitatea, înşelăciunea, eşecul. Domină gesturile mîinii. Mîinile diavolului iau sămînţa de pămînt din fundul apei primordiale, nemărginite, o scapă printre degete. Dracul se întoarce la suprafaţă cu pămînt sub unghii. Unghia lui Dumnezeu scoate pămîntul de sub unghia diavolească. Dumnezeu face cu mîinile lui o turtiţă de pămînt pe care se aşează şi adoarme. Se retrage în somn. Diavolul vrea să-l înece şi-l rostogoleşte sau îl poartă în braţe spre marginea pămîntului. Pămîntul creşte fără margini. Istoria e foarte complicată. Aici mă interesează în primul rînd mişcările mîinii. Facerea manuală. Pămîntul nelimitat acoperă apa. Soluţia se află în mîinile Domnului. El strînge în mîini pămîntul încă fraged. Prin compresiune apar munţi şi văi, înaltul şi adîncul. Diferenţa care face posibilă istoria. Văile vor fi ale plîngerii, ale morţii, dealurile vor fi ale dorului, în înălţimi va locui Domnul. Aceste ultime împărţiri nu există în istoriile facerii dar fac parte din organizarea simbolică a lumii noastre. Acum vreau să vă gîndiţi la mîinile divine care au ţinut pămîntul (care devenise) infinit şi la cele două geneze. Cea dintîi prestigioasă exclude gestul. A doua, umilă, privilegiază manualitatea şi dă de gîndit mai mult decît prima. E problematică.


MEŢERE ŞI MÂINILE. ARTA ELASTICĂ.
/ Răzvan Supuran

... ce este foaia, să-i alegem limbajul, să culegem cuvintele în eventuala politichie editorială, să lăudăm vidanjorii temelor. Nu-i un prolog despre vintajişti, ba dimpotrivă. Cine nu ştie să bată un cui sau să facă o cruce, nu-i meşter, căci despre ei scriem, nu despre alţii.


Prin apariţia la meţere argumentu-i ca dat, lucru’ ca luat. Ar rămâne de găsit răspuns la asta: ce este Muzeul?, de ar fi vreunul căruia îi plac întrebările. Nu ne interesează istoriceşte a face demonstraţia şi nici pe alese să fie. În altă parte nu ar fi apărut.

Meţeriaşii, adică meşterii. Titlul foii este şi răspunsul cel bun. Sună a început de teorie de doi bani? Dar ai căutat vreodată oare reţete de a face cu mâinile bucata hrană, hrana ramură, ramura cui, cuiul lăcaş, lăcaşul rost, rostul loc, locul locuit, locuirea lampă, lampa lumină, lumina bucată? Că de ai căutat, nu aveai cum să găseşti înafară. Nici printre meşterii nemorţi, nici printre ceilalţi; să nu mai amintim de biblioteci, pieţe ori paiaţe. Că nu se mai fac, nu de alta, dar locuri există. Încercăm să le recompunem aici.

Meţere este casa lor. Obiectele, mundane şi sacre, sunt în anotimpul viu. Arătate ca semne şi simboluri, renasc din relaţionarea cu trăitul. Şi netrăitul. O casă ca o gospodărie, o ogradă plurală. Aş zice universală, dar încă nu există cetăţeanul unei aşa republici. Meţere este casa imaginarului poporului. Imaginarul originar. Dacă nu, ar fi tot muzeul partidului.

O casă ca atare, construită din poartă în poartă de către cei care se pricep. Are casă şi masă, hrană şi oaspeţi, ogor şi ogradă, grajd şi unelte. Câte nu are. Multe sunt într-o gospodărie, toate făcute de mâini. Mâinile sunt unelte?

În locul dirept luat prin întrupări ale felurilor de facere şi fiire, înţelegerea iese din întâlnirea cititorului (un film se lecturează, nu se priveşte), cu obiectele interior mânuite cu folos de către cei pricepuţi. Cineva face, altcineva desface. Cei pricepuţi, înţeleşi să fie.

Meseria este către obiect, aşa cum arta este de la început arta de a. În acest sens, publicaţia în cauza este despre obiectele făcute de mâini. Lucruri lucrate de mâinile unuia, folosite de celălalt. M-am săturat de subiect, să dăm întâietate obiectului.

Postulez începutul gândirii practice în interpretarea lui kinesis. Pentru referinţe există bibliografii, să nu întindem iţele. Rămâie sentinţa cea scurtă, mişcarea ca mişcare către. Posibilitatea transformării lucrurilor din unul în altul, materia în material, indiferent de semnificaţie sau folosinţă, exprimată minimal dar cu gramatică exactă, cuiul se bate cu ciocanul iar pana cu maiul, şi cu specificaţii bine învăţate, ca într-un manual de reguli naturale despre materialitate şi absenţa ei – facerea posibilului. Pentru un obiect meşterit, absenţa e gaură, adică rost. Golul se face lăcaş iară mişcarea de folosire este pentru obiectul potrivit. Alese sunt cele bune de umplut.

A rostui, rost; a meşteri, măiastru; a potrivi, întâlnire; a iţi, iţe; a mânui, meşteşug; a închipui, chip. Predicaţiile lucrului cu mâna, meşterul este maestru al artei de a fi prin lume. Sensul e cerut, nu donat. Adicătelea sensul mişcării. Întâlnire este semnificaţia, a făcătorului cu folositorul. Preamărim imaginarul, aflându-l în lucrurile făcute. Fapta este postfaţa unei închipuiri.

Pe şleau, o foaie despre cum se fac acestea şi de ce. Atunci, meşteşugul este artă elastică.

... foaie-hârtie, meşterită cu mâinile. Dacă ar fi fost mai lungă nu aş fi strâns rândurile; ba bine că-i lată. A făcut posibilă lumea aşa, poate că a fost cel mai important instrument pentru. Pravila, manuscrisul, biblioteca, multiplicarea, globalizarea cu ea s-au făcut. Bibila, Manualul, Cartea. Chiar şi editorii, cenzura, sistemul. Dar despre hârtia făcută cu mâinile, pe foaia următoare.


MÂNA MEA E O POVESTE
/ Ciprian Voicilă

La ce ne folosesc mâinile?

Cineva a denumit mâna “mama tuturor uneltelor”. Dacă stăm să ne gândim puţin, trebuie să recunoaştem că aşa este. Pentru om mâna este ea însăşi o unealtă. Putem face un inventar al activităţilor care au în prim plan mâna. Cu ea ne hrănim, salutăm, ne facem semnul crucii, mângâiem fiinţele pe care le iubim, scriem, ne ştergem lacrimile când viaţa devine greu suportabilă, ne jucăm, ne scărpinăm în ureche, cântăm la chitară, ne gâdilăm unii pe alţii.

Ne mai putem gândi la faptul că nu toate mâinile sunt la fel. Unele au un prestigiu greu de egalat. Să ne imaginăm mâinile lui Dumnezeu din care a ieşit atât de spectaculos omul. Sau gândiţi-vă la mâinile unui pianist. La fel, mâinile olarului erau decisive pentru meseria lui. Gândul nostru merge mai departe şi acum ne relevă importanţa pe care o au mâinile unui om pentru viaţa altor oameni. Ia gândiţi-vă la cât de importante sunt mâinile şoferului când ne aflăm în autobuz sau la cât de importante sunt mâinile pilotului de avion pentru viaţa călătorilor pe care îi transportă.

Când savuraţi mâncarea pe care v-o prepară mama opriţi-vă puţin din mestecat şi gândiţi-vă că plăcerea pe care o simţiţi se datorează în mare parte mâinilor mamei. Să nu uităm nici de mâinile învăţătoarei, care ne-au învăţat să scriem, făcându-ne viaţa mai bogată şi mai frumoasă. Cum am fi putut trăi, prin lectură, atâtea vieţi dacă nu ar fi fost ele?

Simt nevoia să vă spun şi că odinioară ţăranii credeau că toate lucrurile bune se fac cu dreapta, iar lucrurile mai puţin bune se fac cu stânga. Tot ei credeau că îngerul bun stă pe umărul drept, iar cel rău pe umărul stâng.


Mâna ca o poveste

Puţini oameni ştiu că mâinile pot fi foarte buni povestitori. Dragi copii, să presupunem că sunteţi singuri, în camera voastră şi va plictisiţi. Ce se poate face ca să ieşiţi din starea aceasta? Dacă aveţi la îndemână o cariocă, plictisul este ca şi alungat. Gândiţi-vă că fiecare deget din cele cinci poate fi un personaj. Dacă este om îi puteţi face ochi, gura, îl puteţi îmbrăca. Şi pentru că degetele noastre sunt mobile, cele cinci pesonaje pot comunica între ele şi pot face diverse acţiuni: pot dansa, pot face gimnastică, pot juca într-o piesă de teatru.

Din desenul redat aici înţelegem că acest exerciţiu poate avea ca spaţiu de desfăşurare şi coala de desen. Puneţi o mână pe foaie, iar cu cealaltă faceţi-i conturul. Vă puteţi gândi că în podul palmei are loc o acţiune colectivă care implică cele cinci personaje în totalitate. Într-un desen cinci extratereştrii îşi admiră nava spaţială. În altul o familie formată din mama, tata şi trei copii îşi decorează casa. Deocamdata abia au terminat de vopsit pe jumătate acoperişul. Al treilea desen este o adevărată carte de poveşti cu ilustraţii. Autoarea, Clara Prager, ne relatează urmatoarele: Cei doi fraţi (Ana şi Daniel) au plecat în pădure şi s-au întâlnit cu vrăjitoarea cea rea. Ea voia să-i prindă pe copii cu ajutorul balaurului. Piticul cel Înţelept I-a salvat! Era înţelept!, concluzionează ea.

Tema mâinii poate căpăta dimensiuni nebănuite. Vă puteţi decora camera cu mâini felurite care rostesc poveşti incredibile. Închipuiţi-vă, de pildă, ca o mână de-a voastră ar avea o viaţă proprie. Dacă această fiinţă aparte s-ar gândi într-o bună zi să scrie un jurnal personal? Ce ar putea să scrie ea acolo despre celelalte organe ale corpului uman cu care trebuie să coexiste; despre cealaltă mâna, despre trunchiul omului, despre capul sau ochii acestuia? Cum ar vedea ea activităţile pe care trebuie să le ducă la bun sfârşit.

Gândiţi-vă apoi la proverbele pe care înţelepciunea populară le-a inventat. Auzim uneori că cineva şi-a făcut-o cu mâna lui. Sau auzim cugetări ca aceasta: “Viaţa omului, ca oul în mâna copilului”. Sau meditaţi puţin la expresii de genul “ a-ti lua viaţa în propriile mâini”.

Lăsaţi-vă mâinile să compună poveşti pe care nu uitaţi să le arătaţi şi altora. O bucurie este cu atât mai mare cu cât este împărtăşită.


COPY-PASTE: COPISTUL
/ Călin Torsan

Nu ştiam ce să scriu... Şi despre ce. Probabil, nici nu trebuia să o fac. Dar promisesem. Mă rog, şi asta e la fel de adevărat: îmi încălcasem de nu ştiu câte ori jurămintele. Probabil că îmi doream să fiu şi eu prezent, printre cele ale prietenilor mei, cu un text despre mâini, manualitate sau lucru meşterit.

Mă gândisem să scriu despre degetele mele, curgând şi împotmolindu-se deasupra instrumentelor la care cânt. Dar, asta vorbea despre mânuire: tot de la mână, însă dinspre una care ştie să facă ceva cu un obiect manufacturat. Gata făcut. De altcineva...

După care m-am entuziasmat la ideea ce îmi venise, şi care ar fi materializat prin text un parcurs zilnic al mâinilor mele. De la spălatul matinal, pe faţă, până la manevrarea hârtiei igienice, a stiloului, lingurii şi periuţei de dinţi. O colecţie întreagă de gesturi şi sentimente exprimate prin ele:

camaraderie – strânsul mâinii
încurajare – bătutul cu palma pe umăr
afecţiune – mângâierea
apostrofare – palme şi pumni

Ce-ar fi să reproduc citate referitoare la mână, din cărţile pe care tocmai le citesc? Mă gândeam... Sau să jonglez cu amănuntul picant, acela că labele picioarelor (cumva pleonastică expresia asta) şi braţele erau bucăţi/bucate oferite privilegiaţilor din societăţile canibalice.

După care am fost hotărât: o pun pe soacră-mea să îmi dicteze reţeta ei de pâine, una pe care o împlineşte de fiecare Paşti şi Crăciun, după care îl rog pe Răzvan să-mi explice cum face el hârtie manuală. Aş fi alăturat apoi aceste texte, pentru a scoate în evidenţă, precum turnesolul, cuvinte ca frământat, adăugat şi lăsat.

Am lăsat şi asta în plata Domnului... Fără să ştiu că El va fi cel care mă va ajuta. Scoţându-mi-l în cale, în calea ochilor, pe Cassiodor, Magnus Aurelius Cassiodorus, consilierul politic şi cultural, al regelui ostrogot Theodoric. Undeva prin secolul VI.

În Institutiones divinarum et seculiarium litterarum, cărturarul scrie:

Dintre operele săvârşite de mâna omenească, cea pentru care eu îmi mărturisesc înclinarea este munca copiştilor; dar cu condiţia ca ei să o facă cu o scrupuloasă exactitate. Căci recitind sfintele Scripturi ei îşi îmbogăţesc mintea şi răspândesc, transcriindu-le, învăţăturile Domnului. Fericită îndeletnicire, deprindere demnă de toată lauda: să predici slujindu-te de munca mâinilor tale, să dezlegi cu degetele tale tainele limbilor, să aduci în tăcere oamenilor harul vieţii veşnice, să lupţi cu condeiul şi cu cerneala împotriva uneltirilor diavolului!... Din locul în care se găseşte, copistul străbate numeroase ţinuturi atunci când îşi răspândeşte scrierile aşternute de mâna lui; cartea lui este citită până în locurile sfinte, popoarele îl aud şi învaţă de la el cum să se întoarcă de bună voie de la cele rele şi să reintre iarăşi în slujba lui Dumnezeu. O, măreaţă privelişte pentru cel care ştie să-i adâncească înţelesurile lăuntrice şi marile-i frumuseţi!


ŞTAMPILE MANUFACTURATE
/ Cosmin Manolache

Acasă, în casa copilăriei. Doar pentru o noapte şi jumătate din ziua de după. Caut cărţile pe care frate-miu, Manu, le-a obţinut premiu pentru Cel mai bun povestitor — 2 IV 1988, prima dată — apoi, preţ de cîteva concursuri. A fost un Michael Phelps al povestirii. Un farsor, eu ştiind asta, toată familia ştiind, de fapt, totul. Sărmana învăţătoare. Ea nu voise decît să anime un pic atmosfera în clasă, dar dăduse peste cine nu trebuia. Exact personajul de care nu avea nevoie. Frate-miu. Noi, acasă, ascultam în neştire discuri cu poveşti la pick-up, încît lui Manu îi intraseră
în cap aproape toate. Verbatim & literatim. Mai mult chiar, cu intonaţiile actorilor cu tot. Vreo patru-cinci concursuri a cîştigat. Premiile, nişte cărţi poliţiste. Le-am căutat cu atenţie, doar pe cea intitulată Cazul nr. 13, de Franz Storch, am găsit-o. Am stat mult în faţa rafturilor. Îmi mirosea mie că nu voi avea cine ştie ce succes şi am început să scot carte după carte, să le răsfoiesc, ca în copilărie. Săream din autor în autor ca pe pietrele de rîu pentru a ajunge pe celălalt mal. Aşa am dat de Mihai Stoian. Două cărţi. Una, Eroare judiciară — documente de viaţă. Aşa scrie pe copertă, în colţul dreapta jos, documente de viaţă. În general, mă atrage forma scriiturii. Cartea asta are trei părţi. A doua mi s-a părut a fi cea mai interesantă. Fii, fiice, părinţi. În paranteză, un subtitlu lămuritor, scrie (variabile). O poveste fragmentară. O voi lua cu mine, mi-am zis (asta am şi făcut). A doua carte e Meseria mea e viaţa. M-a enervat sfîrşitul în care se prosterna documentelor partidului, lui Ceauşescu. Dar: un pic mai înainte de finalul greţos am găsit ceva bun de notat pentru însemnările astea:

Frank Letch din Birmingham (Anglia) s-a născut fără braţe. A învăţat însă, la perfecţie, limbile franceză şi spaniolă, izbutind, în cele din urmă, să scrie cu creionul sau creta, ţinute între degetul mare şi următorul de la piciorul drept. Numit profesor la liceu în localitatea natală. Copiii, de obicei necruţători, privesc cu simplitate evoluţia profesorului lor, Frank Letch la tablă, oricît ar fi de stranie pentru alţii.

Sosit acasă, la fiicele mele, am început să citesc din secţiunea aceea cu Fii, fiice, părinţi şi am observat că pe prima pagină era semnătura tatei. Ceva-ul pentru care făcusem o pasiune toată copilăria, o semnătură care nu arăta la fel ca pe documentele contabile pe care i le vedeam aproape seară de seară, la care lucra şi acasă. O semnătură destul de complicată, cu un element vertical care aducea cu un penis. Abia acum fac comparaţia asta, atunci nu-mi trecuse prin cap aşa ceva. Dar semnătura de pe carte era altfel — desigur studiată. De fapt, prea îşi lega dosarele, registrele cu o îndemînare, cu o răbdare care nu se putea să nu te fascineze. Avea el nişte obiceiuri care-ţi lăsau impresia asta. E limpede că şi semnăturile îi erau studiate, exersate pe atîtea documente. Le mai găseam la paginile 43, cu regularitate, ale unora dintre cărţile bibliotecii din sufragerie — anul naşterii lui. Pe altele găseam o ştampilă. Aşa am început să-mi fac prima mea ştampilă dintr-o gumă de şters. Dintr-o admiraţie creativă.

Acum ştampilele mele, săpate în guma de şters fie cu nişte cuţitaşe ori cu un cutter, sînt multe, diversificate, pentru a decora semne de carte, afişe, tot ce se poate. Ceea ce e important e că se trag de-acolo, din dragostea pentru tata — colecţia unui săpător care se renaşte, apud Walter Benjamin (Wiedergeburt / Erneuerung des Daseins): Femeie cu floare. Fetiţă. Cerb. Păsărele în tufa cu flori. Inimă. Cititor. Paranteze. Ramă. Tighel. Căluţ. O adevărată colecţie.

Mâna mea e o poveste

/ Ciprian Voicilă

La ce ne folosesc mâinile?

Cineva a denumit mâna “mama tuturor uneltelor”. Dacă stăm să ne gândim puţin, trebuie să recunoaştem că aşa este. Pentru om mâna este ea însăşi o unealtă. Putem face un inventar al activităţilor care au în prim plan mâna. Cu ea ne hrănim, salutăm, ne facem semnul crucii, mângâiem fiinţele pe care le iubim, scriem, ne ştergem lacrimile când viaţa devine greu suportabilă, ne jucăm, ne scărpinăm în ureche, cântăm la chitară, ne gâdilăm unii pe alţii.

Ne mai putem gândi la faptul că nu toate mâinile sunt la fel. Unele au un prestigiu greu de egalat. Să ne imaginăm mâinile lui Dumnezeu din care a ieşit atât de spectaculos omul. Sau gândiţi-vă la mâinile unui pianist. La fel, mâinile olarului erau decisive pentru meseria lui. Gândul nostru merge mai departe şi acum ne relevă importanţa pe care o au mâinile unui om pentru viaţa altor oameni. Ia gândiţi-vă la cât de importante sunt mâinile şoferului când ne aflăm în autobuz sau la cât de importante sunt mâinile pilotului de avion pentru viaţa călătorilor pe care îi transportă.

Când savuraţi mâncarea pe care v-o prepară mama opriţi-vă puţin din mestecat şi gândiţi-vă că plăcerea pe care o simţiţi se datorează în mare parte mâinilor mamei. Să nu uităm nici de mâinile învăţătoarei, care ne-au învăţat să scriem, făcându-ne viaţa mai bogată şi mai frumoasă. Cum am fi putut trăi, prin lectură, atâtea vieţi dacă nu ar fi fost ele?

Simt nevoia să vă spun şi că odinioară ţăranii credeau că toate lucrurile bune se fac cu dreapta, iar lucrurile mai puţin bune se fac cu stânga. Tot ei credeau că îngerul bun stă pe umărul drept, iar cel rău pe umărul stâng.

Mâna ca o poveste

Puţini oameni ştiu că mâinile pot fi foarte buni povestitori. Dragi copii, să presupunem că sunteţi singuri, în camera voastră şi va plictisiţi. Ce se poate face ca să ieşiţi din starea aceasta? Dacă aveţi la îndemână o cariocă, plictisul este ca şi alungat. Gândiţi-vă că fiecare deget din cele cinci poate fi un personaj. Dacă este om îi puteţi face ochi, gura, îl puteţi îmbrăca. Şi pentru că degetele noastre sunt mobile, cele cinci pesonaje pot comunica între ele şi pot face diverse acţiuni: pot dansa, pot face gimnastică, pot juca într-o piesă de teatru.

Din desenul redat aici înţelegem că acest exerciţiu poate avea ca spaţiu de desfăşurare şi coala de desen. Puneţi o mână pe foaie, iar cu cealaltă faceţi-i conturul. Vă puteţi gândi că în podul palmei are loc o acţiune colectivă care implică cele cinci personaje în totalitate. Într-un desen cinci extratereştrii îşi admiră nava spaţială. În altul o familie formată din mama, tata şi trei copii îşi decorează casa. Deocamdata abia au terminat de vopsit pe jumătate acoperişul. Al treilea desen este o adevărată carte de poveşti cu ilustraţii. Autoarea, Clara Prager, ne relatează urmatoarele: Cei doi fraţi (Ana şi Daniel) au plecat în pădure şi s-au întâlnit cu vrăjitoarea cea rea. Ea voia să-i prindă pe copii cu ajutorul balaurului. Piticul cel Înţelept I-a salvat! Era înţelept!, concluzionează ea.

Tema mâinii poate căpăta dimensiuni nebănuite. Vă puteţi decora camera cu mâini felurite care rostesc poveşti incredibile. Închipuiţi-vă, de pildă, ca o mână de-a voastră ar avea o viaţă proprie. Dacă această fiinţă aparte s-ar gândi într-o bună zi să scrie un jurnal personal? Ce ar putea să scrie ea acolo despre celelalte organe ale corpului uman cu care trebuie să coexiste; despre cealaltă mâna, despre trunchiul omului, despre capul sau ochii acestuia? Cum ar vedea ea activităţile pe care trebuie să le ducă la bun sfârşit.

Gândiţi-vă apoi la proverbele pe care înţelepciunea populară le-a inventat. Auzim uneori că cineva şi-a făcut-o cu mâna lui. Sau auzim cugetări ca aceasta: “Viaţa omului, ca oul în mâna copilului”. Sau meditaţi puţin la expresii de genul “ a-ti lua viaţa în propriile mâini”.

Lăsaţi-vă mâinile să compună poveşti pe care nu uitaţi să le arătaţi şi altora. O bucurie este cu atât mai mare cu cât este împărtăşită.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)

Meţere şi mâinile. Arta elastică.

/ Răzvan Supuran

... ce este foaia, să-i alegem limbajul, să culegem cuvintele în eventuala politichie editorială, să lăudăm vidanjorii temelor. Nu-i un prolog despre vintajişti, ba dimpotrivă. Cine nu ştie să bată un cui sau să facă o cruce, nu-i meşter, căci despre ei scriem, nu despre alţii.

Prin apariţia la meţere argumentu-i ca dat, lucru’ ca luat. Ar rămâne de găsit răspuns la asta: ce este Muzeul?, de ar fi vreunul căruia îi plac întrebările. Nu ne interesează istoriceşte a face demonstraţia şi nici pe alese să fie. În altă parte nu ar fi apărut.

Meţeriaşii, adică meşterii. Titlul foii este şi răspunsul cel bun. Sună a început de teorie de doi bani? Dar ai căutat vreodată oare reţete de a face cu mâinile bucata hrană, hrana ramură, ramura cui, cuiul lăcaş, lăcaşul rost, rostul loc, locul locuit, locuirea lampă, lampa lumină, lumina bucată? Că de ai căutat, nu aveai cum să găseşti înafară. Nici printre meşterii nemorţi, nici printre ceilalţi; să nu mai amintim de biblioteci, pieţe ori paiaţe. Că nu se mai fac, nu de alta, dar locuri există. Încercăm să le recompunem aici.

Meţere este casa lor. Obiectele, mundane şi sacre, sunt în anotimpul viu. Arătate ca semne şi simboluri, renasc din relaţionarea cu trăitul. Şi netrăitul. O casă ca o gospodărie, o ogradă plurală. Aş zice universală, dar încă nu există cetăţeanul unei aşa republici. Meţere este casa imaginarului poporului. Imaginarul originar. Dacă nu, ar fi tot muzeul partidului.

O casă ca atare, construită din poartă în poartă de către cei care se pricep. Are casă şi masă, hrană şi oaspeţi, ogor şi ogradă, grajd şi unelte. Câte nu are. Multe sunt într-o gospodărie, toate făcute de mâini. Mâinile sunt unelte?

În locul dirept luat prin întrupări ale felurilor de facere şi fiire, înţelegerea iese din întâlnirea cititorului (un film se lecturează, nu se priveşte), cu obiectele interior mânuite cu folos de către cei pricepuţi. Cineva face, altcineva desface. Cei pricepuţi, înţeleşi să fie.

Meseria este către obiect, aşa cum arta este de la început arta de a. În acest sens, publicaţia în cauza este despre obiectele făcute de mâini. Lucruri lucrate de mâinile unuia, folosite de celălalt. M-am săturat de subiect, să dăm întâietate obiectului.

Postulez începutul gândirii practice în interpretarea lui kinesis. Pentru referinţe există bibliografii, să nu întindem iţele. Rămâie sentinţa cea scurtă, mişcarea ca mişcare către. Posibilitatea transformării lucrurilor din unul în altul, materia în material, indiferent de semnificaţie sau folosinţă, exprimată minimal dar cu gramatică exactă, cuiul se bate cu ciocanul iar pana cu maiul, şi cu specificaţii bine învăţate, ca într-un manual de reguli naturale despre materialitate şi absenţa ei – facerea posibilului. Pentru un obiect meşterit, absenţa e gaură, adică rost. Golul se face lăcaş iară mişcarea de folosire este pentru obiectul potrivit. Alese sunt cele bune de umplut.

A rostui, rost; a meşteri, măiastru; a potrivi, întâlnire; a iţi, iţe; a mânui, meşteşug; a închipui, chip. Predicaţiile lucrului cu mâna, meşterul este maestru al artei de a fi prin lume. Sensul e cerut, nu donat. Adicătelea sensul mişcării. Întâlnire este semnificaţia, a făcătorului cu folositorul. Preamărim imaginarul, aflându-l în lucrurile făcute. Fapta este postfaţa unei închipuiri.

Pe şleau, o foaie despre cum se fac acestea şi de ce. Atunci, meşteşugul este artă elastică.

... foaie-hârtie, meşterită cu mâinile. Dacă ar fi fost mai lungă nu aş fi strâns rândurile; ba bine că-i lată. A făcut posibilă lumea aşa, poate că a fost cel mai important instrument pentru. Pravila, manuscrisul, biblioteca, multiplicarea, globalizarea cu ea s-au făcut. Bibila, Manualul, Cartea. Chiar şi editorii, cenzura, sistemul. Dar despre hârtia făcută cu mâinile, pe foaia următoare.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)

Facerile lumii

/ Şerban Anghelescu

În mintea unui ţăran locuiau împreună fără să intre în conflict (bănuiesc) două versiuni radical diferite ale Genezei: cea veterotestamentară şi cea orală, de origine necunoscută. În Vechiul testament Dumnezeu desparte lumina de întuneric, apele de ape, apele de uscat, toate prin cuvînt. Ce era unit se desparte şi Dumnezeu aşează hotar între elementele separate. Fără mîini şi fără adversar. Doar prin spunere. În miturile ţărăneşti lumea se face greu. Există adversitatea, înşelăciunea, eşecul. Domină gesturile mîinii. Mîinile diavolului iau sămînţa de pămînt din fundul apei primordiale, nemărginite, o scapă printre degete. Dracul se întoarce la suprafaţă cu pămînt sub unghii. Unghia lui Dumnezeu scoate pămîntul de sub unghia diavolească. Dumnezeu face cu mîinile lui o turtiţă de pămînt pe care se aşează şi adoarme. Se retrage în somn. Diavolul vrea să-l înece şi-l rostogoleşte sau îl poartă în braţe spre marginea pămîntului. Pămîntul creşte fără margini. Istoria e foarte complicată. Aici mă interesează în primul rînd mişcările mîinii. Facerea manuală. Pămîntul nelimitat acoperă apa. Soluţia se află în mîinile Domnului. El strînge în mîini pămîntul încă fraged. Prin compresiune apar munţi şi văi, înaltul şi adîncul. Diferenţa care face posibilă istoria. Văile vor fi ale plîngerii, ale morţii, dealurile vor fi ale dorului, în înălţimi va locui Domnul. Aceste ultime împărţiri nu există în istoriile facerii dar fac parte din organizarea simbolică a lumii noastre. Acum vreau să vă gîndiţi la mîinile divine care au ţinut pămîntul (care devenise) infinit şi la cele două geneze. Cea dintîi prestigioasă exclude gestul. A doua, umilă, privilegiază manualitatea şi dă de gîndit mai mult decît prima. E problematică.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)

Ştampile manufacturate

/ Cosmin Manolache

Acasă, în casa copilăriei. Doar pentru o noapte şi jumătate din ziua de după. Caut cărţile pe care frate-miu, Manu, le-a obţinut premiu pentru Cel mai bun povestitor — 2 IV 1988, prima dată — apoi, preţ de cîteva concursuri. A fost un Michael Phelps al povestirii. Un farsor, eu ştiind asta, toată familia ştiind, de fapt, totul. Sărmana învăţătoare. Ea nu voise decît să anime un pic atmosfera în clasă, dar dăduse peste cine nu trebuia. Exact personajul de care nu avea nevoie. Frate-miu. Noi, acasă, ascultam în neştire discuri cu poveşti la pick-up, încît lui Manu îi intraseră în cap aproape toate. Verbatim & literatim. Mai mult chiar, cu intonaţiile actorilor cu tot. Vreo patru-cinci concursuri a cîştigat. Premiile, nişte cărţi poliţiste. Le-am căutat cu atenţie, doar pe cea intitulată Cazul nr. 13, de Franz Storch, am găsit-o. Am stat mult în faţa rafturilor. Îmi mirosea mie că nu voi avea cine ştie ce succes şi am început să scot carte după carte, să le răsfoiesc, ca în copilărie. Săream din autor în autor ca pe pietrele de rîu pentru a ajunge pe celălalt mal. Aşa am dat de Mihai Stoian. Două cărţi. Una, Eroare judiciară — documente de viaţă. Aşa scrie pe copertă, în colţul dreapta jos, documente de viaţă. În general, mă atrage forma scriiturii. Cartea asta are trei părţi. A doua mi s-a părut a fi cea mai interesantă. Fii, fiice, părinţi. În paranteză, un subtitlu lămuritor, scrie (variabile). O poveste fragmentară. O voi lua cu mine, mi-am zis (asta am şi făcut). A doua carte e Meseria mea e viaţa. M-a enervat sfîrşitul în care se prosterna documentelor partidului, lui Ceauşescu. Dar: un pic mai înainte de finalul greţos am găsit ceva bun de notat pentru însemnările astea:

Frank Letch din Birmingham (Anglia) s-a născut fără braţe. A învăţat însă, la perfecţie, limbile franceză şi spaniolă, izbutind, în cele din urmă, să scrie cu creionul sau creta, ţinute între degetul mare şi următorul de la piciorul drept. Numit profesor la liceu în localitatea natală. Copiii, de obicei necruţători, privesc cu simplitate evoluţia profesorului lor, Frank Letch la tablă, oricît ar fi de stranie pentru alţii.

Sosit acasă, la fiicele mele, am început să citesc din secţiunea aceea cu Fii, fiice, părinţi şi am observat că pe prima pagină era semnătura tatei. Ceva-ul pentru care făcusem o pasiune toată copilăria, o semnătură care nu arăta la fel ca pe documentele contabile pe care i le vedeam aproape seară de seară, la care lucra şi acasă. O semnătură destul de complicată, cu un element vertical care aducea cu un penis. Abia acum fac comparaţia asta, atunci nu-mi trecuse prin cap aşa ceva. Dar semnătura de pe carte era altfel — desigur studiată. De fapt, prea îşi lega dosarele, registrele cu o îndemînare, cu o răbdare care nu se putea să nu te fascineze. Avea el nişte obiceiuri care-ţi lăsau impresia asta. E limpede că şi semnăturile îi erau studiate, exersate pe atîtea documente. Le mai găseam la paginile 43, cu regularitate, ale unora dintre cărţile bibliotecii din sufragerie — anul naşterii lui. Pe altele găseam o ştampilă. Aşa am început să-mi fac prima mea ştampilă dintr-o gumă de şters. Dintr-o admiraţie creativă.

Acum ştampilele mele, săpate în guma de şters fie cu nişte cuţitaşe ori cu un cutter, sînt multe, diversificate, pentru a decora semne de carte, afişe, tot ce se poate. Ceea ce e important e că se trag de-acolo, din dragostea pentru tata — colecţia unui săpător care se renaşte, apud Walter Benjamin (Wiedergeburt / Erneuerung des Daseins): Femeie cu floare. Fetiţă. Cerb. Păsărele în tufa cu flori. Inimă. Cititor. Paranteze. Ramă. Tighel. Căluţ. O adevărată colecţie.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)

Copy-paste: copistul

/ Călin Torsan

Nu ştiam ce să scriu... Şi despre ce. Probabil, nici nu trebuia să o fac. Dar promisesem. Mă rog, şi asta e la fel de adevărat: îmi încălcasem de nu ştiu câte ori jurămintele. Probabil că îmi doream să fiu şi eu prezent, printre cele ale prietenilor mei, cu un text despre mâini, manualitate sau lucru meşterit.

Mă gândisem să scriu despre degetele mele, curgând şi împotmolindu-se deasupra instrumentelor la care cânt. Dar, asta vorbea despre mânuire: tot de la mână, însă dinspre una care ştie să facă ceva cu un obiect manufacturat. Gata făcut. De altcineva...

După care m-am entuziasmat la ideea ce îmi venise, şi care ar fi materializat prin text un parcurs zilnic al mâinilor mele. De la spălatul matinal, pe faţă, până la manevrarea hârtiei igienice, a stiloului, lingurii şi periuţei de dinţi. O colecţie întreagă de gesturi şi sentimente exprimate prin ele:

camaraderie – strânsul mâinii
încurajare – bătutul cu palma pe umăr
afecţiune – mângâierea
apostrofare – palme şi pumni

Ce-ar fi să reproduc citate referitoare la mână, din cărţile pe care tocmai le citesc? Mă gândeam... Sau să jonglez cu amănuntul picant, acela că labele picioarelor (cumva pleonastică expresia asta) şi braţele erau bucăţi/bucate oferite privilegiaţilor din societăţile canibalice.

După care am fost hotărât: o pun pe soacră-mea să îmi dicteze reţeta ei de pâine, una pe care o împlineşte de fiecare Paşti şi Crăciun, după care îl rog pe Răzvan să-mi explice cum face el hârtie manuală. Aş fi alăturat apoi aceste texte, pentru a scoate în evidenţă, precum turnesolul, cuvinte ca frământat, adăugat şi lăsat.

Am lăsat şi asta în plata Domnului... Fără să ştiu că El va fi cel care mă va ajuta. Scoţându-mi-l în cale, în calea ochilor, pe Cassiodor, Magnus Aurelius Cassiodorus, consilierul politic şi cultural, al regelui ostrogot Theodoric. Undeva prin secolul VI.

În Institutiones divinarum et seculiarium litterarum, cărturarul scrie:

Dintre operele săvârşite de mâna omenească, cea pentru care eu îmi mărturisesc înclinarea este munca copiştilor; dar cu condiţia ca ei să o facă cu o scrupuloasă exactitate. Căci recitind sfintele Scripturi ei îşi îmbogăţesc mintea şi răspândesc, transcriindu-le, învăţăturile Domnului. Fericită îndeletnicire, deprindere demnă de toată lauda: să predici slujindu-te de munca mâinilor tale, să dezlegi cu degetele tale tainele limbilor, să aduci în tăcere oamenilor harul vieţii veşnice, să lupţi cu condeiul şi cu cerneala împotriva uneltirilor diavolului!... Din locul în care se găseşte, copistul străbate numeroase ţinuturi atunci când îşi răspândeşte scrierile aşternute de mâna lui; cartea lui este citită până în locurile sfinte, popoarele îl aud şi învaţă de la el cum să se întoarcă de bună voie de la cele rele şi să reintre iarăşi în slujba lui Dumnezeu. O, măreaţă privelişte pentru cel care ştie să-i adâncească înţelesurile lăuntrice şi marile-i frumuseţi!

(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)