/Călin Torsan
Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!
În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.
Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.
Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.
Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.
Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.
La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?
Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.
Pe pariu?
(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)
Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!
În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.
Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.
Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.
Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.
Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.
La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?
Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.
Pe pariu?
(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu