Se afișează postările cu eticheta meşteşugar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta meşteşugar. Afișați toate postările

vineri, 25 martie 2011

MEŢERIAŞII II/13

FOAE CU MÎINI, Anul II, nr. 13, mar 2011, 70 de exemplare numerotate de la 1 la 70.
Atelierul de Carte @ MŢR


Degetar / Călin Torsan
Meşteşug, meşteşugari şi materie în Grecia antică / extras din Élie Faure, Istoria artei
Popucii de casă / Alice Capoţi

(mai jos numărul integral)


DEGETAR
/ Călin Torsan

Este evident că aura de secretomanie pe care a întreţinut-o Francmasoneria de-a lungul vremii – într-un chip firesc oricărei confrerii care îşi propune un cod de relaţionare specific – a dospit în creuzetul calfelor, rotunjindu-se într-o turtă rumenă, tocmai bună de împărţit vulgului. Aşa se explică, probabil, succesul unor cărţi care îşi propun să ne dezvăluie, mereu obiectiv, aceste cotloane oculte şi care inundă tarabele şi galantarele librăriilor, dichisite cu coperte de pe care nu lipsesc compasurile şi echerele. Şi ale căror status-uri de pe principalele site-uri de vânzări de carte on-line sunt, mai mereu, închise în sintagma reuşitei economice a unui titlu: indisponibil.

Pornind de la definiţia de dicţionar a Francmasoneriei, aflăm că ea este o asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme. (s.n.) (sursă: dex online).

O întreagă mitologie a născut aşa-zisul mod de a comunica al acestora, prin intermediul mijloacelor mass-media (în principal al fotografiei de presă şi televiziunii), cu ajutorul palmelor şi degetelor. Adepţi şi detractori deopotrivă de înverşunaţi şi de activi în mediile internaute, par că vin să confirme acea mereu inevitabilă jumătate de adevăr.

Dacă o părere personală mai are loc în tot noianul acesta, babilonian, îmi permit să vă mărturisesc că în timpul celor câteva interviuri TV pe care le-am dat în viaţă mi-am simţit mereu mâinile prea lungi. Şi, încercând să urmăresc firul ideilor, desfăşurat de realizator, mă simţeam totodată obligat să fac ceva cu palmele mele. De obicei, le ţineam între picioarele uşor îndepărtate, în dreptul şiţului, cu degetele împreunate succesiv: ceea ce ar fi putut însemna, după cele ce am citit, că practicam una dintre variantele posturii piramidei, una destinată ca semn de recunoaştere a iniţiaţilor. Este clar, aşadar, că acest vârtej de gesturi banale ne cuprinde pe toţi, în felurite contexte. Că extrovertitul, mult mai expus unui discurs spumos, întărit prin jocul de mâini, ne apare mai mason decât alţii. Interesant este curentul de opinie care susţine că există un anumit moment, lung de câteva zeci de secunde, în care politicianul îşi pigmentează discursul public cu astfel de mişcări. Şi asupra căruia fotografii îşi aţintesc mai abitir atenţia, cunoscând acest amănunt. Astfel s-ar explica explozia de bliţuri care însoţeşte exact acest interval de timp al cuvântării, dar şi estetica îndoielnică a unor astfel de instantanee, în care personajul apare surprins în ecuaţii total nefotogenice, imaginea lui fiind sacrificată în numele importanţei mesajului pe care îl are de transmis.

Continuând jocul, mai multe surse prezintă – şi voi reproduce în continuare câteva dintre aceste gesturi ale mâinilor – instantanee ale potentaţilor zilei, descifrate prin logica ilustraţiilor unor vechi publicaţii masonice în care apar tipărite, prin intermediul gravurii, tocmai aceste semnificaţii ale expresiei corporale.

semnalul cu arătătorul: ar indica măcar un singur lucru, şi anume că persoana care îl emite aparţine direct masoneriei şi este activ implicată în acţiunile ei.

semnalul cu policele şi palma: se execută împingând degetul mare spre abdomen şi apoi trasând cu mâna o mişcare de la stânga la dreapta, sugerând un pumnal care ar sfârteca pântecul. Ar fi un semnal de recunoaştere pentru gradul al treilea, fiind o aluzie la pedeapsa care ar urma încălcării jurământului făcut la iniţierea în acest grad: [...] să am corpul tăiat în două, măruntaiele scoase, trupul să îmi fie ars, iar cenuşa răspândită în cele patru vânturi. (extras din jurământul masonic, gradul III).

semnalul OK: este o alternativă a semnului cu indexul. Când este emis simultan cu amândouă palmele sugerează constrângere. Se pare că folosirea lui în această formă dublă este permisă doar membrilor aflaţi în misiuni importante.

pumnul: strâns şi agitat în timpul discursului, reprezintă un gest de ameninţare, o expresie a voinţei ferme, a superiorului secret, de a realiza un anumit proiect. Dacă pumnul sprijină bărbia, atunci înlocuieşte semnalul cu arătătorul şi îl etichetează pe realizatorul său drept iniţiat.

Alte forme de semnalizare ar mai fi: piramida (o structură similară celei geometrice, realizată prin poziţionarea într-un anume fel a degetelor), mâna pe inimă, mâna la ochelari, mâna la cravată sau mâna la gât. Bineînţeles, fiecare cu descifrările ei mai mult sau mai puţin subiective, mai mult sau mai puţin apropiate de adevăr, mai mult sau mai puţin ocultate.

notă: de-a lungul celor două zile în care m-am ocupat cu textul acesta, am purtat o scurtă corespondenţă cu un prieten fotograf. Bănuiam că lucrase în presă, dar nu mai ştiam sigur. Trecuseră ani buni de când făcea numai fotografie artistică, în regim de lucrător freelancer. L-am rugat să mă lămurească, atât cât îi permite experienţa, asupra acestor amănunte. Răspunsul său, succint, îşi merită locul în finalul acestui articol: Salut, Căline. Am tot făcut fotografie de presă de la revoluţie încoace. Acu’ m-am mai liniştit, fac doar fotografia care-mi place şi care-mi convine. În presă am lucrat pentru mai multe ziare, reviste, agenţii foto. Nu mi-a cerut nimeni să fac anumite fotografii pe anumite gesturi, nu am auzit de aşa ceva până acu’ vreo câteva săptămâni, când nişte amici mi-au trimis acele slide-show-uri de pe youtube, cu kiluminati. Gestul ăla, cu degetul mic şi arătătorul ridicate, l-am văzut pe la rockeri, la concerte... Eu credeam că are sensul de peace...

Etimologie (n. ed.): Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar, constructor liber“ și reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile și catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc și însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca „farmec“ și „farmacie“ (în elină „vrăjă“, „leac“).
Sursa: wikipedia


MEŞTEŞUG, MEŞTEŞUGARI ŞI MATERIE ÎN GRECIA ANTICĂ
/ extras din Élie Faure, Istoria artei

Sute de ateliere se deschiseseră cam peste tot, la Atena, în Sicilia, în Etruria, în Cirenaica, în Insule, în Pont, pînă în Crimeea. Cei mai celebri pictori de cupe, Eufronios, Brigos, Duris, lucrau alături de lucrătorii lor, se repetau adesea, se copiau unii pe alţii, se întreceau în a fi activi pentru a atrage clientul, şi întemeiau, lucrînd în comun, schimbul continuu, emulaţia, o industrie puternică. Sclavul, aici ca şi pretutindeni în Grecia nespartatizată, era colaboratorul stăpînului, fermier la ţară, servitor la oraş, lucrător în atelier, mai puţin nefericit, fără îndoială, decît şerbul feudal sau salariatul contemporan. Aflată în marginea revoluţiilor şi a războaielor, viaţa populară şi meşteşugărească, viaţa mijlocie era prea simplă, prea aproape de pămînt, prea scăldată în lumină pentru ca legea ei să fie infernul.

Totuşi arta industrială, în ciuda acestor rădăcini puternice, este atît de limitată prin chiar scopurile ei, încît intenţiile ei nu pot fi tot atît de înalte ca acelea ale sculptorilor de zei. În schimb, ea evită mult mai multă vreme dubla primejdie a pretenţiei şi a modei. Ea moare astfel mai puţin repede şi se reînnoieşte mai curînd. Diderot a avut dreptate cînd a restabilit demnitatea artelor industriale. Dar n-a avut dreptate cînd le-a aşezat alături de celelalte. Sculptorul şi mai ales pictorul nu sînt călăuziţi în lupta lor cu materia decît de calitatea materiei. Destinaţia obiectului se mişcă într-un cadru atît de larg încît libertatea lor nu are altă limită decît spaţiul infinit unde hotărîtoare sînt raporturile inteligenţei şi sensibilităţii cu întregul univers al senzaţiilor şi imaginilor. Meşteşugarul artist este închis în frontiere mai strîmte prin funcţia pe care trebuie să o îndeplinească mobila sau ornamentul la care lucrează, şi, de asemenea, prin dimensiunea acestuia. O frescă şi un degetar de cusut nu oferă autorului lor mijloace identice. Dacă vibraţia sufletului poate să fie la fel de curată, la fel de emoţionantă în amîndouă cazurile, elementele simfoniei sînt, în al doilea, mult mai puţin numeroase şi infinit mai puţin complexe. Şi, în faţa utilităţii practice, utilitatea spirituală este silită să dea înapoi.

În afară de aceasta, meşteşugarul trebuie să constrîngă ornamentele cu care vrea să decoreze obiectul să urmeze contururile formei acestuia, să se modifice după volumul său, după suprafeţele sale, să se supună ca şi acesta unei destinaţii exclusive şi de un ordin totuşi inferior. De aceea foarte rar se întîmplă să afli, fie şi pe cele mai frumoase vase ateniene, măcar ceva din acea compoziţie liberă care face ca marea sculptură să se înrudească cu planul universal. Formele se alungesc şi devin paralele pentru a îmbrăţişa pereţii amforelor, pentru a le da rigoare şi avînt. Ele se întind în hore circulare în jurul cupelor, bazinelor, urcioarelor, ca pentru a tîrî vasul într-o mişcare giratorie. Ici, colo, foarte adesea, fără îndoială, într-un ansamblu sobru, năvalnic, uşor de descifrat dintr-o singură privire, negru pe roşu sau roşu pe negru, detalii admirabile, un desen pur ca linia acelui ţinut, incisiv ca spiritul rasei, care sugerează modelajul absent numai prin direcţia sa şi prin maniera sa de a indica atitudinea şi mişcarea. Pentru meşteşugar ca şi pentru sculptorul de temple, tiparul arhaic e sfărîmat, natura nu mai este o lume de forme imuabile şi separate, ci o lume în mişcare, combinîndu-se şi dezagregîndu-se fără încetare, reînnoindu-şi aspectele şi schimbînd în fiecare clipă elementele raporturile sale. Forma acestor vase este atît de pură încît ai zice că s-a născut de la sine, şi că e ieşită nu din mîna olarilor, ci din jocul obscur şi permanent al unor forţe naturale. Ele dau senzaţia vagă că artistul ascultă de indicaţiile strungului pentru a sugruma sau pentru a umfla argila, a o aşeza sau o alungi. Cînd roata fîşîie, cînd materia se roteşte şi fuge, o muzică interioară şopteşte formei în mişcare legănarea misterioasă care ritmează cîntecele şi dansurile. Seminţe, mamele, şolduri rotunde, flori închise, flori deschise, rădăcini care se răsucesc, forme sferice ale naturii, misterul central doarme în adîncimea adunată a vaselor. Legea atracţiilor universale nu acţionează numai asupra sorilor, întreaga materie se mişcă şi se roteşte în acelaşi cerc. Omul încearcă să scape ritmului, dar ritmul îl prinde mereu. Vasul are forma fructelor, a pîntecelor de mamă, şi a planetelor. Sfera este matca şi sicriul formelor. Totul iese din ea. Totul se întoarce în ea.

Cu excepţia marilor amfore panatenaice care au severitatea destinaţiei lor, vasul grec, cînd îl priveşti de aproape, te priveşte aproape întotdeauna cu o familiaritate fermecătoare. Cînd povesteşte întîmplările de război sau interpretează vechile mituri, se umanizează în mod încîntător.


POPUCII DE CASĂ
/ Alice Capoţi

Prima măsură după talpa piciorului mi-a luat-o cu un creion bont pe-o bucată de hârtie gălbuie, găsită prin cămară. Aplecată, pufnind, ţinând creionul în dinţi ca să-mi potrivească hârtia bine sub picior. Aşa mi-a luat urma. Era un contur tremurat, nici măcar nu semăna cu talpa mea. Când am încercat eu, a ieşit mult mai bine, am scos şi limba din gură ca să reuşesc să unesc cele două linii în dreptul degetului mare. Mi-am colorat chiar şi unghiile, na!

Dar nu, ea avea nevoie de desenul ei şui, nu de altul.

A luat de urechi foarfecele cel mare şi greu şi a decupat hârtia. Pe urmă postavul galben-portocaliu şi căptuşeala albastră. Şi le-a lipit cu un lipici pe care numai ea ştia să-l facă, din făină albă amestecată cu apă. Într-un anumit fel amestecată, încet, cu vârful degetului arătător, nu altcumva.

Pe urmă a desenat un fel de maşină cu botul lung şi a încercat-o dacă vine bine pe piciorul meu, din laterală. Era ca o jumătate de adidas din hârtie. Da, că de fapt nici măcar nu semăna prea bine c-o maşină. I-am arătat eu maşină de poliţie desenată mişto, cu tot cu girofar şi cu portiere, na! Chiar alături de piciorul cu unghii am desenat-o, în timp ce foarfecele de fier rodea încet postavul, exact după formele ei de hârtie, nu aiurea-n tramvai.

M-a probat şi cu cea de-a doua jumătate de adidas, în aşa fel încât să se pupe cu prima. Adică mi-am dat imediat seama că dacă reuşea să prindă cumva cele trei bucăţi între ele, ieşea un papuc. Un papuc galben-portocaliu, ca o coajă de portocală nu prea coaptă. M-a rugat pe mine să-i pun acul în aţă pentru că mie îmi ieşea din prima, aşa e, imediat scoteam aţa pe partea cealaltă. Nu era cel mai mic ac, de fapt chiar avea nevoie de cel mai mare, dar chiar şi-aşa, am băgat degetele în gură, am umezit capătul aţei şi l-am răsucit să stea ţeapăn ca să poată trece prin urechea acului. Mi-a ieşit din prima, ca suflatul în lumânările de pe tort, pe cuvânt. Pe urmă ea a făcut un nod la capăt, da’ nu orice fel de nod. Din ăla care termină aţa într-adevăr, şi care se face răsucind-o între două degete, e imposibil de explicat cum. E ceva ce ţine de simţ, ca o pasă bună la minge sau ca aruncatul cu bulgări la ţintă, na!

A ales o aţă tare, bună pentru cusut frunze pe ştergare şi a cusut cele trei părţi între ele, dar nu talmeş-balmeş. Să se pupe perfect cu talpa. Cu feston, aşa le-a cusut. Mi-a plăcut mult cum arăta festonul ăsta, ca un gard micuţ de jur-împrejurul papucului. Iar când l-a terminat i-a pus un năsturel, tot de postav. Aşa de garnitură, nu de altceva. Ca să-l învârt eu când nu găsesc altceva mai bun de făcut.

Iar pentru celălalt nu mi-a mai luat măsură, m-am prins eu de ce. Că forma aia care mie mi se părea şuie, făcea ca dreptul să fie geamăn cu stângul, adică puteam să-i pun în picioare cum îmi venea mie, că tot bine era. Toţi din familie primeam papuci din ăştia. Tot timpul.

Ba mie mi-a făcut chiar şi cizmuliţe de casă, exact aşa cum i-am explicat eu că poartă apaşii iarna. Şi de câte ori mi le puneam în picioare mă sălbăticeam ceva de speriat. Nu mâncam pâine cu măsline decât dacă le furam din bucătărie, îmi băgam toate jucăriile pe după fotolii şi adormeam după uşă, cu puşca cu dopuri lângă mine.

Odată a venit o vecină la noi în vizită. Era în picioarele goale. Şi poate c-o fi vrut să glumească:

- Nu-mi faceţi şi mie o pereche de papucii de casă?
- Io nu inţeleg ce spuneţi, aud tare rău.
- Zice să-i faci o pereche de papuci, Domnule, i-a repetat Buna arătând cu mâinile către picioarele vecinei.
Aşa îi spunea Buna. Domnule.
- Nu inţeleg ce spui, ce să fac dacă nu inţeleg. Stau rău cu auzul...
Apoi i-a tras Bunei un perdaf clasa-ntâi.
- Tu! De ce me baţi la cap? Nu vreau să-i fac popuci. N-ai văzut ce picior negru are? Era murdar. Io nu pui mâna pe picioru’ lui.

Na! M-am gândit mult cam cum vine treaba asta cu picioarele murdare, că nici noi, cei din casă, nu le-aveam prea albe. Nu se potrivea deloc. Şi-atunci mi-a trecut prin cap că de fapt era o chestiune legată de sânge. De sânge din sânge. Ce vroia ea, străbunica asta a mea care citea de pe buze, pe care eu şi numai eu o strigam Mădriuşe, era ca toţi popucii ei de casă să rămână în tribul nostru. Făcuse destulă cizmărie toată viaţa.

Mădriuşe. Domnule. Madam Bânţu. Unguroaica lui Iftimie. Cizmăriţa.


Meşteşug, meşteşugari şi materie în Grecia antică

/ extras din Élie Faure, Istoria artei

Sute de ateliere se deschiseseră cam peste tot, la Atena, în Sicilia, în Etruria, în Cirenaica, în Insule, în Pont, pînă în Crimeea. Cei mai celebri pictori de cupe, Eufronios, Brigos, Duris, lucrau alături de lucrătorii lor, se repetau adesea, se copiau unii pe alţii, se întreceau în a fi activi pentru a atrage clientul, şi întemeiau, lucrînd în comun, schimbul continuu, emulaţia, o industrie puternică. Sclavul, aici ca şi pretutindeni în Grecia nespartatizată, era colaboratorul stăpînului, fermier la ţară, servitor la oraş, lucrător în atelier, mai puţin nefericit, fără îndoială, decît şerbul feudal sau salariatul contemporan. Aflată în marginea revoluţiilor şi a războaielor, viaţa populară şi meşteşugărească, viaţa mijlocie era prea simplă, prea aproape de pămînt, prea scăldată în lumină pentru ca legea ei să fie infernul.

Totuşi arta industrială, în ciuda acestor rădăcini puternice, este atît de limitată prin chiar scopurile ei, încît intenţiile ei nu pot fi tot atît de înalte ca acelea ale sculptorilor de zei. În schimb, ea evită mult mai multă vreme dubla primejdie a pretenţiei şi a modei. Ea moare astfel mai puţin repede şi se reînnoieşte mai curînd. Diderot a avut dreptate cînd a restabilit demnitatea artelor industriale. Dar n-a avut dreptate cînd le-a aşezat alături de celelalte. Sculptorul şi mai ales pictorul nu sînt călăuziţi în lupta lor cu materia decît de calitatea materiei. Destinaţia obiectului se mişcă într-un cadru atît de larg încît libertatea lor nu are altă limită decît spaţiul infinit unde hotărîtoare sînt raporturile inteligenţei şi sensibilităţii cu întregul univers al senzaţiilor şi imaginilor. Meşteşugarul artist este închis în frontiere mai strîmte prin funcţia pe care trebuie să o îndeplinească mobila sau ornamentul la care lucrează, şi, de asemenea, prin dimensiunea acestuia. O frescă şi un degetar de cusut nu oferă autorului lor mijloace identice. Dacă vibraţia sufletului poate să fie la fel de curată, la fel de emoţionantă în amîndouă cazurile, elementele simfoniei sînt, în al doilea, mult mai puţin numeroase şi infinit mai puţin complexe. Şi, în faţa utilităţii practice, utilitatea spirituală este silită să dea înapoi.

În afară de aceasta, meşteşugarul trebuie să constrîngă ornamentele cu care vrea să decoreze obiectul să urmeze contururile formei acestuia, să se modifice după volumul său, după suprafeţele sale, să se supună ca şi acesta unei destinaţii exclusive şi de un ordin totuşi inferior. De aceea foarte rar se întîmplă să afli, fie şi pe cele mai frumoase vase ateniene, măcar ceva din acea compoziţie liberă care face ca marea sculptură să se înrudească cu planul universal. Formele se alungesc şi devin paralele pentru a îmbrăţişa pereţii amforelor, pentru a le da rigoare şi avînt. Ele se întind în hore circulare în jurul cupelor, bazinelor, urcioarelor, ca pentru a tîrî vasul într-o mişcare giratorie. Ici, colo, foarte adesea, fără îndoială, într-un ansamblu sobru, năvalnic, uşor de descifrat dintr-o singură privire, negru pe roşu sau roşu pe negru, detalii admirabile, un desen pur ca linia acelui ţinut, incisiv ca spiritul rasei, care sugerează modelajul absent numai prin direcţia sa şi prin maniera sa de a indica atitudinea şi mişcarea. Pentru meşteşugar ca şi pentru sculptorul de temple, tiparul arhaic e sfărîmat, natura nu mai este o lume de forme imuabile şi separate, ci o lume în mişcare, combinîndu-se şi dezagregîndu-se fără încetare, reînnoindu-şi aspectele şi schimbînd în fiecare clipă elementele raporturile sale. Forma acestor vase este atît de pură încît ai zice că s-a născut de la sine, şi că e ieşită nu din mîna olarilor, ci din jocul obscur şi permanent al unor forţe naturale. Ele dau senzaţia vagă că artistul ascultă de indicaţiile strungului pentru a sugruma sau pentru a umfla argila, a o aşeza sau o alungi. Cînd roata fîşîie, cînd materia se roteşte şi fuge, o muzică interioară şopteşte formei în mişcare legănarea misterioasă care ritmează cîntecele şi dansurile. Seminţe, mamele, şolduri rotunde, flori închise, flori deschise, rădăcini care se răsucesc, forme sferice ale naturii, misterul central doarme în adîncimea adunată a vaselor. Legea atracţiilor universale nu acţionează numai asupra sorilor, întreaga materie se mişcă şi se roteşte în acelaşi cerc. Omul încearcă să scape ritmului, dar ritmul îl prinde mereu. Vasul are forma fructelor, a pîntecelor de mamă, şi a planetelor. Sfera este matca şi sicriul formelor. Totul iese din ea. Totul se întoarce în ea.

Cu excepţia marilor amfore panatenaice care au severitatea destinaţiei lor, vasul grec, cînd îl priveşti de aproape, te priveşte aproape întotdeauna cu o familiaritate fermecătoare. Cînd povesteşte întîmplările de război sau interpretează vechile mituri, se umanizează în mod încîntător.

(text apărut în MEŢERIAŞII II/13)

joi, 21 octombrie 2010

MEŢERIAŞII I/06

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 6, octombrie 2010, 100 de exemplare.
Atelierul de Carte @ MŢR

Respect, coaie!/ Călin Torsan
Despre Azulejo. Saudades de Portugal./ Roxana Leahevici
Creioanele moi / Paul Ţanicui
O listă a meşteşugurilor romîneşti / alcătuită de Şerban Anghelescu
Definiţiile meşteşugului / surse: Dex '98, Wikipedia, Francisc Şirato - Prospecţiuni plastice

(mai jos numărul integral)

RESPECT, COAIE!
/ Călin Torsan

De fiecare dată când se apropie momentul să mai scoatem un număr din Foae, foaia cu mâini, şi mai ales atunci când hotărăsc că vreau să scriu şi eu un text pentru respectivul număr, încep să îmi privesc braţele bănuitor de mult. Doar doar mi-o şopti ele o nouă temă, un motiv cât de mic, din care să ţes pânza cuvintelor. Zile întregi, ochi alunecând între coate şi palme, căţărându-se câteodată, ca alpiniştii îndrăzneţi, tocmai către umeri. Lăsându-se în voia bălăngănelilor ritmice, cu ajutorul cărora ne echilibrăm corpul pe timpul mersului.

Firesc, a sosit şi clipa aia, când ridicată către cozorocul şepcii mele de vară – una aşa cum poartă băieţaşii de cartier – şi împlinind gestul menit de a saluta şmechereşte un prieten, mâna dreaptă mi-a făcut parcă, pişicher, cu ochiul: Asta e ce trebuie să scrii…

Am început să citesc atunci mai multe pagini despre salutul militar, în esenţă nu foarte diferit de la o cultură la alta: palma întinsă, cu vârful degetelor atingând tâmpla, tot acest edificiu fiind susţinut de antebraţul îngheţat la patruşcinci de grade. Care este motivaţia acestui gest, pe cât de ridicol pe atât de banal, de strecurat pe sub epidermele noastre? Păi, la această uşă înţepenită se umblă cu mai multe feluri de chei. Unii spun că romanii, capi ai tuturor răutăţilor, ar fi desţelenit şi acest pământ. Iar postura ar fi vrut să sugereze măreţia superiorilor, de a căror strălucire trebuia să-ţi fereşti privirile. Dimpotrivă, alte păreri plasează acest tip de salut abia în perioada medievală, atunci când cavalerii, pentru a se putea privi ochi in ochi, era musai să-şi ridice vizierele coifurilor. Şi amorţeau aşa, cu mâinile întinse către felia de metal.

De Deutscher Gruß, salutul Nazi din timpul celui de-al doilea război mondial, tot romanii par a fi de vină. Asociat cu subordonarea necondiţionată faţă de Hitler, iar mai târziu cu loialitatea faţă de mişcarea fascistă, a lui Mussolini, poate duce în Germania de astăzi, prin practicarea lui în spaţii publice, la o răcoare de până la trei ani. Ciudată hermeneutică în care trebuie să existăm…

O altă explicaţie a gestului de a duce palma întinsă către frunte, atunci când este întâlnit un superior în grad, ţine de vestimentaţia adoptată în cadrul corpurilor de forţe armate. Până prin anii 1970, atunci când a avut loc o revoluţie în designul uniformelor militare, piesele care acopereau capul erau pălării obişnuite. Bălării… Mai mult sau mai puţin înnobilate, ori împopoţonate cu pene. Aşa că respectul pentru unul aflat cu o treaptă ierarhică mai sus se putea traduce uşor, firesc, prin descoperirea capului. Ca în civilie. Inovaţiile aduse către acest sfârşit de secol 20 se împlinesc şi în chingile care fixează sub bărbie casca sau caşcheta. Aşa că gestul de a duce mâna la frunte, ajunge să înlocuiască dezvelirea ţestei.

Salutul militar, devenit subiect de bacalaureat… Aproape că mă buşeşte râsul! Programa de bacalaureat pentru disciplina Pregătire militară presupune, la rubrica Conţinuturi, o probă teoretică, pentru aplicarea deprinderilor specifice activităţilor militare în acţiuni cu caracter militar: Salutul militar. Lucruri absurde, devenite normă. Exprimate în astfel de dispoziţii prin aglomerări suspecte şi viciate, de cuvinte repetate fără rost.

În Balada de încheiere a Testamentului Mare, mâna lui Villon aterizează spre prohab. Împlineşte, astfel, nu un salut, ci un lucru mult mai preţios, demn de respect: un jurământ.

Ici testamentul s-a-ncheiat,
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.

Iarăşi romanii… Vinovaţi de toate, am mai spus-o. Se zice că tot ei, pentru a depune un jurământ, îşi puneau mâinile pe testicule. De altfel, etimologic, denumirea glandelor amintite pare a-şi avea rădăcina în latinescul testis, care chiar asta înseamnă: mărturie. Una devenită/ redevenită/ revenită formă de salut, după două mii şi mai bine de ani, în jungla urbană, a Bucureştilor.


DESPRE AZULEJO. SAUDADES DE PORTUGAL
/ Roxana Leahevici

Se afla pretutindeni in Portugalia. O explozie de forme si motive. Sunt intr-o continua evolutie, intr-o continua schimbare. Nu reprezinta un produs suta la suta portughez, dar cu ajutorul lui s-au pus bazele traditiei si continuitatii spiritului lusitan. La fel cum ‘fado-ul’, expresie muzicala, ofera ascultatorului un melanj de sunete si trairi, la fel cum aroma cafelei tari cu scortisoara ne delecteaza simtul olfactiv, asa si bucatile de faianta colorata – os azulejos – imbogatesc experienta vizuala si estetica.

Rezultatul imbinarii imaginatiei cu priceperea mainilor este vizibil pretutindeni in tara de la extrema occidentala a Europei. Trebuie doar sa privim in jur si un intreg univers al ceramicii ni se va revela. Azulejo completeaza si evidentiaza arhitectura. Apare ca un laitmotiv. Il intalnim in spatiul sacru al bisericii ca o anticamera inaintea spectaculoaselor altare aurite construite in stil baroc; ne sare in ochi, in anumite cazuri acoperind total peretii exteriori ai cladirilor cu modele repetitive, iar in alte circumstante este discret gazduit sub forma unui sfant protector al comunitatii pe fatada unei case, deasupra unei usi sau intre doua ferestre. Prezenta lui in interiorul si exteriorul palatelor sau caselor nobiliare era un semn de putere si prosperitate. Mai intalnim astfel de ‘comori vizuale’ in gradini, la colturile de strada, in gari (precum in cele din Porto si Aveiro) in statii de metrou, in restaurante sau cafenele. In cladirile oricarei institutii cu traditie, azulejo-urile sunt un semn de traditie, continuitate si bun gust. Monumentalitatea acestui element decorativ este constant ‘exploatata’ de expozitii sau de muzee care ii dedica spatii enorme pentru a se manifesta in toata gama de materiale, tehnici, teme si culori.

In Peninsula Iberica, de la finalul primului mileniu pana la incheierea Recuceririi Crestine, azulejo-ul a reprezentat una din formele de exprimare ale culturii arabe. Cum musulmanilor nu le era permisa folosirea reprezentarilor antropomorfe, alternativele mozaicale erau o solutie perfecta pentru decorarea spatiului interior si exterior. In acest context ar fi important de mentionat semnificatia cuvantului care provine din araba si nu are o legatura cu folosirea pregnanta a culorii albastre. Termenul ‘Azulejo’ este derivat de la ‘al-zulej’ si desemneaza o placa ceramica decorata. Importante centre de productie erau Mallorca si Sevilia, care si-au mentinut statutul chiar si dupa recucerirea crestina. Astfel ca motivele geometrice au supravietuit, ba chiar au migrat catre vest, ajungand in spatiul Portugaliei de astazi.

A fost o vreme cand portughezii preferau sa comande azulejo-uri decat sa le fabrice singuri. Nu din comoditate, dar din lipsa de tehnica: de obicei cuptorul era incalzit la o temperatura mult prea mare care imprastia culorile si compromitea orice reprezentare.

Pentru aceste probleme s-au gasit solutii abia in secolul al XVI-lea. Prima, cunoscuta sub numele de ‘corda seca’ inseamna separarea culorilor cu ajutorul unui strat subtire de argila. Aflate la cuptor, la temperaturi inalte, culorile intalneau un obstacol si astfel ramaneau pe loc, sub diferite forme. Ce-a de-a doua solutie la care au apelat artistii portughezi a fost ‘aresta’ - crearea de mici reliefuri pe placa ceramica, tehnica cu aceeasi finalitate dar diferita din punct de vedere vizual. Al treilea si cel mai important pas pentru imbunatatirea azulejo-ului este tehnica numita ‘majolica’ (numele tradeaza locul de unde provine - Mallorca) si anume adaugarea unui smalt metalic peste vopsea, pentru a o impiedica sa se disperseze la temperaturi ridicate. In Portugalia, cele mai mari centre de productie a azulejo-ului au fost Lisabona si Coimbra, iar mai tarziu Porto si Aveiro.

Uitandu-ne la motive, observam si aici o evolutie treptata de-a lungul secolelor. Modelele geometrice arabe au persistat pana in secolul al XVII-lea cand, dupa Conciliul de la Trento, s-a decis ca orice azulejo trebuia sa contina o aluzie la crestinism. Astfel ca cercurile, stelele, triunghiurile, florile si frunzele au fost abandonate in favoarea imaginilor cu sfinti si scenelor preluate din scrierile religioase. Totusi, motivele vegetale au fost folosite in perioada Renasterii tarzii si a Barocului ca ancadramente pentru diferite scene pictate.

In momentul in care cultura portugheza ia contact cu portelanurile chinezesti dar si cu tendintele Europene de secol XVI – in special cu cele olandeze - diversitatea de culori se transforma in monocromie, albastrul devenind pentru un timp culoarea principala.

Desi o alternativa decorativa mai putin costisitoare, azulejo-urile reuseau sa concureze cu spectaculozitatea tapiseriilor prin marime si prin abundenta detaliilor. Creativitatea artistului portughez se dezvolta abia in perioada baroca; pana atunci toate scenele biblice erau copiate din gravuri celebre, iar orice reprezentare a sfintilor se asemana mai mult cu o pictura naiva. De la inceputul secolului al XVIII-lea inventivitatea isi face loc si incep sa apara scene legate de istorie si de traditii. Elemente relationate cu marea si navigatia se imbina cu cele vegetale formand un ancadrament pentru o scena din viata unui rege sau dintr-un episod important din istorie. Dupa cutremurul din 1755, pe foarte multe fatade incep sa apara placi ceramice cu reprezentari ale sfintilor protectori. De asemenea, la inceputul secolului al XIX-lea se dezvolta din nou policromia si sunt adoptate motivele neoclasice. Secolul XX a reprezentat o perioada experimentalista a azulejo-ului, artistului fiindu-i oferita libertatea de a explora diverse teme si forme. Desi epoca moderna a introdus tehnici de producere in masa a acestor tipuri de decoratii, tot cele pictate manual raman mai valoroase si mai apreciate.

Pentru admiratorii de ceramica sau pentru cei care vor sa se piarda cu privirea in nenumaratele detalii, exista mai multe locuri care cu singuranta vor fi captivante. Spre exemplu O Museu do Azulejo din Lisabona contine o impresionanta colectie impartita cronologic si tematic. Nu ratati palatele, casele nobiliare, interiorul bisericilor, claustrele dar mai ales nu ratati Estação de São Bento, mandria locuitorilor din Porto – locul unde pare ca tot spiritul portughez a fost transpus in gigantice panouri colorate: scenele istorice sunt concurate de reprezentari ale obiceiurilor, ale monumentelor, personalitatilor si...ale mijloacelor de transport!

O scurta scriere nu poate dezvalui total frumusetea si unicitatea acestei franturi de patrimoniu portughez, care a fost construita treptat cu ajutorul a mii de maini pricepute. Dar poate fi interpretata ca o invitatie la privit si explorat universurile create de imaginatie.


CREIOANELE MOI
/ Paul Ţanicui

Imi plac creioane moi pentru ca sunt solidare cu mine. Imi plac ca lasa urme curate, cand nu-mi plac urmele in general. Au noblete pentru ca se dedica celui care scrie, cand cel care scrie se dedica lor. Pentru ca in ciuda a ceea ce se crede, sunt pentru scris. Pentru inima lor neagra imi plac. Sunt rare si asta presupune cautare. Nu sunt arogante, desi ar putea fi, nu zgaraie si nu te fac sa vezi alb- negru, desi scriu negru pe alb. Nu au varsta pentru ca natura lor a ramas la fel, nu sunt la moda pentru ca n-au fost nicand supuse capriciilor ei. Nu s-au invechit si nici nu-si revendica vreun look de ultima generatie. Sunt cinstite, sunt atente si au atitudine. Au un „metabolism” rapid, traiesc intens si se consuma pentru fiecare litera in parte. Sunt unice, singulare si de fiecare data altfel. Iti dau pofta de scris cand ai pofta de joc si chef de joc cand nu ai chef de loc.

Creioanele moi iubesc hartia si cred ca ar putea fi o relatie reciproca, daca o hartie goala ar iubi vreodata.

Am spus ca se consuma rapid, dar au un anume fel de a se consuma. Nu despre cat de usor li se tocesc varfurile, ci despre cat de des trebuie sa le ascuti e vorba. (Incapataneaza-te sa scrii cu un varf bont si vei avea in fata toata viata ta patetica.) Despre caldura lor, despre felul in care se topesc. Un cavant scris astfel e un cuvant care ramane, si asta o poate vedea oricine, pentru ca au caracter, o stralucire si o anume vibratie. Ca o declaratie facuta in cele din urma, ca un adevar tremurat. Ca un artefact dorit si scos pana la urma din haul paginii albe.

Imi plac pentru ca au umbra. Liniile lor au umbra. Un 2D care se vede 3D. D fapt, formula e: 2B/2D = 3D.

Sunt produsul a ce s-a nascut mai bun in pamant, cand ti-au ramas atat de putine lucruri bune inafara.

Imi plac pentru ca ma fac sa ma gandesc de doua ori inainte si inca o data daca merita. Daca as avea talent, sufletul meu ar fi din grafit.


O LISTĂ A MEŞTEŞUGURILOR ROMÎNEŞTI*

Abagiu – face sau vinde aba.
Alămar – face sau vinde alamă
Albier – face, vinde albii. (v. Rudar)
Albinar –creşte albine. (v. Apicultor, Stupar, Prisăcar)
Alviţar – vinde halviţă. (v. halviţar)
Arămar – face şi vinde aramă.
Arcar – cel ce face arcuri.
Argăsar – cel care argăseşte (tăbăceşte pielea).
(v. Argăsitor, Dubălar, Tabac, Tăbăcar)
Argintar – face şi vinde lucruri de argint.
Ascuţitor – ascute obiecte de metal. (v. Tocilar)
Astraragiu – face astar (pînză groasă pentru căptuşeala hainelor).
Aurar
  1. Cel care face lucruri din aur;
  2. Cel care extrage aur din mină (băiaş);
  3. Culege aur din rîuri.
Alăutar – face alăute (lăute). (v. Lăutar)
Băibărăcar – face baibarace (haine scurte ţărăneşti pentru copii şi femei).
Băieş – miner. (v. Ciobănaş, Ocnaş)
Bănicer – cel care face baniţe.
Blănar – lucrează blănuri.
Bărdaş – lucrează cu barda. (v. Dulgher, Lemnar)
Bindar – face bidinele sau spoieşte cu ele.
Blidar – cel care face blide.
Bocceagiu – face sau vinde boccele (şaluri, basmale).
Boiangiu – vopseşte haine şi pînzeturi.
Boştinar – adună sau stoarce boştină (rămăşiţă de ceară, tescovină).
Bragagiu – face şi vinde bragă.
Brînzar – face şi vinde brînză.
Brutar – face şi vinde pâine.
Bucătar – face şi vinde mîncare.
Bumbăcar – scarmănă şi toarce bumbac.
Butar (Butnar) – face, vinde buţi.
Butuşar – cel care face pantofi. (v. Ciubotar)
Berar – cel care face şi vinde bere.
Căciular – face şi vinde căciuli.
Caldarîmgiu – pietrar.
Căldărar – face şi vinde căldări.
Călţunar – face şi vinde călţuni.
Cărămidar – face şi vinde cărămizi.
Caretaş – cel care face carete.
Cîrnăţar - face şi vinde cîrnaţi.
Cîrpaci – cel care repară încălţăminte.
Casap – măcelar. Cel care taie animale.
Cavaf – cizmar ordinar.
Cazangiu – face cazane; topeşte carnea la zalhana.
Ceaprazar – cel care face ceaprazuri (ciucuri).
Ciubotar – cel care face cizme. (v. Cizmar)
Cioplitor – ciopleşte lemnul sau piatra.
Ciurar – face ciururi.
Clopotar – cel care toarnă clopote.
Cojocar – face cojoace.
Covaci – fierar; cel care lucrează fierul.
Croitor – face haine.
Cufărar – face cufere.
Curelar – face curele şi hamuri.
Caldaragiu – cel care pavează.
Copuzar – face cobze (cobze).
Cofar – cel care face cofe.
Covătrar – face coveţi.
Chivărar – face coifuri.
Cimpoier – face cimpoaie.
Dogar – cel care face doage.
Dohotar – cel care vinde păcură.
Dubălar – (v. Argăsar)
Dulgher – lucrează lemnul.
Dîrvar – lemnar.
Făclier – cel care face făclii.
Fîntînar – face fîntîni.
Faur – v. Fierar
Funier – face funii.
Fusar – cel care face fuse.
Halvagiu – face şi vinde halva.
Hămurar – face hamuri.
Iaurgiu – face iaurt.
Horilcar – face horincă (horilcă, ţuică).
Iconar – face icoane.
Împletitor – cel care face împletituri.
Jălbar – face jalbe.
Lăcătuş – face lacăte.
Lînar – lucrează lîna.
Lăutar – (v. Alăutar)
Lemnar – lucrează lemnul.
Lingurar – face linguri.
Lopătar – face lopeţi.
Lumînărar – face lumînări.
Legănar – face leagăne.
Măcelar – cel care taie vite.
Mătăsar – cel care face mătase.
Mindirgiu – face mindire. (v. Plăpumar)
Morar – cel care macină grîu.
Mungiu – (v. Lumînărar)
Miedar – face mied.
Ocnaş – cel care extrage sarea.
Olar – face oale.
Olănar – face olane.
Opincar – face opinci.
Oţetar – face şi vinde oţet.
Păcurar – cel care scoate păcură.
Panglicar – face panglici.
Pantofar – face pantofi.
Pînzar – face pînzeturi.
Papugiu – face papuci.
Păpuşar – face păpuşi.
Parlagiu – cel care taie vite.
Pastramagiu – cel care face pastramă.
Pecetar – cel care gravează peceţi.
Periei – face perii.
Pielar – lucrează pielea.
Piuar – lucrează cu piua.
Plăcintar – face plăcinte.
Plăpumar – face plăpumi.
Plutaş – cel care conduce pluta.
Postăvar – face postav.
Potcovar – face şi pune potcoave.
Potlogar – cîrpeşte încălţăminte.
Povarnagiu – cel care face spirt.
Puţar – face puţuri.
Pieptănar – face piepteni.
Ploscar – face ploşti.
Pîslar – face pîslă.
Rachier – face rachiu (răchie).
Rogojinar – face rogojini.
Rotar – face roţi.
Rudar – face albii, linguri, fuse etc.
Saidecar – brodează cu argint.
Salahor – ţăran care repara cetăţi şi întreţinea drumuri.
Şalvaragiu – face şalvari.
Săpător – cel care sapă în lemn sau piatră.
Săpunar – face săpunu.
Sîrmar – face sîrmă.
Scobitor – face scoabe.
Sicrier – face sicrie.
Simigiu – face covrigi.
Sobar – face, repară sobe.
Sticlar – face vase de sticlă.
Stoler – (v. Tîmplar)
Şelar – face şei.
Şepcar – face şepci.
Sitar – face site.
Săbier – face săbii.
Silitrar – face silitră.
Şindrilar – face şindrilă.
Străchinar – face străchini.
Tabac, Tăbăcar – (v. Argăsar)
Talpalşar – cel care vinde tălpi.
Tîmplar – meşter de iconostase.
Ţesător – cel care ţese.
Teslar – (v. Dulgher)
Testemelar – face testemeluri.
Tinichigiu – lucrează cu tinichea.
Tocilar – cel care ascute
(v. Ascuţitor)
Torcător – toarce lînă sau bumbac.
Tăblar – face tablă.
Umbrelar – face umbrele.
Urzitor – cel care urzeşte.
Vopsitor – vopseşte.
Vărar – cel care face var.
Viorar – face viori.
Zidar – cel care zideşte.
Zelar – face zale.
Zugrav – cel care zugrăveşte.
__________
*alcătuită de Şerban Anghelescu, acoperitroare, dar nu exhaustivă. Lipsesc faceri ce ţin de domeniile artei şi cărţii. Ar trebui definită sintagma meşteşug romînesc. (n. ed.)

MEŞTEŞÚG, meşteşuguri, s. n. I. 1. Meserie; p. gener. profesiune, ocupaţie, îndeletnicire; meşteşugărie. 2. Ramură, disciplină (a ştiinţei, a artei); ştiinţă, artă, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic). 3. Pricepere, îndemânare, abilitate, talent. ♦ Artă, măiestrie; (rar) acţiune realizată cu pricepere, cu măiestrie. 4. Acţiune făcută (în ascuns) cu dibăcie,
cu viclenie, în vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (Pop.) Viclenie, tertip, înşelătorie. II. (Înv. şi pop.; concr.) 1. Unealtă, instrument. 2. Dispozitiv al unui obiect; parte componentă (cu rol activ) a unui sistem; meşteşugire. – Din magh. mesterség. (Sursa: Dex ’98)

A craft is a skill, especially involving practical arts. It may refer to a trade or particular art. The term is often used as part of a longer word (and also in the plural).

For example, a craft-brother is a fellow worker in a particular trade and a craft-guild is, historically, a guild of workers in the same trade. "Ringcraft" is part of a boxer's skill. See some further examples below. The term crafts is often used to describe the family of artistic practices within the family decorative arts that traditionally are defined by their relationship to functional or utilitarian products (such as sculptural forms in the vessel tradition) or by their use of such natural media as wood, clay, glass, textiles, and metal. Crafts practiced by independent artists working alone or in small groups are often referred to as studio craft.

Studio craft includes studio pottery, metal work, weaving, wood turning and other forms of wood working, glass blowing, and glass art. In English, to describe something as a craft is to describe it as lying somewhere between an art (which relies on talent) and a science (which relies on knowledge). In this sense, the English word craft is roughly equivalent to the ancient Greek term techne. Folk art follows craft traditions, in contrast to fine art or "high art".

Etimology: From Old English cræft (compare Old Frisian creft), with the sense shift to "skill, art" probably leading to the related "trade", thus the first nautical use (1671) relating to smaller vessels (nautical use for tools of fishing trade unclear).

Noun: craft (countable and uncountable; plural craft or crafts)
  1. (countable, plural: crafts) The skilled practice of a practical occupation.
  2. (countable, plural: crafts) A particular kind of skilled work.
  3. (uncountable) Shrewdness as demonstrated by being skilled in deception.
Translations: as a skilled practice:
  • Armenian: արհեստ (arhest)
  • Bulgarian: занаят m., професия f.
  • Czech: řemeslo n.
  • Dutch: stiel m., vak n.
  • Esperanto: fako, metio
  • German: Handwerk
  • Irish: ceird f.
  • Maltese: sengħa, artiġjanat
  • Polish: rzemiosło n.
  • Portuguese: arte m., ofício m.
  • Serbian: zanat, zanatstvo
  • Spanish: oficio m.
  • Finnish: taito
An artisan (from Italian: artigiano) is a skilled manual worker who makes items that may be functional or strictly decorative, including furniture, clothing, jewelry, household items, and tools. The term can also be used as an adjective to refer to the craft of hand making food products, such as bread, beverages and cheese. Manufacture by hand and with hand tools imparts unique and individual qualities to artisanal products, in contrast to mass produced goods where every one is nearly identical. Artisans traditionally work in media such as stone, wood, ceramics, glass, common and precious metals, basketry, textiles, esparto grass, leather, fur, wax, paper, and flowers.

Artisan origins: Artisans were the dominant producers of goods before the Industrial Revolution. According to Classical economics theory, the division of labor occurs with internal market development (Adam Smith). However, according to economist John Hicks, merchants and artisans originated as servants to the rulers, which occurred much earlier. Artisans employ creative thinking and manual dexterity to produce their goods.

Medieval artisans
During the Middle Ages the term "artisan" was applied to those who made things or provided services. It did not apply to unskilled laborers. Artisans were divided into two distinct groups: those who operated their own business, and those who did not. Those who owned their businesses were called masters, while the latter were the journeymen and apprentices. One misunderstanding many people have about this social group is that they picture them as "workers" in the modern sense: employed by someone. The most influential group among the artisans were the masters, the business owners. The owners enjoyed a higher social status in their communities. Sursa: wikipedia.

“Dar, lucru curios, meşteşugul am început să-l pierdem din momentul în care învăţămîntul liber predat în atelierele pictorilor a trecut în instituţii (...), organizate în spirit eclectic, cu profesori ce nu mi erau maeştri şi cu elevi ce nu mai erau ucenici.Condica de prezenţă din biroul Academiei ne convinge că din contactul de două ori pe săptămînă al elevului cu profesorul, strîmt la cap şi la jachetă, nu a putut naşte atmosfera de calm abandon necesară celui aplicat cu tot sufletul în cercetarea corelaţiunilor dintre fenomenele naturii. Sălile de cursuri academice lipsite de interes au fost părăsite de temperamentele mai vii. Tinereţea lor a fost silită să-şi alcătuiască, totusi, meşteşugul trebuincios, pe apucate. Lipsind controlul sever al autocriticii, care creşte numai pe terenul unei culturi intensive a meşteşugului, diletantismul barbar năvăleşte în arta contemporană. Importanţa meşteşugului este azi o problemă general resimţită şi se impune ca o problemă ce-şi aşteaptă rezolvarea. În această direcţie fiind încă totul de făcut la noi, este timpul ca ea să preocupe, cu deosebire, nu numai cercurile artistice. Înainte de toate se impune o reformă radicală a învăţămîntului Şcolilor Artei Frumoase.

(...)
Meşteşugul nu este decît ştiinţă aplicată; ştiinţă care fecundată de sentiment va naşte opera de artă integral realizată.

(...)
Orice artă implică şi meşteşug, fără de care arta recade în barbaria vremilor primitive , sau, ceea ce ar fi mai rău, în pustiul diletantismului pretenţios.

(Francisc Şirato, Prospecţiuni plastice, Ed. De Stat pt. Literatură şi Artă, ’58, Despre meşteşugul la artist, pp. 103-104)