FOAE CU MÎINI Anul I, nr. 3, martie, 2010. 200 exemplare, numerotate de la 1 la 200. Hârtie manuală, tipar manual, ştanţe: Atelierul de Carte Editor: Atelierul de Carte @ Muzeul Ţăranului Român.
SĂ UIŢI DE LA MÂNĂ PÂN-LA GURĂ
/ Şerban Anghelescu
Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.
DESPRE CUM SE FAC CHIRPICII
De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti
/Ciprian Voicilă
Pe nea Neculai l-am regăsit în luna mai a anului 2007. Trăia în aceeaşi sărăcie strălucitoare în care l-am văzut prima dată. Un bordei din pământ galben pe dinafară, o singură cameră pe dinăuntru. Un chip emaciat de atâtea lipsuri şi chinuri îndurate. Anii trecuseră drastic peste satul Hereşti: în centru crescuseră blocurile, consătenii îşi extindeau acareturile, lăutarii satului se racordau la noile genuri muzicale prizate prin discotecile de la ţară. Neculai Constantin rămânea egal cu sine: continua cu obstinaţie să facă chirpici din pământ galben, pe care îl pregătea jucându-l cu picioarele. Interviul din luna mai l-am realizat împreună cu Carmen Mihalache.
“Neculai Constantin mă numesc. De la douăzeci de ani fac chirpici. Am învăţat de la mama. De la bunicii mei. Mama făcea cărămidă, chirpici.
Pentru vânzare, pentru noi (ca) să făcem o casă. Amărâţi eram. Am fost amărât de mic. Şi familia mea a fost amărâtă, nu c-a fost bogăţie. Dacă avea familia bogăţie eram şi io om bogat. Da’ ia-o de la lingură, furculiţă, farfurie... Mergeam în partea aia şi puneam paie după câmp, aduceam paie cu spinarea şi ne puneam şi mă culcam cu copiii de amărât ce-am fost. Aveam, aveam, aveam multe comenzi. Din Greaca, din Prundu, aveam şi din satu’ nostru. Omu’ făcea un grajd de vacă, mă rog ce făcea omu’, ce vrea să facă omu’. Şi munceam pentru amărăciune, un chin. Făceam două, trei sute, patru sute de bucăţi într-o zi. Într-o zi făceam trei sute de bucăţi.
Eu cu soţia mea munceam. Io nu pot să fac singur. Nu poţi să faci, dom’le singur. Unu’ singur să faci pământu’, să uzi, să-l iei la sapă, să bagi paie în el, să faci bolovanii, să pui în tipare , aşa se spune, tipare, să-l tragi cu sfoară, să-l torni să apuce să se usuce, să-l faci banghete. E multe. Să-l înveleşti, să nu-l uză ploaia.
În timpu’ (de) două zile se uscau. În două zile îl lăsai, dacă era căldură se usca în două.
E pământ de humă. E pământ de alte pământuri şi nu poţi să faci că ăla crapă şi degeaba, e munca aiurea. Apă cu pământ şi cu paie. Trebuie să alegi un pământ care e bun. Un pământ foarte bun să alegi să se lege cu paile-alea. Să nu crape, să nu... Omu’ dacă vrea să-l cumpere de la mine să nu-l ia... Hai că eu îl fac cum îl fac pe arie, aşa-i spune, arie, îl iei şi nu crapă, nu face nimic. Şi-apăi cînd îl pui în căruţă, mă rog, în maşină, la un kilometru se face zob. Dacă-i pământu’ bun nu se face.
Îl iei la sapă, e muncă foarte, e chin mare. Îl iei la sapă. Cum scoţi pământu’ iese bolovanii, iese cutare, trebuie fărâmat, trebuie udat, amestecat. Se toacă paiele cu toporaşu’, ai toporaş, îl toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are. Dacă le toci paiele mărunte, mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele pe pământ, când e uscat pământu’ şi atunci soţia, bărbatu’, cine este, face bolovani şi pune în tipar şi bărbat, femeie ce este, duce pe arie şi îl toarnă. Şi îl lasă două zile să se usuce. Dacă e soare, frumos afară, e gros. Când se face albu’ (e uscat). Când e albu’ atunci. Când e albu’ atunci e uscat. Nu când e verde. Când e verde nu-i uscat.
Nu contează ce fel de paie sunt. Nu contează, de orz, de grâu nu contează. Uscate. Păi bag orz, pai de grâu verde? Cum e grâul acuma pe câmp. Să iau grâu acu’, că-i pai, hm? E verde. Nu, nu se poate. N-are cum. Vara, dom’le făceam. Numai vara. Vă daţi seama ce facem noi. Ne băgăm cu picioarele. Obligat te bagi cu picioarele în pământu’ ăla, să-l amesteci pământu’ ăla, să-l fărâmi, să-l iei la sapă să aibe şi el o legătură. Şi betonu’ şi cimentu’ trebuie să-l amesteci, trebuie să-l moi, trebuie să-l dai la... Nu? Aşa-i şi pământu’.
Cum mă-nţelegeam cu omu’. Mă vedea amărât, necăjit, îmi dădea un leu, cincizeci de bani, treij’ de bani cum era pe timpurile-alea atunci. Pe bucată. Şi îmi dădea şi mie un tacâm. Ce-nsemna un tacâm? O mâncare. O dată pe zi. Omu’ ce-avea dădea. Cartofi, fasole, mai dădea câte-o bucată de carne, mai tăia o pasăre, avea păsări prin bătătură. Mai tăia şi mie o pasăre acolo, hai mă, de mila lu’... Munceşte. Să-i servesc o juma’ de kil de ţuică, un kil de vin, o pasăre, o tocăniţă, o ciorbică acolo îi ducem să mănânce şi el acolo că-i amărât. E amărât şi munceşte, nu că fură, că face hoţii. Da, făcea comandă. Băi, fac şi io o mie, două mii de cârpici de asta am şi io nevoie. Gata, dom’le. Păi cum ne-nţelegem la preţ? Atâta. Atâta. O mie, cincizeci de bani, cum era pe timpuri, nu era banii-ăştia. Mă înţelegeam cu el, îmi dădea o masă pe zi. Numa’ chirpicii îi făceam. (Casa) făcea numa’ zidarii că era de meserie. Meseria mea, eu eram cu cârpicii. Nu, numai pe comandă îi făceam. Păi degeaba, eu îi făceam şi îi ploua, n-aveam înveliş. Când îi făceam la om (îi ceream) dom’le dă-mi celofan, dă-mi cutare, vine ploaia, uite e nor de ploaie. Îmi bat joc de munca mea eu? Dă-mi să învelesc banghetele. Îmi dădea, era obligat. Acu’ nu mai poci (să fac chirpici) de boală. (Băiatul) nu mai face. A fost copiii mici. Nu poate să facă el nişte chestii de-astea, ce-am făcut eu cu soţia mea. De ce nu poate? Că nu mai le place. Nu mai e cum am fost eu pe timpuri. La etatea mea nu mai se există. Ei ce vrea acum să facă? Să aibă servici, să se ducă la servici, să vază lumea. Măi tată, ce să stau eu în pământu’ ăsta? Să muncesc numai în pământ? Să aştept zi de zi să vină ăla cum mâncarea la mine să-mi dea să mănânc eu o dată pe zi? Şi seara, ce mâncăm seara? Tată, uite aşa v-am crescut eu. N-am mâncat eu şi de la guriţa mea vă dădeam vouă. Şi mă-ta. Mâncam şi noi să nu murim.”
MOARTEA HÂRTIEI
/ Răzvan Supuran
Asta-i hârtie. Ştim că a fost inventată cu două mii de ani în urmă, în China. Deşeurile textile erau macerate, fierte, tocate, uscate, fierte, tocate, uscate, fierte…, până se transformau într-o altă ţesătură. La fel ca şi credinţele în lume, pe atunci. Unele cu mâinile, altele cu sufletul. La 1100, în Spania s-au făcut primele hârtii pe continentul european. Hârtie ţesut, o coală costa doi boi.
Hârtia era folosită în gesturi esenţiale. Suport depozitar al Textelor, arhivar al Informaţiei, păstrător al Semnelor. Prime exprimări ale imaginarului şi limbajelor lumii. Erau inscripţionate, imprimate, tipărite, scrise, în mult mai multe feluri decât suntem obişnuiţi a ne imagina. De la tiparul cu placă, făcută dintr-o varietate uimitoare de materiale, la cel cu litere mobile, de ceară, aşa cum este atestat că în Orient se făcea hăt, cu secole înainte de Gutenberg. Hârtie suport, câte nu suportă.
Pe la sfârşitul secolului cinşpe, acest domn foloseşte pentru prima dată tehnica tiparului mobil în Europa. Celebra Biblie a lui Gutenberg a rămas în istorie ca prim text multiplicat, nu copiat, deşi în Orinet se făcuseră anterior destule. Până la tiparul digital şi depozitarea virtuală a informaţiilor, a fost un pas. Uriaş, e drept. Pe măsura nevoii de multiplicare, s-au găsit şi soluţii pentru producerea unor cantităţi din ce în ce mai mari de hârtie. Aşa a fost posibilă globalizarea culturală. Hârtie de informare, cu tot cu informatori.
Folosim atât de multă încât rostul său iniţial este depăşit. Căzut. La ce mai e totuşi utilă această soluţie, dacă sunt altele mai bune? La nimic. În vremea când se comunică prin media şi internet, hârtia e simplă remanenţă postindustrială. Prevăd dispariţia hârtiei suport în următoarele câteva decenii. Dacă va mai exista, va fi prin întoarcere la sens iniţial. O reevaluare a gesturilor desacralizate: a scrie desenând literele ca semne arhetipale. Hârtie sacră, alte temple.
De asemenea, e posibilă încercarea hârtiei ca materialitate. De la case, la statui; de la haine, la decor. Dacă la început era făcută din textile, amu om face haină din hârtii. Şi, aşa cum lemnul şi ţesăturile se lucrează pe lungimea iţelor, la fel trebuie făcut şi cu hârtia. Astfel se arată diferenţa între două coli: pe una, desenul este lucrat în sensul fibrelor; pe cealaltă, acelaşi desen, împotriva lor. Unul e întreg, celălalt nu. Hârtie materialitate, comoară de iţit.
Nevoia de suprafaţă în ce priveşte hârtia a fost îndeplinită prin alte tehne. Astă necesitate nu mai există. Moare hârtia? Da, de nu o folosim altfel. Hârtia nu mai este suprafaţă, ci interioritate. Nu material ca suport, ci materialitate întru obiect. Aşa cum scrisul se aşterne pe hârtie, aceeaşi hârtie poate găzdui în, ceea ce poate fi mărunţit ori dizolvat. Hârtia aceasta nu mai are doar două dimensiuni, ci patru. Hârtie obiect, oamenii sunt subiecte.
Amu,-s multe hârtii. Niciuna importantă, nici cea de budă, nici cea de carte. Despre darul facerii ei cu mâinile, pe următoarea foaie.
GEAMGIII DIN MĂRGĂU:
DE LA DIAMANTUL MIC LA TERMOPANUL CEL VOINIC
/Bogdan Inacu
I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.
Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.
Poveste de migraţie cu geamuri
Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.
Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.
Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate
Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.
În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…
Epoca de aur a termopanului
După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…
Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.
Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…
ÎN JOACĂ
/Călin Torsan
Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!
În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.
Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.
Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.
Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.
Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.
La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?
Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.
Pe pariu?
Să uiţi de la mână pân-la gură / Şerban Anghelescu
Despre cum se fac chirpicii - De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti / Ciprian Voicilă
Moartea hârtiei / Răzvan Supuran
Geamgiii din Mărgău: de la diamantul mic la termopanul cel voinic / Bogdan Iancu
În joacă / Călin Torsan
(mai jos numărul integral)
Despre cum se fac chirpicii - De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti / Ciprian Voicilă
Moartea hârtiei / Răzvan Supuran
Geamgiii din Mărgău: de la diamantul mic la termopanul cel voinic / Bogdan Iancu
În joacă / Călin Torsan
(mai jos numărul integral)
SĂ UIŢI DE LA MÂNĂ PÂN-LA GURĂ
/ Şerban Anghelescu
Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.
DESPRE CUM SE FAC CHIRPICII
De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti
/Ciprian Voicilă
Pe nea Neculai l-am regăsit în luna mai a anului 2007. Trăia în aceeaşi sărăcie strălucitoare în care l-am văzut prima dată. Un bordei din pământ galben pe dinafară, o singură cameră pe dinăuntru. Un chip emaciat de atâtea lipsuri şi chinuri îndurate. Anii trecuseră drastic peste satul Hereşti: în centru crescuseră blocurile, consătenii îşi extindeau acareturile, lăutarii satului se racordau la noile genuri muzicale prizate prin discotecile de la ţară. Neculai Constantin rămânea egal cu sine: continua cu obstinaţie să facă chirpici din pământ galben, pe care îl pregătea jucându-l cu picioarele. Interviul din luna mai l-am realizat împreună cu Carmen Mihalache.
“Neculai Constantin mă numesc. De la douăzeci de ani fac chirpici. Am învăţat de la mama. De la bunicii mei. Mama făcea cărămidă, chirpici.
Pentru vânzare, pentru noi (ca) să făcem o casă. Amărâţi eram. Am fost amărât de mic. Şi familia mea a fost amărâtă, nu c-a fost bogăţie. Dacă avea familia bogăţie eram şi io om bogat. Da’ ia-o de la lingură, furculiţă, farfurie... Mergeam în partea aia şi puneam paie după câmp, aduceam paie cu spinarea şi ne puneam şi mă culcam cu copiii de amărât ce-am fost. Aveam, aveam, aveam multe comenzi. Din Greaca, din Prundu, aveam şi din satu’ nostru. Omu’ făcea un grajd de vacă, mă rog ce făcea omu’, ce vrea să facă omu’. Şi munceam pentru amărăciune, un chin. Făceam două, trei sute, patru sute de bucăţi într-o zi. Într-o zi făceam trei sute de bucăţi.
Eu cu soţia mea munceam. Io nu pot să fac singur. Nu poţi să faci, dom’le singur. Unu’ singur să faci pământu’, să uzi, să-l iei la sapă, să bagi paie în el, să faci bolovanii, să pui în tipare , aşa se spune, tipare, să-l tragi cu sfoară, să-l torni să apuce să se usuce, să-l faci banghete. E multe. Să-l înveleşti, să nu-l uză ploaia.
În timpu’ (de) două zile se uscau. În două zile îl lăsai, dacă era căldură se usca în două.
E pământ de humă. E pământ de alte pământuri şi nu poţi să faci că ăla crapă şi degeaba, e munca aiurea. Apă cu pământ şi cu paie. Trebuie să alegi un pământ care e bun. Un pământ foarte bun să alegi să se lege cu paile-alea. Să nu crape, să nu... Omu’ dacă vrea să-l cumpere de la mine să nu-l ia... Hai că eu îl fac cum îl fac pe arie, aşa-i spune, arie, îl iei şi nu crapă, nu face nimic. Şi-apăi cînd îl pui în căruţă, mă rog, în maşină, la un kilometru se face zob. Dacă-i pământu’ bun nu se face.
Îl iei la sapă, e muncă foarte, e chin mare. Îl iei la sapă. Cum scoţi pământu’ iese bolovanii, iese cutare, trebuie fărâmat, trebuie udat, amestecat. Se toacă paiele cu toporaşu’, ai toporaş, îl toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are. Dacă le toci paiele mărunte, mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele pe pământ, când e uscat pământu’ şi atunci soţia, bărbatu’, cine este, face bolovani şi pune în tipar şi bărbat, femeie ce este, duce pe arie şi îl toarnă. Şi îl lasă două zile să se usuce. Dacă e soare, frumos afară, e gros. Când se face albu’ (e uscat). Când e albu’ atunci. Când e albu’ atunci e uscat. Nu când e verde. Când e verde nu-i uscat.
Nu contează ce fel de paie sunt. Nu contează, de orz, de grâu nu contează. Uscate. Păi bag orz, pai de grâu verde? Cum e grâul acuma pe câmp. Să iau grâu acu’, că-i pai, hm? E verde. Nu, nu se poate. N-are cum. Vara, dom’le făceam. Numai vara. Vă daţi seama ce facem noi. Ne băgăm cu picioarele. Obligat te bagi cu picioarele în pământu’ ăla, să-l amesteci pământu’ ăla, să-l fărâmi, să-l iei la sapă să aibe şi el o legătură. Şi betonu’ şi cimentu’ trebuie să-l amesteci, trebuie să-l moi, trebuie să-l dai la... Nu? Aşa-i şi pământu’.
Cum mă-nţelegeam cu omu’. Mă vedea amărât, necăjit, îmi dădea un leu, cincizeci de bani, treij’ de bani cum era pe timpurile-alea atunci. Pe bucată. Şi îmi dădea şi mie un tacâm. Ce-nsemna un tacâm? O mâncare. O dată pe zi. Omu’ ce-avea dădea. Cartofi, fasole, mai dădea câte-o bucată de carne, mai tăia o pasăre, avea păsări prin bătătură. Mai tăia şi mie o pasăre acolo, hai mă, de mila lu’... Munceşte. Să-i servesc o juma’ de kil de ţuică, un kil de vin, o pasăre, o tocăniţă, o ciorbică acolo îi ducem să mănânce şi el acolo că-i amărât. E amărât şi munceşte, nu că fură, că face hoţii. Da, făcea comandă. Băi, fac şi io o mie, două mii de cârpici de asta am şi io nevoie. Gata, dom’le. Păi cum ne-nţelegem la preţ? Atâta. Atâta. O mie, cincizeci de bani, cum era pe timpuri, nu era banii-ăştia. Mă înţelegeam cu el, îmi dădea o masă pe zi. Numa’ chirpicii îi făceam. (Casa) făcea numa’ zidarii că era de meserie. Meseria mea, eu eram cu cârpicii. Nu, numai pe comandă îi făceam. Păi degeaba, eu îi făceam şi îi ploua, n-aveam înveliş. Când îi făceam la om (îi ceream) dom’le dă-mi celofan, dă-mi cutare, vine ploaia, uite e nor de ploaie. Îmi bat joc de munca mea eu? Dă-mi să învelesc banghetele. Îmi dădea, era obligat. Acu’ nu mai poci (să fac chirpici) de boală. (Băiatul) nu mai face. A fost copiii mici. Nu poate să facă el nişte chestii de-astea, ce-am făcut eu cu soţia mea. De ce nu poate? Că nu mai le place. Nu mai e cum am fost eu pe timpuri. La etatea mea nu mai se există. Ei ce vrea acum să facă? Să aibă servici, să se ducă la servici, să vază lumea. Măi tată, ce să stau eu în pământu’ ăsta? Să muncesc numai în pământ? Să aştept zi de zi să vină ăla cum mâncarea la mine să-mi dea să mănânc eu o dată pe zi? Şi seara, ce mâncăm seara? Tată, uite aşa v-am crescut eu. N-am mâncat eu şi de la guriţa mea vă dădeam vouă. Şi mă-ta. Mâncam şi noi să nu murim.”
MOARTEA HÂRTIEI
/ Răzvan Supuran
Asta-i hârtie. Ştim că a fost inventată cu două mii de ani în urmă, în China. Deşeurile textile erau macerate, fierte, tocate, uscate, fierte, tocate, uscate, fierte…, până se transformau într-o altă ţesătură. La fel ca şi credinţele în lume, pe atunci. Unele cu mâinile, altele cu sufletul. La 1100, în Spania s-au făcut primele hârtii pe continentul european. Hârtie ţesut, o coală costa doi boi.
Hârtia era folosită în gesturi esenţiale. Suport depozitar al Textelor, arhivar al Informaţiei, păstrător al Semnelor. Prime exprimări ale imaginarului şi limbajelor lumii. Erau inscripţionate, imprimate, tipărite, scrise, în mult mai multe feluri decât suntem obişnuiţi a ne imagina. De la tiparul cu placă, făcută dintr-o varietate uimitoare de materiale, la cel cu litere mobile, de ceară, aşa cum este atestat că în Orient se făcea hăt, cu secole înainte de Gutenberg. Hârtie suport, câte nu suportă.
Pe la sfârşitul secolului cinşpe, acest domn foloseşte pentru prima dată tehnica tiparului mobil în Europa. Celebra Biblie a lui Gutenberg a rămas în istorie ca prim text multiplicat, nu copiat, deşi în Orinet se făcuseră anterior destule. Până la tiparul digital şi depozitarea virtuală a informaţiilor, a fost un pas. Uriaş, e drept. Pe măsura nevoii de multiplicare, s-au găsit şi soluţii pentru producerea unor cantităţi din ce în ce mai mari de hârtie. Aşa a fost posibilă globalizarea culturală. Hârtie de informare, cu tot cu informatori.
Folosim atât de multă încât rostul său iniţial este depăşit. Căzut. La ce mai e totuşi utilă această soluţie, dacă sunt altele mai bune? La nimic. În vremea când se comunică prin media şi internet, hârtia e simplă remanenţă postindustrială. Prevăd dispariţia hârtiei suport în următoarele câteva decenii. Dacă va mai exista, va fi prin întoarcere la sens iniţial. O reevaluare a gesturilor desacralizate: a scrie desenând literele ca semne arhetipale. Hârtie sacră, alte temple.
De asemenea, e posibilă încercarea hârtiei ca materialitate. De la case, la statui; de la haine, la decor. Dacă la început era făcută din textile, amu om face haină din hârtii. Şi, aşa cum lemnul şi ţesăturile se lucrează pe lungimea iţelor, la fel trebuie făcut şi cu hârtia. Astfel se arată diferenţa între două coli: pe una, desenul este lucrat în sensul fibrelor; pe cealaltă, acelaşi desen, împotriva lor. Unul e întreg, celălalt nu. Hârtie materialitate, comoară de iţit.
Nevoia de suprafaţă în ce priveşte hârtia a fost îndeplinită prin alte tehne. Astă necesitate nu mai există. Moare hârtia? Da, de nu o folosim altfel. Hârtia nu mai este suprafaţă, ci interioritate. Nu material ca suport, ci materialitate întru obiect. Aşa cum scrisul se aşterne pe hârtie, aceeaşi hârtie poate găzdui în, ceea ce poate fi mărunţit ori dizolvat. Hârtia aceasta nu mai are doar două dimensiuni, ci patru. Hârtie obiect, oamenii sunt subiecte.
Amu,-s multe hârtii. Niciuna importantă, nici cea de budă, nici cea de carte. Despre darul facerii ei cu mâinile, pe următoarea foaie.
GEAMGIII DIN MĂRGĂU:
DE LA DIAMANTUL MIC LA TERMOPANUL CEL VOINIC
/Bogdan Inacu
I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.
Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.
Poveste de migraţie cu geamuri
Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.
Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.
Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate
Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.
În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…
Epoca de aur a termopanului
După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…
Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.
Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…
ÎN JOACĂ
/Călin Torsan
Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!
În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.
Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.
Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.
Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.
Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.
La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?
Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.
Pe pariu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu