luni, 1 martie 2010

/ Şerban Anghelescu

Văd acum cu o claritate orbitoare şi dureroasă totodată cum această foaie scumpă inimii mele fragile îmi scapă din mîini şi trage irezistibil spre Mizil sau spre obscure birturi din Brad. Aşteptam să aflu ritmurile arhaice ale mîinilor ţărăneşti întemeietoare de ţară şi corlată, să simt toate acele torsiuni, forfecări, presiuni şi sfîşieri creatoare ale mîinilor sfînt deformate. Înainte de a-mi lua definitiv mîinile încerc disperat o ultimă redresare. Citez spre iluminare din ilustrul jupîn franţuz care a ştiut ca nimeni altul să zugrăvească, ador zugrăvirea, oceanul semantic al gestualităţii dialectice.

„Panurge, fără a scoate o vorbă a ridicat amîndouă mîinile şi a făcut acest semn: a lipit unghia degetului arătător al mîinii stîngi de unghia degetului mare, în chip de copcă, iar degetele celelalte ale mîinii drepte le-a strîns la un loc întinzînd numai arătătorul, pe care îl tot vîra şi îl scotea mereu, între cele două degete amintite ale mîinii stîngi. Apoi, a întins degetul arătător şi pe cel mijlociu al mîinii drepte, desfăcîndu-le cît putea mai mult şi îndreptîndu-le spre Thaumast, ducînd degetul cel mare al mîinii stîngi la coada ochiului de aceeaşi parte a desfăcut palma ca o aripă de pasăre (sau ca o coadă de peşte) fluturînd-o uşurel încoace şi încolo; la fel cu mîna dreaptă, la coada ochiului drept. Thaumast s-a făcut galben la faţă şi a început să tremure”. O interpretare corectă a disputei manuale dintre Panurge şi Thaumast ar fi schimbat istoria lumii. Acum e prea tîrziu.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu