MEŢERIAŞII I/02

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 2, martie 2010, 200 de exemplare. Hârtie & tipar manual, print: Atelierul de Carte Director: Şerban Anghelescu Ştampile: Cosmin Manolache

(fără titlu) / Şerban Anghelescu
Mîini de mărţişor / Lila Passima
Mărţişorul mai pe scurt / Ciprian Voicilă
Rituri, ticuri şi tipicuri / Cosmin Manolache
Gura foii / Călin Torsan

(mai jos numărul integral)

/ Şerban Anghelescu

Văd acum cu o claritate orbitoare şi dureroasă totodată cum această foaie scumpă inimii mele fragile îmi scapă din mîini şi trage irezistibil spre Mizil sau spre obscure birturi din Brad. Aşteptam să aflu ritmurile arhaice ale mîinilor ţărăneşti întemeietoare de ţară şi corlată, să simt toate acele torsiuni, forfecări, presiuni şi sfîşieri creatoare ale mîinilor sfînt deformate. Înainte de a-mi lua definitiv mîinile încerc disperat o ultimă redresare. Citez spre iluminare din ilustrul jupîn franţuz care a ştiut ca nimeni altul să zugrăvească, ador zugrăvirea, oceanul semantic al gestualităţii dialectice.

„Panurge, fără a scoate o vorbă a ridicat amîndouă mîinile şi a făcut acest semn: a lipit unghia degetului arătător al mîinii stîngi de unghia degetului mare, în chip de copcă, iar degetele celelalte ale mîinii drepte le-a strîns la un loc întinzînd numai arătătorul, pe care îl tot vîra şi îl scotea mereu, între cele două degete amintite ale mîinii stîngi. Apoi, a întins degetul arătător şi pe cel mijlociu al mîinii drepte, desfăcîndu-le cît putea mai mult şi îndreptîndu-le spre Thaumast, ducînd degetul cel mare al mîinii stîngi la coada ochiului de aceeaşi parte a desfăcut palma ca o aripă de pasăre (sau ca o coadă de peşte) fluturînd-o uşurel încoace şi încolo; la fel cu mîna dreaptă, la coada ochiului drept. Thaumast s-a făcut galben la faţă şi a început să tremure”. O interpretare corectă a disputei manuale dintre Panurge şi Thaumast ar fi schimbat istoria lumii. Acum e prea tîrziu.


MÂINI DE MĂRŢIŞOR
/ Lila Passima
Mîinile mele ca ziua de mîine vor fi.

Să frămînt aluatul, să dospească pîinea. Să-mi întreb bunica din ceruri cum se “întindeau foile de pită” şi cum se aşezau straturile de foi zaharisite unul peste altul ca să iasă baclavaua bună şi gustoasă. Bunica mea o mînă era sau: bunica mea numai mîini era. Închipuiţi-vă un calendar al mîinii şi o să aflaţi cînd se pune sămînţa de grîu, cînd se ară, cînd se culege recolta. Cînd i se frămîntă pămîntului pîntecul ca să rodească. Cînd se spală plozii şi se mîngîie (fac o paranteză: mîinile mouse-ului şi ale tastaturii nu cunosc mîngîierea, ele practică sacadat ritmul atingerii corecte cu ţintă fixă). Cînd se îmbrăţişează oamenii (cei pentru care încă gestul nu este unul desuet şi nepotrivit). Să-mi obosesc mîinile că să-i bucur pe ceilalţi, să ţin pămîntul în braţe ca şi cum aş ţine-un prunc ca să-l legăn. Să mărţişoresc cum făcea Irina la clacă: gura şi mintea să meargă iar mîna să coasă, să împletească, să desfacă, să înnoade, să şteargă, să acopere, să cureţe, să împlinească.

Mîna de la oraş – lene urbană, dedulcită la substitute, atele sau alte prelungiri. Dichisită, ne/muncită, decorativă, perversă, decadentă. Nodurile bunicii sau: mîna bunicii mele copac era. Cu crengile după ea, bunica mea Chiraţa a trăit 80 de ani sau: mii de metri ţesuţi, araţi, însămînţaţi, bătuţi cu picioarele. Mii de pite coapte, roşii crescute, miei gătiţi, fructe culese. 3 băieţi morţi de mici şi mîinile care-şi aranjează părul sub baticul negru sau caută mentosanele în buzunarul şorţului să le dea nepoţilor. 2 case înălţate şi pierdute plus grădinile aferente. Mînile care-adară arădzile di eta tută. Dela frămîntatul pîinii mîinile i s-au făcut aripi. Una albă - una roşie. De mărţişor.


MĂRŢIŞORUL MAI PE SCURT
/ Ciprian Voicilă

Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an este nu numai o sursă de bucurii şi un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural care are o istorie îndelungată.

Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti vorbeşte despre mărţişor cam aşa: “În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei câte-o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda acesta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesc Mărţişor, Mărţiguş şi Marţ” ( cf. S.F.Marian- Sărbătorile la români, vol II, ed. Institutului de Arte Grafice, Carol, Gobl, 1899, p.137).

În societatea românească tradiţională mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie. Posesorul său era protejat împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: “Punerea sau legarea Mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineţă, până nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă marţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă ii va merge bine în vieţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv” (ibid., p.138).

Prin Muntenia purtau mărţisor la gât sau la mână nu doar copiii mici ci şi fetele mari sau nevestele tinere ca să nu fie arse de soare: “Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de soare”.

M-am întrebat odată de ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi al altuia alb. Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 martie să spele la râu lâna, până când din neagră ce era o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lâna cu o piatră. Fata îl ascultă şi când bagă piatra în apă din ea iese o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească.

A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mână, ci şi la glezna piciorului.

La 1899 S.Fl.Marian constată că la sat obiceiul este pe cale de dispariţie. “Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioră de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa”. În căutarea unei explicaţii citează un fragment din Încercările literare ale lui N.Gane. “Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie” (ibid.,p.p.141-142).

Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Rezum istoria lui pre şi postdecembristă, din Povestea mărţişorului scrisă în stilul inconfundabil matern al Irinei Nicolau şi ilustrată de Mihaela Şchiopu. Pe la 1800 orăşenii atârnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d. După care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 martie. Comunismul din vremea lui Ceauşescu va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor magico-religioase iniţiale. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 apare mărţişorul electoral, având pe el chipul oamenilor politici trendy la vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.

În prezent se remarcă o varietate extraordinară a categoriilor de mărţişoare. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului puternic individualizat: laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai furmoasă, bună, minunată mamă, fiică, iubită sau nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi pe cont propriu.


RITURI, TICURI ŞI TIPICURI
/ Cosmin Manolache

Cine scrie, îmi închipui, nu se poate să nu se lase hărtănit de obişnuinţe. Eu — cu o mînă scriu, cu alta îmi beau cafeaua. Aşa e începutul, uneori chiar întreaga călătorie, preţ de cîteva cafele. De cînd cu tastatura, lucrurile s-au mai complicat. Dar mîna are oricum rostul ei bine înşurubat în rostul scrisului. Pentru că-n ultimele zile s-a-ntîmplat să mă agăţ de două poveşti.

Prima e o poveste a tatei. Povestea e lungă, de cînd a făcut şcoala de şoferi, o muncă pentru care trebuia să ai braţe tari, pînă la finalul muncii de revizor contabil, la care, dimpotrivă, măiestria era primadonă. Din croiala poveştii înregistrate vreme de două ore pe reportofon aş putea decupa tot felul de episoade, tîlcuri ori nostalgii. Ştiam că se va alege ceva cît de curînd din seara în care am zăbovit, eu asupra paharelor de cabernet, el supraveghindu-şi ceaiul şi medicamentele.

Îşi întrerupsese liceul pentru a-şi lua carnetul de şofer. Cu fotbalul o terminase din pricina gleznei crescute defintiv, pînă la a se confunda cu oul de raţă. Ajuns pe şantierul de reconstrucţie a oraşului Piatra Neamţ, i-a mirosit în cîteva luni că şoferia e cu totul şi cu totul altceva, iar oraşul din Moldova, un soi de exil inutil. Colonelul Iliescu de la comisariat, mare chibiţ pe tuşa meciurilor Rapidului Mizil, s-a oferit să-l ajute. Ordin de încorporare şi scăparea din infernul şantierului a fost gata. Dar încorporarea nu s-a înfăptuit şi tata a mai hălăduit prin oraş o vreme, pînă cînd, situaţie neprevăzută, codificarea armelor s-a schimbat, iar modificarea livretelor militare, ale rezerviştilor din toată ţara a devenit o necesitate. Aşa s-au organizat în ţară nenumărate concursuri. La Mizil, 20 de oameni pe 2 locuri de militari în termen care urmau să aibă de a face numai şi numai cu scrisul. Proba a fost completarea unor formulare în regim de viteză, cu tot ritualul ascuţirii creionului cu lama. Tata a fost unul dintre cei doi. De cînd mă ştiu, de-atunci îi ştiu şi creioanele ascuţite parcă de un maestru asiatic, ritualul său rebusistic. Chestia asta i-a prins bine, nespus de bine, atunci cînd a intrat în primul birou de contabilitate. Pe masă, la fel, o hîrtie, un creion şi o lamă. O probă. Era as. De la el mă molipsisem şi eu. Nu puteam folosi creionul pînă nu-l aduceam cît mai aproape de formele întipărite în copilărie. Mare tipicar, tata. Simpatic în multe feluri. Îşi zisese că poate o dată şi-o dată va ajunge el revizor şi va controla el, nu va mai fi controlat. După o vreme chiar aşa a fost. Un revizor cu un scris admirabil.

A fost o întîmplare, poate, faptul că înainte de a-l înregistra îmi aruncasem ochii pe cartea unui mare maestru şahist din fosta URSS, Aleksandr Kotov. Poveştile lui, una mai cu tîlc decît alta, pînă cînd am dat de regula lui Blumenfeld, sau cu ochii începătorului. Problemă a începutului de partidă. Ce se întîmplă: jucătorul construieşte mental un traseu lung, dar, cum li se întîmplă multora, chiar şi maeştrilor, scapă din vedere ceva elementar, uneori chiar la baza arborelui de calcul. Cum să eviţi orbirea? O dizertaţie pe tema psihologiei jocului de şah era un lucru nimerit. Şi Veniamin Markovici Blumenfeld a postulat.

Citez din Kotov:
După terminarea calculului variantelor şi parcurgerea tuturor ramificaţiilor arborelui de calcul, trebuie, înainte de toate, să notaţi pe fişă mutarea probabilă. Neapărat înainte de a face mutarea! Am urmărit mulţi colegi şi am observat că majoritatea marilor maeştri scriu întîi mutarea apoi o execută pe tablă. Notaţia trebuie scrisă citeţ, caligrafic. Puteţi vedea fişele de partidă ale lui Botvinnik, Smîslov, Keres: fiecare literă, fiecare cifră e caligrafiată clar. Notînd mutarea pe fişă, vă rupeţi, într-un fel oarecare, de lumea îndepărtată a viitorului partidei, căruia i-aţi destinat o jumătate de oră din timpul preţios de gîndire, şi vă întoarceţi la poziţia reală de pe tablă.

Ce găselniţă! Ceva genial! Mă gîndeam că aş putea face ceva cu poveştile-astea, şi că, puse împreună, ar însemna ceva. M-am tot gîndit o vreme că scrisul poate repezi sau încetini viitorul. Tot cu mîinile, dar altfel decît pe scaunul şoferului de basculată. Atîta că uneori nu-i nevoie decît de o dîră lăsată de un deget pe nisip.


GURA FOII
/ Călin Torsan

Sărut mâinile pentru masă! şi Sărut mâna, părinte... Două feluri de a mulţumi palmelor care ne îndreaptă spre hrană. Spre cea înghiţită şi spre cea pogorâtă.

Două feluri de pioşenie: în faţa alchimiei suferinţelor cumulate, cele care se întâlnesc într-un blid cu de-ale gurii şi în cea a trecutului veşnic, care încearcă împăcarea cu acest fel de martiriu. Mâinile femeii leapădă de trup căpăţâna naivă, a găinii, după care toacă legumele. Amintită de preot, euharistia îl aduce, de asemenea, şi pe Hristos pe masă: e pâine; şi-n cupă: e vin.

Stau în cameră cu mama. Sărut mâinile pentru toate mesele, mamă! E seară, şi schimburile noastre laconice de cuvinte cerşesc televizorul. Ştiri, ştiri, ştiri... De parcă asta ar însemna să ştii ceva. Mama telecomandă, eu sunt doar copilotul. M-aş uita la ceva sport, dar gestul ei hotărăşte întâietate pentru o emisiune culinară. Una cum nu mai văzusem până acuma, pentru că bucătarul este unul de culoare. Prepară pentru opt persoane somon pe lemn de cedru şi friptură de miel, despre care spune vesel, atunci când aceasta este gata, că arată foarte bine. Nu îmi exhib aici idiosincraziile acumulate ca vegetarian, dar boţul acela de carne era groaznic. Ars, mustind de seve numai de bucătar ştiute, părăsit în mijlocul unui platou de porţelan.

Mâini săpând, mâini plivind, mâini şi ploaie udând, mâini culegând.

Mâini mărunţind, tocând, pisând, chinuind în moară şi îndesând în borcane ceea ce au crescut cu atâta grijă.

Palme aruncând grăunţe, mestecând în troacă, ţesălând.

Apoi tăind, tranşând, jumulind şi pârlind.

Pe micul ecran aceste lucruri sunt ascunse. Friptura ni se prezintă ca fiinţă, poate pentru a respecta idealurile europene. Bucătarul la care priveam spune la un moment dat că va lăsa prăjeala de miel să se odihnească într-un celofan, pentru ca toate zemurile dinlăuntrul ei să ajungă la locurile potrivite.

Nu ştiu de ce, în momentul ăsta mă gândesc la textul lui Răzvan, acolo unde este dezvăluit preţul din mare vechime, al unei foi de hârtie: doi boi. Ce proţap ar fi ieşit din ăştia!