/ Cosmin Manolache
Cine scrie, îmi închipui, nu se poate să nu se lase hărtănit de obişnuinţe. Eu — cu o mînă scriu, cu alta îmi beau cafeaua. Aşa e începutul, uneori chiar întreaga călătorie, preţ de cîteva cafele. De cînd cu tastatura, lucrurile s-au mai complicat. Dar mîna are oricum rostul ei bine înşurubat în rostul scrisului. Pentru că-n ultimele zile s-a-ntîmplat să mă agăţ de două poveşti.
Prima e o poveste a tatei. Povestea e lungă, de cînd a făcut şcoala de şoferi, o muncă pentru care trebuia să ai braţe tari, pînă la finalul muncii de revizor contabil, la care, dimpotrivă, măiestria era primadonă. Din croiala poveştii înregistrate vreme de două ore pe reportofon aş putea decupa tot felul de episoade, tîlcuri ori nostalgii. Ştiam că se va alege ceva cît de curînd din seara în care am zăbovit, eu asupra paharelor de cabernet, el supraveghindu-şi ceaiul şi medicamentele.
Îşi întrerupsese liceul pentru a-şi lua carnetul de şofer. Cu fotbalul o terminase din pricina gleznei crescute defintiv, pînă la a se confunda cu oul de raţă. Ajuns pe şantierul de reconstrucţie a oraşului Piatra Neamţ, i-a mirosit în cîteva luni că şoferia e cu totul şi cu totul altceva, iar oraşul din Moldova, un soi de exil inutil. Colonelul Iliescu de la comisariat, mare chibiţ pe tuşa meciurilor Rapidului Mizil, s-a oferit să-l ajute. Ordin de încorporare şi scăparea din infernul şantierului a fost gata. Dar încorporarea nu s-a înfăptuit şi tata a mai hălăduit prin oraş o vreme, pînă cînd, situaţie neprevăzută, codificarea armelor s-a schimbat, iar modificarea livretelor militare, ale rezerviştilor din toată ţara a devenit o necesitate. Aşa s-au organizat în ţară nenumărate concursuri. La Mizil, 20 de oameni pe 2 locuri de militari în termen care urmau să aibă de a face numai şi numai cu scrisul. Proba a fost completarea unor formulare în regim de viteză, cu tot ritualul ascuţirii creionului cu lama. Tata a fost unul dintre cei doi. De cînd mă ştiu, de-atunci îi ştiu şi creioanele ascuţite parcă de un maestru asiatic, ritualul său rebusistic. Chestia asta i-a prins bine, nespus de bine, atunci cînd a intrat în primul birou de contabilitate. Pe masă, la fel, o hîrtie, un creion şi o lamă. O probă. Era as. De la el mă molipsisem şi eu. Nu puteam folosi creionul pînă nu-l aduceam cît mai aproape de formele întipărite în copilărie. Mare tipicar, tata. Simpatic în multe feluri. Îşi zisese că poate o dată şi-o dată va ajunge el revizor şi va controla el, nu va mai fi controlat. După o vreme chiar aşa a fost. Un revizor cu un scris admirabil.
A fost o întîmplare, poate, faptul că înainte de a-l înregistra îmi aruncasem ochii pe cartea unui mare maestru şahist din fosta URSS, Aleksandr Kotov. Poveştile lui, una mai cu tîlc decît alta, pînă cînd am dat de regula lui Blumenfeld, sau cu ochii începătorului. Problemă a începutului de partidă. Ce se întîmplă: jucătorul construieşte mental un traseu lung, dar, cum li se întîmplă multora, chiar şi maeştrilor, scapă din vedere ceva elementar, uneori chiar la baza arborelui de calcul. Cum să eviţi orbirea? O dizertaţie pe tema psihologiei jocului de şah era un lucru nimerit. Şi Veniamin Markovici Blumenfeld a postulat.
Citez din Kotov:
După terminarea calculului variantelor şi parcurgerea tuturor ramificaţiilor arborelui de calcul, trebuie, înainte de toate, să notaţi pe fişă mutarea probabilă. Neapărat înainte de a face mutarea! Am urmărit mulţi colegi şi am observat că majoritatea marilor maeştri scriu întîi mutarea apoi o execută pe tablă. Notaţia trebuie scrisă citeţ, caligrafic. Puteţi vedea fişele de partidă ale lui Botvinnik, Smîslov, Keres: fiecare literă, fiecare cifră e caligrafiată clar. Notînd mutarea pe fişă, vă rupeţi, într-un fel oarecare, de lumea îndepărtată a viitorului partidei, căruia i-aţi destinat o jumătate de oră din timpul preţios de gîndire, şi vă întoarceţi la poziţia reală de pe tablă.
Ce găselniţă! Ceva genial! Mă gîndeam că aş putea face ceva cu poveştile-astea, şi că, puse împreună, ar însemna ceva. M-am tot gîndit o vreme că scrisul poate repezi sau încetini viitorul. Tot cu mîinile, dar altfel decît pe scaunul şoferului de basculată. Atîta că uneori nu-i nevoie decît de o dîră lăsată de un deget pe nisip.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)
Cine scrie, îmi închipui, nu se poate să nu se lase hărtănit de obişnuinţe. Eu — cu o mînă scriu, cu alta îmi beau cafeaua. Aşa e începutul, uneori chiar întreaga călătorie, preţ de cîteva cafele. De cînd cu tastatura, lucrurile s-au mai complicat. Dar mîna are oricum rostul ei bine înşurubat în rostul scrisului. Pentru că-n ultimele zile s-a-ntîmplat să mă agăţ de două poveşti.
Prima e o poveste a tatei. Povestea e lungă, de cînd a făcut şcoala de şoferi, o muncă pentru care trebuia să ai braţe tari, pînă la finalul muncii de revizor contabil, la care, dimpotrivă, măiestria era primadonă. Din croiala poveştii înregistrate vreme de două ore pe reportofon aş putea decupa tot felul de episoade, tîlcuri ori nostalgii. Ştiam că se va alege ceva cît de curînd din seara în care am zăbovit, eu asupra paharelor de cabernet, el supraveghindu-şi ceaiul şi medicamentele.
Îşi întrerupsese liceul pentru a-şi lua carnetul de şofer. Cu fotbalul o terminase din pricina gleznei crescute defintiv, pînă la a se confunda cu oul de raţă. Ajuns pe şantierul de reconstrucţie a oraşului Piatra Neamţ, i-a mirosit în cîteva luni că şoferia e cu totul şi cu totul altceva, iar oraşul din Moldova, un soi de exil inutil. Colonelul Iliescu de la comisariat, mare chibiţ pe tuşa meciurilor Rapidului Mizil, s-a oferit să-l ajute. Ordin de încorporare şi scăparea din infernul şantierului a fost gata. Dar încorporarea nu s-a înfăptuit şi tata a mai hălăduit prin oraş o vreme, pînă cînd, situaţie neprevăzută, codificarea armelor s-a schimbat, iar modificarea livretelor militare, ale rezerviştilor din toată ţara a devenit o necesitate. Aşa s-au organizat în ţară nenumărate concursuri. La Mizil, 20 de oameni pe 2 locuri de militari în termen care urmau să aibă de a face numai şi numai cu scrisul. Proba a fost completarea unor formulare în regim de viteză, cu tot ritualul ascuţirii creionului cu lama. Tata a fost unul dintre cei doi. De cînd mă ştiu, de-atunci îi ştiu şi creioanele ascuţite parcă de un maestru asiatic, ritualul său rebusistic. Chestia asta i-a prins bine, nespus de bine, atunci cînd a intrat în primul birou de contabilitate. Pe masă, la fel, o hîrtie, un creion şi o lamă. O probă. Era as. De la el mă molipsisem şi eu. Nu puteam folosi creionul pînă nu-l aduceam cît mai aproape de formele întipărite în copilărie. Mare tipicar, tata. Simpatic în multe feluri. Îşi zisese că poate o dată şi-o dată va ajunge el revizor şi va controla el, nu va mai fi controlat. După o vreme chiar aşa a fost. Un revizor cu un scris admirabil.
A fost o întîmplare, poate, faptul că înainte de a-l înregistra îmi aruncasem ochii pe cartea unui mare maestru şahist din fosta URSS, Aleksandr Kotov. Poveştile lui, una mai cu tîlc decît alta, pînă cînd am dat de regula lui Blumenfeld, sau cu ochii începătorului. Problemă a începutului de partidă. Ce se întîmplă: jucătorul construieşte mental un traseu lung, dar, cum li se întîmplă multora, chiar şi maeştrilor, scapă din vedere ceva elementar, uneori chiar la baza arborelui de calcul. Cum să eviţi orbirea? O dizertaţie pe tema psihologiei jocului de şah era un lucru nimerit. Şi Veniamin Markovici Blumenfeld a postulat.
Citez din Kotov:
După terminarea calculului variantelor şi parcurgerea tuturor ramificaţiilor arborelui de calcul, trebuie, înainte de toate, să notaţi pe fişă mutarea probabilă. Neapărat înainte de a face mutarea! Am urmărit mulţi colegi şi am observat că majoritatea marilor maeştri scriu întîi mutarea apoi o execută pe tablă. Notaţia trebuie scrisă citeţ, caligrafic. Puteţi vedea fişele de partidă ale lui Botvinnik, Smîslov, Keres: fiecare literă, fiecare cifră e caligrafiată clar. Notînd mutarea pe fişă, vă rupeţi, într-un fel oarecare, de lumea îndepărtată a viitorului partidei, căruia i-aţi destinat o jumătate de oră din timpul preţios de gîndire, şi vă întoarceţi la poziţia reală de pe tablă.
Ce găselniţă! Ceva genial! Mă gîndeam că aş putea face ceva cu poveştile-astea, şi că, puse împreună, ar însemna ceva. M-am tot gîndit o vreme că scrisul poate repezi sau încetini viitorul. Tot cu mîinile, dar altfel decît pe scaunul şoferului de basculată. Atîta că uneori nu-i nevoie decît de o dîră lăsată de un deget pe nisip.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu