/ Lila Passima
Mîinile mele ca ziua de mîine vor fi.
Să frămînt aluatul, să dospească pîinea. Să-mi întreb bunica din ceruri cum se “întindeau foile de pită” şi cum se aşezau straturile de foi zaharisite unul peste altul ca să iasă baclavaua bună şi gustoasă. Bunica mea o mînă era sau: bunica mea numai mîini era. Închipuiţi-vă un calendar al mîinii şi o să aflaţi cînd se pune sămînţa de grîu, cînd se ară, cînd se culege recolta. Cînd i se frămîntă pămîntului pîntecul ca să rodească. Cînd se spală plozii şi se mîngîie (fac o paranteză: mîinile mouse-ului şi ale tastaturii nu cunosc mîngîierea, ele practică sacadat ritmul atingerii corecte cu ţintă fixă). Cînd se îmbrăţişează oamenii (cei pentru care încă gestul nu este unul desuet şi nepotrivit). Să-mi obosesc mîinile că să-i bucur pe ceilalţi, să ţin pămîntul în braţe ca şi cum aş ţine-un prunc ca să-l legăn. Să mărţişoresc cum făcea Irina la clacă: gura şi mintea să meargă iar mîna să coasă, să împletească, să desfacă, să înnoade, să şteargă, să acopere, să cureţe, să împlinească.
Mîna de la oraş – lene urbană, dedulcită la substitute, atele sau alte prelungiri. Dichisită, ne/muncită, decorativă, perversă, decadentă. Nodurile bunicii sau: mîna bunicii mele copac era. Cu crengile după ea, bunica mea Chiraţa a trăit 80 de ani sau: mii de metri ţesuţi, araţi, însămînţaţi, bătuţi cu picioarele. Mii de pite coapte, roşii crescute, miei gătiţi, fructe culese. 3 băieţi morţi de mici şi mîinile care-şi aranjează părul sub baticul negru sau caută mentosanele în buzunarul şorţului să le dea nepoţilor. 2 case înălţate şi pierdute plus grădinile aferente. Mînile care-adară arădzile di eta tută. Dela frămîntatul pîinii mîinile i s-au făcut aripi. Una albă - una roşie. De mărţişor.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/06)
Mîinile mele ca ziua de mîine vor fi.
Să frămînt aluatul, să dospească pîinea. Să-mi întreb bunica din ceruri cum se “întindeau foile de pită” şi cum se aşezau straturile de foi zaharisite unul peste altul ca să iasă baclavaua bună şi gustoasă. Bunica mea o mînă era sau: bunica mea numai mîini era. Închipuiţi-vă un calendar al mîinii şi o să aflaţi cînd se pune sămînţa de grîu, cînd se ară, cînd se culege recolta. Cînd i se frămîntă pămîntului pîntecul ca să rodească. Cînd se spală plozii şi se mîngîie (fac o paranteză: mîinile mouse-ului şi ale tastaturii nu cunosc mîngîierea, ele practică sacadat ritmul atingerii corecte cu ţintă fixă). Cînd se îmbrăţişează oamenii (cei pentru care încă gestul nu este unul desuet şi nepotrivit). Să-mi obosesc mîinile că să-i bucur pe ceilalţi, să ţin pămîntul în braţe ca şi cum aş ţine-un prunc ca să-l legăn. Să mărţişoresc cum făcea Irina la clacă: gura şi mintea să meargă iar mîna să coasă, să împletească, să desfacă, să înnoade, să şteargă, să acopere, să cureţe, să împlinească.
Mîna de la oraş – lene urbană, dedulcită la substitute, atele sau alte prelungiri. Dichisită, ne/muncită, decorativă, perversă, decadentă. Nodurile bunicii sau: mîna bunicii mele copac era. Cu crengile după ea, bunica mea Chiraţa a trăit 80 de ani sau: mii de metri ţesuţi, araţi, însămînţaţi, bătuţi cu picioarele. Mii de pite coapte, roşii crescute, miei gătiţi, fructe culese. 3 băieţi morţi de mici şi mîinile care-şi aranjează părul sub baticul negru sau caută mentosanele în buzunarul şorţului să le dea nepoţilor. 2 case înălţate şi pierdute plus grădinile aferente. Mînile care-adară arădzile di eta tută. Dela frămîntatul pîinii mîinile i s-au făcut aripi. Una albă - una roşie. De mărţişor.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/06)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu