/ Ciprian Voicilă
Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an este nu numai o sursă de bucurii şi un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural care are o istorie îndelungată.
Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti vorbeşte despre mărţişor cam aşa: “În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei câte-o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda acesta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesc Mărţişor, Mărţiguş şi Marţ” ( cf. S.F.Marian- Sărbătorile la români, vol II, ed. Institutului de Arte Grafice, Carol, Gobl, 1899, p.137).
În societatea românească tradiţională mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie. Posesorul său era protejat împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: “Punerea sau legarea Mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineţă, până nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă marţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă ii va merge bine în vieţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv” (ibid., p.138).
Prin Muntenia purtau mărţisor la gât sau la mână nu doar copiii mici ci şi fetele mari sau nevestele tinere ca să nu fie arse de soare: “Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de soare”.
M-am întrebat odată de ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi al altuia alb. Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 martie să spele la râu lâna, până când din neagră ce era o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lâna cu o piatră. Fata îl ascultă şi când bagă piatra în apă din ea iese o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească.
A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mână, ci şi la glezna piciorului.
La 1899 S.Fl.Marian constată că la sat obiceiul este pe cale de dispariţie. “Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioră de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa”. În căutarea unei explicaţii citează un fragment din Încercările literare ale lui N.Gane. “Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie” (ibid.,p.p.141-142).
Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Rezum istoria lui pre şi postdecembristă, din Povestea mărţişorului scrisă în stilul inconfundabil matern al Irinei Nicolau şi ilustrată de Mihaela Şchiopu. Pe la 1800 orăşenii atârnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d. După care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 martie. Comunismul din vremea lui Ceauşescu va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor magico-religioase iniţiale. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 apare mărţişorul electoral, având pe el chipul oamenilor politici trendy la vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.
În prezent se remarcă o varietate extraordinară a categoriilor de mărţişoare. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului puternic individualizat: laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai furmoasă, bună, minunată mamă, fiică, iubită sau nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi pe cont propriu.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)
Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an este nu numai o sursă de bucurii şi un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural care are o istorie îndelungată.
Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti vorbeşte despre mărţişor cam aşa: “În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei câte-o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda acesta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesc Mărţişor, Mărţiguş şi Marţ” ( cf. S.F.Marian- Sărbătorile la români, vol II, ed. Institutului de Arte Grafice, Carol, Gobl, 1899, p.137).
În societatea românească tradiţională mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie. Posesorul său era protejat împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: “Punerea sau legarea Mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineţă, până nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă marţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă ii va merge bine în vieţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv” (ibid., p.138).
Prin Muntenia purtau mărţisor la gât sau la mână nu doar copiii mici ci şi fetele mari sau nevestele tinere ca să nu fie arse de soare: “Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de soare”.
M-am întrebat odată de ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi al altuia alb. Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 martie să spele la râu lâna, până când din neagră ce era o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lâna cu o piatră. Fata îl ascultă şi când bagă piatra în apă din ea iese o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească.
A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mână, ci şi la glezna piciorului.
La 1899 S.Fl.Marian constată că la sat obiceiul este pe cale de dispariţie. “Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioră de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa”. În căutarea unei explicaţii citează un fragment din Încercările literare ale lui N.Gane. “Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie” (ibid.,p.p.141-142).
Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Rezum istoria lui pre şi postdecembristă, din Povestea mărţişorului scrisă în stilul inconfundabil matern al Irinei Nicolau şi ilustrată de Mihaela Şchiopu. Pe la 1800 orăşenii atârnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d. După care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 martie. Comunismul din vremea lui Ceauşescu va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor magico-religioase iniţiale. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 apare mărţişorul electoral, având pe el chipul oamenilor politici trendy la vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.
În prezent se remarcă o varietate extraordinară a categoriilor de mărţişoare. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului puternic individualizat: laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai furmoasă, bună, minunată mamă, fiică, iubită sau nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi pe cont propriu.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu