MEŢERIAŞII I/05

FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 5, luna septembrie.
Atelierul de Carte
Editor: Răzvan Supuran

*acest număr a apărut odată cu finalizarea proiectului “Căsuţa din Poveşti”, fără a fi un obiect omagial, chiar dacă textele tipărite aici sunt scrise exclusiv de către făcătorii adăpostului cu har interior, în defavoarea deja bine cunoscuţilor autori ai acestei publicaţii.

(fără titlu)/ Bogdan Ganea
(fără titlu)/ Cristina Iorguţ
Construieşte/ Nadina Iacob
Coborârea scriitorului din turnul de fildeş în căsuţa de hârtie/ Roxana Sahanagiu
Căsuţa de hârtie, o analiză biochimică / Andrei Tănase
Câteva întrebări pentru o carta novă / Răzvan Supuran

(mai jos numărul integral)

/Bogdan Ganea

Proiectul de arhitectură, de cele mai multe ori ia naştere in urma unei documentaţii stufoase, a unor exemple studiate, a unei atitudini pe care o ai şi vrei să o transmiţi prin munca ta. Urmează apoi partea de proiectare, reprezentarea acestui subiect, prin desene, machete, simulări pe calculator... însă tot de multe ori rezultatul nu are nici o legătură cu realitatea la care se raporteaza, concluzia pe care o trag este o degenerare a profesiunii.

Fenomenul de învăţare (dobândirea unei atitudini si experienţe) trebuie făcut prin „trăirea” acelui loc si prin joacă, experimentare, apropierea de materialele şi substanţele respective, astfel scăpând de o anumită rigiditate. În aşa fel au decurs zilele în atelier.

Acest proiect, căsuţa din hârtie, are posibilitatea de a stimula simţurile, de a provoca discuţii si de a explora plastica, flexibilitatea, tactilitatea si rezistenta hârtiei.

Piesele, formele „cărămizilor” de hârtie au fost implicate într-un proces de experimentare. In realizarea lor am observat moduri de comportare in funcţie de care am folosit reţete diferite, ne-am lăsat să încercăm „şi altfel” conştienţi că am putea greşi, dar siguri fiind că avem de învăţat, astfel încat ne-am putut mişca in diferite direcţii pe care nu le-am fi perceput de la început.

Întregul obiect are forma elementară, recognoscibilă de casă, care, deşi simplă, atrage prin detaliu atenţia acordată fiecărui element în parte, prin coeziunea dintre materiale (sfoară, cuie de lemn, hârtie), prin scară intr-o lume în care totul este supradimensionat. Însă curiozitatea principală pentru mine este dată de înţelegerea nouă faţă de ţesătura de hârtie ce poate fi turnată în diferite forme.

Afirmaţia lui Robert Lang faţă de conflictul percepţiei în origami cum că între ochiul care îţi spune că ai de-a face cu o pasăre, un animal etc. şi creierul care ştie că tot o foaie de hârtie este, această idee mi se pare valabilă şi în cazul de faţă în care avem păstrată în memorie atingerea unei foi de hârtie, iar apoi în opoziţie se află simţirea unui „cărămizi” din hârtie.

În final incertitudine. Poziţionarea căsuţei pe doage de lemn, transmite imediat prezenta mişcării de legănare, oscilare, arată poate îndoiala folosirii acestei remanente postindustriale ca material pentru construcţii în acest mod.


/Cristina Iorguţ

Căsuţa nu e din paie, beţe sau cărămidă şi nici nu se dărâmă la o suflare, nu e nici din turtă dulce, însă ademeneste prin mirosul răşinii de brad... căsuţa noastră este din hârtie.

Căsuţa din poveste are la rândul ei o poveste, în spatele căreia se găsesc un om şi ajutoarele lui, voluntarii.

Atelierul întunecat, de la subsolul muzeului, cu uşa tot timpul deschisă, chiar si atunci când grilajul este pus, a devenit un loc prietenos pentru noi, unde ne simteam ca într-o familie. A fost locul cel mai răcoros pe care l-am găsit in Bucuresti pe timpul verii, iar atmosfera tihnită permitea gândului să cutreiere, te împingea să cugeţi. Intram dimineaţa în muzeu şi nu mai eram vizitatori, ne ghidam după mirosul de sulf emanat de hârtia pusă la înmuiat si ajungeam într-un spaţiu unde toată lumea participa la discuţii, povestea şi lucra la construirea cărămizilor din hârtie. Printre ruptul, tocatul si presarea hârtiei, punerea cărămizilor la uscat pe acoperişul muzeului, topirea răşinii, se inserau poveştile spuse de cei care treceau pragul atelierului pentru o zi, două, o lună sau pe toată durata construirii căsuţei.

Este minunat cum mirosul puternic de sulf al hârtiei (care rămanea impregnat pe mâini chiar şi dupa ce ajungeam acasă) a fost înlocuit de mirosul răşinii care învăluia tot atelierul sau cum acele de brad, firele de iarbă, frunzele de tei, mătasea roşie apăreau inserate in hârtie, pe care le poţi simţi şi tu, trecătorule, la o plimbare a mâinii pe suprafata căsuţei.

Nu am realizat până acum că se poate naşte o căsuţă din toată hârtia pe care nu o mai folosim si care, inevitabil, ajunge la gunoi si în mod sigur nu mai este reciclată (chiar dacă... există recipiente şi intenţia lor sună aşa de frumos). Astfel, revistele si ziarele de astăzi, toata politica din ele, facturile adunate, cursuri, caiete vechi “se transformă” într-o casuţă.

Ce poveste mai frumoasă există decât cea a căsuţei din poveste? Poate copiii care vor trece pe langă căsuţă vor povesti mai târziu : “A fost o dată, o hârtie ingălbenită, şifonată, aruncată alături de alte multe hârtii...

Chiar şi astăzi se zăreste căsuţa din hârtie, o puteţi vedea şi voi dacă treceţi pe la atelier.


CONSTRUIEŞTE
/ Nadina Iacob

Nu ştiu de voi, dar în fiecare seară, înainte de a mă cufunda într-un somn adânc, mi se derulează în faţa ochilor toate întâmplările din ziua ce tocmai a trecut. Cu vrute şi nevrute, culmi înalte, dar şi joase, toate sunt acolo. Poate tocmai de aceea încerc să-mi umplu timpul – pentru ca atunci când soarele dispare să nu am nicio urmă de îndoială şi să pot spune: “N-a fost o zi pierdută”.

Ei bine, de ceva vreme, fiecare zi a adus ceva nou. Mai bine spus, o nouă aşa-numită “cărămidă” de hârtie. Sincronizarea a fost perfectă, căci vara-i lungă, iar liceul l-am lăsat pradă uitării, fie şi numai pentru trei luni. Prima zi, mi-aduc aminte, a adus cu sine o urmă de reticenţă. Nu pentru că n-aş fi fost întâmpintă cu braţele deschise, ci pentru că nu aveam convingerea că mâna mea de ajutor va fi cu adevărat de ajutor. Trecu o zi, trecură două, trecură cam treizeci şi nouă iar căsuţa a început sa prinda formă sub ochii mei. De la stâlpii de hârtie pe care îi văzusem imediat ce păşisem în atelier, la pereţi trainici. echipaţi cu câte o ferestruică – munca a dat roade, iar şovăiala probabil că s-a risipit la fel de repede cum a venit. Căci, “e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească. E bine ca timpul să fie o construcţie”, spunea Saint-Exupéry.

Privind înapoi, chiar aşa a fost: timpul – o construcţie. Şi ce poate fi oare mai răsplătitor decât să poţi lua parte la materializarea unei idei?


COBORÂREA SCRIITORULUI DIN TURNUL DE FILDEŞ ÎN CĂSUŢA DE HÂRTIE
/ Roxana Sahanagiu

Ce înseamnă căsuţa de hârtie pentru mine? Şi, cine sunt eu? Să zicem că sunt un scriitor şi cel mai mult îmi place fantasticul, pentru că aici totul este posibil, mai mult decât în orice alt colţ al marii scene a literaturii. Vreau imposibilul, şi anume, să îmi duc personajele până la capăt – din fantasticul lor să păşească în realitate fără a-şi pierde esenţa. Am la dispoziţie coli de hârtie şi cerneală pentru a le desena trupurile, dar, ce te faci, că în două dimensiuni se simt înghesuite. Sunt mici, abia respiră prin coli şi le deosebeşti cu greu când îţi fug pe sub nas şi pe sub ochi.

Dacă le-aş picta n-aş face decât să măresc suprafaţa şi să le reduc planul de existenţă la unul singur; măcar în carte alergau printre pagini; în pictură se vor lovi de ramă şi cam atât.

Dacă le-aş sculpta ar fi puternice, ar fi mari şi le-am putea înconjura cu privirea, dar din păcate, le-aş ţine prizoniere. Nu s-ar putea mişca în nici un fel şi ar începe să arunce blesteme ale pietrei asupra trecătorilor. Nu uitaţi că sunt fantastice!

Dacă le-aş construi trupuri de păpuşi, viaţa pe care le-aş da-o n-ar mai fi a lor, ci a mea, căci eu le-aş conduce cu mâna mea. Ar însemna ca eu să deţin cheia fantasticului, lucru care este fals.

Dacă aş dezvolta povestea într-o piesă de teatru, aş face exact lucrul de care mă feresc – fantasticul ar păşi în realitate şi întrupat în oameni, şi-ar pierde esenţa.

Probabil că ar fi şi alte soluţii, dar ce-ar fi dacă ... Ce-ar fi dacă mi-aş aduce personajele să locuiască într-o căsuţă de hârtie! Aş scrie povestea pe pereţi, nu neapărat aşa cum se citeşte într-o carte; aş arunca pur şi simplu cuvintele la nimereală. Apoi i-aş pune pe oameni să găsească ei povestea sau poate, dacă aş vedea că nu se descurcă, le-aş spune-o chiar eu. Şi încet încet, pe măsura ce actul lecturii sau al povestirii ar avea loc, prin ferestrele căsuţei s-ar vedea pete de culoare amestecate haotic, dar nu fără scop – imaginaţi-vă dacă ştiţi sau căutaţi dacă nu ştiţi tabloul lui Nicolae Grigorescu, Interior turcesc; aşa îmi imaginez eu fantasticul. Apoi s-ar naşte mici trupuri diafane, dar pline de viaţă, care ar alerga în căsuţă de colo colo pentru a-şi împlini menirea prin puterea gândului şi a cuvântului.

Căsuţa de hârtie reprezintă însă multe alte lucruri; depinde doar cine îşi imaginează povestea ei.


CĂSUŢA DE HÂRTIE, O ANALIZĂ BIOCHIMICĂ
/Andrei Tănase

O căsuţă de hârtie sună bine. Da, vreau să ne implicăm şi noi! Începem la o scală mică, ajutând, şi mai târziu vom construi şi căsuţa noastră. Astfel, alături de cea cu care aş vrea să construiesc un cămin în natură, am început să lucrez la Căsuţa de hârtie.

Am ajuns la atelier şi i-am cunoscut pe oamenii de acolo. Nu am primit un protocol de lucru, aşa cum eram eu obişnuit, ci fiecare mi-a spus ideile sale şi apoi le-au ascultat pe ale mele. Am văzut şi cum se lucrează iar din loc in loc puteam face paralele cu un laborator de cercetare.

Pasta de hârtie, acele particule aflate în suspensie până la ce densitate relativă pot ajunge? Cum se amestecă materialele din care se fac cărămizile? Cum se leagă fibrele? Rezistenţa materialelor, concept uzual pentru ingineri, dar cu care sunt şi eu familiarizat, în cazul acesta ar fi dată de gradul de înreţelare al fibrelor, densitatea finală în urma presării cărămizilor, distribuţia ligandului. Chiar, care este gradul de umectare ce asigură o difuzie optimă a ligandului păstrând diluţia acestuia la minim? Aşa funcţiona mintea mea de cercetător.

Lucram la căsuţă şi în timp ce gândeam descopeream şi altceva în afară de întrebări şi răspunsuri. Aflam încet, încet şi oameni puţin altfel. Pe măsură ce construiam stăteam de vorbă, scultam muzică, dar muzică nu altceva, glumeam, improvizam şi visam.

Aflam meşteri!

Când am văzut prima oară căsuţa ridicată mintea mea şi-a imaginat şi am putut vizualiza o structură de atomi de carbon ca un schelet al construcţiei. Îmi puneam întrebări şi puteam descoperi multe, dar dincolo de toate am văzut cum se amestecă idei şi cum se leagă prietenii.
Faină realizare, oare ce urmează?


CÂTEVA ÎNTREBĂRI PENTRU O CARTA NOVĂ
/ Răzvan Supuran

Ce faceau oamenii cu ea, pana la sfarşita multiplicare? Oare cu ce se ştergeau la cur? Cât de importantă era informaţia pe care o scriau? Şi cât de căutat era materialul cu care, pe care făceau ce făceau? Gesturi esenţiale.

La 1100 a fost facută prima hârtie din Europa. Până atunci, de vreo doişpe secole, hârtia ca suport al informaţiei era folosită în mânăstirile de pe culmile orientului pentru transmiterea celor revelate şi, de la un moment dat, în oazele deşertului, unde arabii se desfătau cu poeme. Un veac, informaţia a fost scrisă de la răsărit; încă un veac, în sens invers.

Vreme de o mie şapte sute de ani secole, hârtia a folosit pentru învăţătură. Prin ea s-a fost făcută lumea cea noua, cea de până la inventarea telefonului. De la fir incoace, în noua ordine au fost publicate 14 milioane de cărţi (cel puţin, aşa susţine domnul Google, conform unui recent research). Cine naiba are timp să le citească pe toate?! Ce şi cât de diferit se poate scrie? Unde-s textele fundamentale?

Să socotim o medie de una bucată mie exemplare pentru fiecare titlu şi să aproximăm că fiecare ar cântări cam a zecea parte dintr-un kil. Egal, 1.400.000 tone hârtie. Echivalente cu 7 milioane de copaci maturi, puşi cate cinci la tona de maculatură. Ha! Şi asta-i numa’ potriveala cărţilor.

Înmulţiţi cu încă o sută şi veţi afla câtă hârtie s-a facut de două sute de ani încoace. Cofraje, ambalaje, afişe, caieţele, şerveţele, broşuri, etcaetera etcaetera etcaetera.

Esenţialmente, căci da, cantitativ sunt mai puţine cărţi decât curpapiruri. Păi din munţii aştia scoatem cam atatea case de hârtie, câte ar fi nevoie pentru întreaga populaţie a planetei, cu tot cu palate. Şi, după ce ne revenim cu capu’, putem să le dărâmăm pentru a face o Alexandrie mai bună.

Aleluia!