Costruieşte

/ Nadina Iacob

Nu ştiu de voi, dar în fiecare seară, înainte de a mă cufunda într-un somn adânc, mi se derulează în faţa ochilor toate întâmplările din ziua ce tocmai a trecut. Cu vrute şi nevrute, culmi înalte, dar şi joase, toate sunt acolo. Poate tocmai de aceea încerc să-mi umplu timpul – pentru ca atunci când soarele dispare să nu am nicio urmă de îndoială şi să pot spune: “N-a fost o zi pierdută”.

Ei bine, de ceva vreme, fiecare zi a adus ceva nou. Mai bine spus, o nouă aşa-numită “cărămidă” de hârtie. Sincronizarea a fost perfectă, căci vara-i lungă, iar liceul l-am lăsat pradă uitării, fie şi numai pentru trei luni. Prima zi, mi-aduc aminte, a adus cu sine o urmă de reticenţă. Nu pentru că n-aş fi fost întâmpintă cu braţele deschise, ci pentru că nu aveam convingerea că mâna mea de ajutor va fi cu adevărat de ajutor. Trecu o zi, trecură două, trecură cam treizeci şi nouă iar căsuţa a început sa prinda formă sub ochii mei. De la stâlpii de hârtie pe care îi văzusem imediat ce păşisem în atelier, la pereţi trainici. echipaţi cu câte o ferestruică – munca a dat roade, iar şovăiala probabil că s-a risipit la fel de repede cum a venit. Căci, “e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească. E bine ca timpul să fie o construcţie”, spunea Saint-Exupéry.

Privind înapoi, chiar aşa a fost: timpul – o construcţie. Şi ce poate fi oare mai răsplătitor decât să poţi lua parte la materializarea unei idei?

(text apărut în MEŢERIAŞII I/05)