/ Roxana Sahanagiu
Ce înseamnă căsuţa de hârtie pentru mine? Şi, cine sunt eu? Să zicem că sunt un scriitor şi cel mai mult îmi place fantasticul, pentru că aici totul este posibil, mai mult decât în orice alt colţ al marii scene a literaturii. Vreau imposibilul, şi anume, să îmi duc personajele până la capăt – din fantasticul lor să păşească în realitate fără a-şi pierde esenţa. Am la dispoziţie coli de hârtie şi cerneală pentru a le desena trupurile, dar, ce te faci, că în două dimensiuni se simt înghesuite. Sunt mici, abia respiră prin coli şi le deosebeşti cu greu când îţi fug pe sub nas şi pe sub ochi.
Dacă le-aş picta n-aş face decât să măresc suprafaţa şi să le reduc planul de existenţă la unul singur; măcar în carte alergau printre pagini; în pictură se vor lovi de ramă şi cam atât.
Dacă le-aş sculpta ar fi puternice, ar fi mari şi le-am putea înconjura cu privirea, dar din păcate, le-aş ţine prizoniere. Nu s-ar putea mişca în nici un fel şi ar începe să arunce blesteme ale pietrei asupra trecătorilor. Nu uitaţi că sunt fantastice!
Dacă le-aş construi trupuri de păpuşi, viaţa pe care le-aş da-o n-ar mai fi a lor, ci a mea, căci eu le-aş conduce cu mâna mea. Ar însemna ca eu să deţin cheia fantasticului, lucru care este fals.
Dacă aş dezvolta povestea într-o piesă de teatru, aş face exact lucrul de care mă feresc – fantasticul ar păşi în realitate şi întrupat în oameni, şi-ar pierde esenţa.
Probabil că ar fi şi alte soluţii, dar ce-ar fi dacă ... Ce-ar fi dacă mi-aş aduce personajele să locuiască într-o căsuţă de hârtie! Aş scrie povestea pe pereţi, nu neapărat aşa cum se citeşte într-o carte; aş arunca pur şi simplu cuvintele la nimereală. Apoi i-aş pune pe oameni să găsească ei povestea sau poate, dacă aş vedea că nu se descurcă, le-aş spune-o chiar eu. Şi încet încet, pe măsura ce actul lecturii sau al povestirii ar avea loc, prin ferestrele căsuţei s-ar vedea pete de culoare amestecate haotic, dar nu fără scop – imaginaţi-vă dacă ştiţi sau căutaţi dacă nu ştiţi tabloul lui Nicolae Grigorescu, Interior turcesc; aşa îmi imaginez eu fantasticul. Apoi s-ar naşte mici trupuri diafane, dar pline de viaţă, care ar alerga în căsuţă de colo colo pentru a-şi împlini menirea prin puterea gândului şi a cuvântului.
Căsuţa de hârtie reprezintă însă multe alte lucruri; depinde doar cine îşi imaginează povestea ei.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/05)
Ce înseamnă căsuţa de hârtie pentru mine? Şi, cine sunt eu? Să zicem că sunt un scriitor şi cel mai mult îmi place fantasticul, pentru că aici totul este posibil, mai mult decât în orice alt colţ al marii scene a literaturii. Vreau imposibilul, şi anume, să îmi duc personajele până la capăt – din fantasticul lor să păşească în realitate fără a-şi pierde esenţa. Am la dispoziţie coli de hârtie şi cerneală pentru a le desena trupurile, dar, ce te faci, că în două dimensiuni se simt înghesuite. Sunt mici, abia respiră prin coli şi le deosebeşti cu greu când îţi fug pe sub nas şi pe sub ochi.
Dacă le-aş picta n-aş face decât să măresc suprafaţa şi să le reduc planul de existenţă la unul singur; măcar în carte alergau printre pagini; în pictură se vor lovi de ramă şi cam atât.
Dacă le-aş sculpta ar fi puternice, ar fi mari şi le-am putea înconjura cu privirea, dar din păcate, le-aş ţine prizoniere. Nu s-ar putea mişca în nici un fel şi ar începe să arunce blesteme ale pietrei asupra trecătorilor. Nu uitaţi că sunt fantastice!
Dacă le-aş construi trupuri de păpuşi, viaţa pe care le-aş da-o n-ar mai fi a lor, ci a mea, căci eu le-aş conduce cu mâna mea. Ar însemna ca eu să deţin cheia fantasticului, lucru care este fals.
Dacă aş dezvolta povestea într-o piesă de teatru, aş face exact lucrul de care mă feresc – fantasticul ar păşi în realitate şi întrupat în oameni, şi-ar pierde esenţa.
Probabil că ar fi şi alte soluţii, dar ce-ar fi dacă ... Ce-ar fi dacă mi-aş aduce personajele să locuiască într-o căsuţă de hârtie! Aş scrie povestea pe pereţi, nu neapărat aşa cum se citeşte într-o carte; aş arunca pur şi simplu cuvintele la nimereală. Apoi i-aş pune pe oameni să găsească ei povestea sau poate, dacă aş vedea că nu se descurcă, le-aş spune-o chiar eu. Şi încet încet, pe măsura ce actul lecturii sau al povestirii ar avea loc, prin ferestrele căsuţei s-ar vedea pete de culoare amestecate haotic, dar nu fără scop – imaginaţi-vă dacă ştiţi sau căutaţi dacă nu ştiţi tabloul lui Nicolae Grigorescu, Interior turcesc; aşa îmi imaginez eu fantasticul. Apoi s-ar naşte mici trupuri diafane, dar pline de viaţă, care ar alerga în căsuţă de colo colo pentru a-şi împlini menirea prin puterea gândului şi a cuvântului.
Căsuţa de hârtie reprezintă însă multe alte lucruri; depinde doar cine îşi imaginează povestea ei.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/05)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu