/ Răzvan Supuran
... ce este foaia, să-i alegem limbajul, să culegem cuvintele în eventuala politichie editorială, să lăudăm vidanjorii temelor. Nu-i un prolog despre vintajişti, ba dimpotrivă. Cine nu ştie să bată un cui sau să facă o cruce, nu-i meşter, căci despre ei scriem, nu despre alţii.
Prin apariţia la meţere argumentu-i ca dat, lucru’ ca luat. Ar rămâne de găsit răspuns la asta: ce este Muzeul?, de ar fi vreunul căruia îi plac întrebările. Nu ne interesează istoriceşte a face demonstraţia şi nici pe alese să fie. În altă parte nu ar fi apărut.
Meţeriaşii, adică meşterii. Titlul foii este şi răspunsul cel bun. Sună a început de teorie de doi bani? Dar ai căutat vreodată oare reţete de a face cu mâinile bucata hrană, hrana ramură, ramura cui, cuiul lăcaş, lăcaşul rost, rostul loc, locul locuit, locuirea lampă, lampa lumină, lumina bucată? Că de ai căutat, nu aveai cum să găseşti înafară. Nici printre meşterii nemorţi, nici printre ceilalţi; să nu mai amintim de biblioteci, pieţe ori paiaţe. Că nu se mai fac, nu de alta, dar locuri există. Încercăm să le recompunem aici.
Meţere este casa lor. Obiectele, mundane şi sacre, sunt în anotimpul viu. Arătate ca semne şi simboluri, renasc din relaţionarea cu trăitul. Şi netrăitul. O casă ca o gospodărie, o ogradă plurală. Aş zice universală, dar încă nu există cetăţeanul unei aşa republici. Meţere este casa imaginarului poporului. Imaginarul originar. Dacă nu, ar fi tot muzeul partidului.
O casă ca atare, construită din poartă în poartă de către cei care se pricep. Are casă şi masă, hrană şi oaspeţi, ogor şi ogradă, grajd şi unelte. Câte nu are. Multe sunt într-o gospodărie, toate făcute de mâini. Mâinile sunt unelte?
În locul dirept luat prin întrupări ale felurilor de facere şi fiire, înţelegerea iese din întâlnirea cititorului (un film se lecturează, nu se priveşte), cu obiectele interior mânuite cu folos de către cei pricepuţi. Cineva face, altcineva desface. Cei pricepuţi, înţeleşi să fie.
Meseria este către obiect, aşa cum arta este de la început arta de a. În acest sens, publicaţia în cauza este despre obiectele făcute de mâini. Lucruri lucrate de mâinile unuia, folosite de celălalt. M-am săturat de subiect, să dăm întâietate obiectului.
Postulez începutul gândirii practice în interpretarea lui kinesis. Pentru referinţe există bibliografii, să nu întindem iţele. Rămâie sentinţa cea scurtă, mişcarea ca mişcare către. Posibilitatea transformării lucrurilor din unul în altul, materia în material, indiferent de semnificaţie sau folosinţă, exprimată minimal dar cu gramatică exactă, cuiul se bate cu ciocanul iar pana cu maiul, şi cu specificaţii bine învăţate, ca într-un manual de reguli naturale despre materialitate şi absenţa ei – facerea posibilului. Pentru un obiect meşterit, absenţa e gaură, adică rost. Golul se face lăcaş iară mişcarea de folosire este pentru obiectul potrivit. Alese sunt cele bune de umplut.
A rostui, rost; a meşteri, măiastru; a potrivi, întâlnire; a iţi, iţe; a mânui, meşteşug; a închipui, chip. Predicaţiile lucrului cu mâna, meşterul este maestru al artei de a fi prin lume. Sensul e cerut, nu donat. Adicătelea sensul mişcării. Întâlnire este semnificaţia, a făcătorului cu folositorul. Preamărim imaginarul, aflându-l în lucrurile făcute. Fapta este postfaţa unei închipuiri.
Pe şleau, o foaie despre cum se fac acestea şi de ce. Atunci, meşteşugul este artă elastică.
... foaie-hârtie, meşterită cu mâinile. Dacă ar fi fost mai lungă nu aş fi strâns rândurile; ba bine că-i lată. A făcut posibilă lumea aşa, poate că a fost cel mai important instrument pentru. Pravila, manuscrisul, biblioteca, multiplicarea, globalizarea cu ea s-au făcut. Bibila, Manualul, Cartea. Chiar şi editorii, cenzura, sistemul. Dar despre hârtia făcută cu mâinile, pe foaia următoare.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)
... ce este foaia, să-i alegem limbajul, să culegem cuvintele în eventuala politichie editorială, să lăudăm vidanjorii temelor. Nu-i un prolog despre vintajişti, ba dimpotrivă. Cine nu ştie să bată un cui sau să facă o cruce, nu-i meşter, căci despre ei scriem, nu despre alţii.
Prin apariţia la meţere argumentu-i ca dat, lucru’ ca luat. Ar rămâne de găsit răspuns la asta: ce este Muzeul?, de ar fi vreunul căruia îi plac întrebările. Nu ne interesează istoriceşte a face demonstraţia şi nici pe alese să fie. În altă parte nu ar fi apărut.
Meţeriaşii, adică meşterii. Titlul foii este şi răspunsul cel bun. Sună a început de teorie de doi bani? Dar ai căutat vreodată oare reţete de a face cu mâinile bucata hrană, hrana ramură, ramura cui, cuiul lăcaş, lăcaşul rost, rostul loc, locul locuit, locuirea lampă, lampa lumină, lumina bucată? Că de ai căutat, nu aveai cum să găseşti înafară. Nici printre meşterii nemorţi, nici printre ceilalţi; să nu mai amintim de biblioteci, pieţe ori paiaţe. Că nu se mai fac, nu de alta, dar locuri există. Încercăm să le recompunem aici.
Meţere este casa lor. Obiectele, mundane şi sacre, sunt în anotimpul viu. Arătate ca semne şi simboluri, renasc din relaţionarea cu trăitul. Şi netrăitul. O casă ca o gospodărie, o ogradă plurală. Aş zice universală, dar încă nu există cetăţeanul unei aşa republici. Meţere este casa imaginarului poporului. Imaginarul originar. Dacă nu, ar fi tot muzeul partidului.
O casă ca atare, construită din poartă în poartă de către cei care se pricep. Are casă şi masă, hrană şi oaspeţi, ogor şi ogradă, grajd şi unelte. Câte nu are. Multe sunt într-o gospodărie, toate făcute de mâini. Mâinile sunt unelte?
În locul dirept luat prin întrupări ale felurilor de facere şi fiire, înţelegerea iese din întâlnirea cititorului (un film se lecturează, nu se priveşte), cu obiectele interior mânuite cu folos de către cei pricepuţi. Cineva face, altcineva desface. Cei pricepuţi, înţeleşi să fie.
Meseria este către obiect, aşa cum arta este de la început arta de a. În acest sens, publicaţia în cauza este despre obiectele făcute de mâini. Lucruri lucrate de mâinile unuia, folosite de celălalt. M-am săturat de subiect, să dăm întâietate obiectului.
Postulez începutul gândirii practice în interpretarea lui kinesis. Pentru referinţe există bibliografii, să nu întindem iţele. Rămâie sentinţa cea scurtă, mişcarea ca mişcare către. Posibilitatea transformării lucrurilor din unul în altul, materia în material, indiferent de semnificaţie sau folosinţă, exprimată minimal dar cu gramatică exactă, cuiul se bate cu ciocanul iar pana cu maiul, şi cu specificaţii bine învăţate, ca într-un manual de reguli naturale despre materialitate şi absenţa ei – facerea posibilului. Pentru un obiect meşterit, absenţa e gaură, adică rost. Golul se face lăcaş iară mişcarea de folosire este pentru obiectul potrivit. Alese sunt cele bune de umplut.
A rostui, rost; a meşteri, măiastru; a potrivi, întâlnire; a iţi, iţe; a mânui, meşteşug; a închipui, chip. Predicaţiile lucrului cu mâna, meşterul este maestru al artei de a fi prin lume. Sensul e cerut, nu donat. Adicătelea sensul mişcării. Întâlnire este semnificaţia, a făcătorului cu folositorul. Preamărim imaginarul, aflându-l în lucrurile făcute. Fapta este postfaţa unei închipuiri.
Pe şleau, o foaie despre cum se fac acestea şi de ce. Atunci, meşteşugul este artă elastică.
... foaie-hârtie, meşterită cu mâinile. Dacă ar fi fost mai lungă nu aş fi strâns rândurile; ba bine că-i lată. A făcut posibilă lumea aşa, poate că a fost cel mai important instrument pentru. Pravila, manuscrisul, biblioteca, multiplicarea, globalizarea cu ea s-au făcut. Bibila, Manualul, Cartea. Chiar şi editorii, cenzura, sistemul. Dar despre hârtia făcută cu mâinile, pe foaia următoare.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu