/ Cosmin Manolache
Acasă, în casa copilăriei. Doar pentru o noapte şi jumătate din ziua de după. Caut cărţile pe care frate-miu, Manu, le-a obţinut premiu pentru Cel mai bun povestitor — 2 IV 1988, prima dată — apoi, preţ de cîteva concursuri. A fost un Michael Phelps al povestirii. Un farsor, eu ştiind asta, toată familia ştiind, de fapt, totul. Sărmana învăţătoare. Ea nu voise decît să anime un pic atmosfera în clasă, dar dăduse peste cine nu trebuia. Exact personajul de care nu avea nevoie. Frate-miu. Noi, acasă, ascultam în neştire discuri cu poveşti la pick-up, încît lui Manu îi intraseră în cap aproape toate. Verbatim & literatim. Mai mult chiar, cu intonaţiile actorilor cu tot. Vreo patru-cinci concursuri a cîştigat. Premiile, nişte cărţi poliţiste. Le-am căutat cu atenţie, doar pe cea intitulată Cazul nr. 13, de Franz Storch, am găsit-o. Am stat mult în faţa rafturilor. Îmi mirosea mie că nu voi avea cine ştie ce succes şi am început să scot carte după carte, să le răsfoiesc, ca în copilărie. Săream din autor în autor ca pe pietrele de rîu pentru a ajunge pe celălalt mal. Aşa am dat de Mihai Stoian. Două cărţi. Una, Eroare judiciară — documente de viaţă. Aşa scrie pe copertă, în colţul dreapta jos, documente de viaţă. În general, mă atrage forma scriiturii. Cartea asta are trei părţi. A doua mi s-a părut a fi cea mai interesantă. Fii, fiice, părinţi. În paranteză, un subtitlu lămuritor, scrie (variabile). O poveste fragmentară. O voi lua cu mine, mi-am zis (asta am şi făcut). A doua carte e Meseria mea e viaţa. M-a enervat sfîrşitul în care se prosterna documentelor partidului, lui Ceauşescu. Dar: un pic mai înainte de finalul greţos am găsit ceva bun de notat pentru însemnările astea:
Frank Letch din Birmingham (Anglia) s-a născut fără braţe. A învăţat însă, la perfecţie, limbile franceză şi spaniolă, izbutind, în cele din urmă, să scrie cu creionul sau creta, ţinute între degetul mare şi următorul de la piciorul drept. Numit profesor la liceu în localitatea natală. Copiii, de obicei necruţători, privesc cu simplitate evoluţia profesorului lor, Frank Letch la tablă, oricît ar fi de stranie pentru alţii.
Sosit acasă, la fiicele mele, am început să citesc din secţiunea aceea cu Fii, fiice, părinţi şi am observat că pe prima pagină era semnătura tatei. Ceva-ul pentru care făcusem o pasiune toată copilăria, o semnătură care nu arăta la fel ca pe documentele contabile pe care i le vedeam aproape seară de seară, la care lucra şi acasă. O semnătură destul de complicată, cu un element vertical care aducea cu un penis. Abia acum fac comparaţia asta, atunci nu-mi trecuse prin cap aşa ceva. Dar semnătura de pe carte era altfel — desigur studiată. De fapt, prea îşi lega dosarele, registrele cu o îndemînare, cu o răbdare care nu se putea să nu te fascineze. Avea el nişte obiceiuri care-ţi lăsau impresia asta. E limpede că şi semnăturile îi erau studiate, exersate pe atîtea documente. Le mai găseam la paginile 43, cu regularitate, ale unora dintre cărţile bibliotecii din sufragerie — anul naşterii lui. Pe altele găseam o ştampilă. Aşa am început să-mi fac prima mea ştampilă dintr-o gumă de şters. Dintr-o admiraţie creativă.
Acum ştampilele mele, săpate în guma de şters fie cu nişte cuţitaşe ori cu un cutter, sînt multe, diversificate, pentru a decora semne de carte, afişe, tot ce se poate. Ceea ce e important e că se trag de-acolo, din dragostea pentru tata — colecţia unui săpător care se renaşte, apud Walter Benjamin (Wiedergeburt / Erneuerung des Daseins): Femeie cu floare. Fetiţă. Cerb. Păsărele în tufa cu flori. Inimă. Cititor. Paranteze. Ramă. Tighel. Căluţ. O adevărată colecţie.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)
Acasă, în casa copilăriei. Doar pentru o noapte şi jumătate din ziua de după. Caut cărţile pe care frate-miu, Manu, le-a obţinut premiu pentru Cel mai bun povestitor — 2 IV 1988, prima dată — apoi, preţ de cîteva concursuri. A fost un Michael Phelps al povestirii. Un farsor, eu ştiind asta, toată familia ştiind, de fapt, totul. Sărmana învăţătoare. Ea nu voise decît să anime un pic atmosfera în clasă, dar dăduse peste cine nu trebuia. Exact personajul de care nu avea nevoie. Frate-miu. Noi, acasă, ascultam în neştire discuri cu poveşti la pick-up, încît lui Manu îi intraseră în cap aproape toate. Verbatim & literatim. Mai mult chiar, cu intonaţiile actorilor cu tot. Vreo patru-cinci concursuri a cîştigat. Premiile, nişte cărţi poliţiste. Le-am căutat cu atenţie, doar pe cea intitulată Cazul nr. 13, de Franz Storch, am găsit-o. Am stat mult în faţa rafturilor. Îmi mirosea mie că nu voi avea cine ştie ce succes şi am început să scot carte după carte, să le răsfoiesc, ca în copilărie. Săream din autor în autor ca pe pietrele de rîu pentru a ajunge pe celălalt mal. Aşa am dat de Mihai Stoian. Două cărţi. Una, Eroare judiciară — documente de viaţă. Aşa scrie pe copertă, în colţul dreapta jos, documente de viaţă. În general, mă atrage forma scriiturii. Cartea asta are trei părţi. A doua mi s-a părut a fi cea mai interesantă. Fii, fiice, părinţi. În paranteză, un subtitlu lămuritor, scrie (variabile). O poveste fragmentară. O voi lua cu mine, mi-am zis (asta am şi făcut). A doua carte e Meseria mea e viaţa. M-a enervat sfîrşitul în care se prosterna documentelor partidului, lui Ceauşescu. Dar: un pic mai înainte de finalul greţos am găsit ceva bun de notat pentru însemnările astea:
Frank Letch din Birmingham (Anglia) s-a născut fără braţe. A învăţat însă, la perfecţie, limbile franceză şi spaniolă, izbutind, în cele din urmă, să scrie cu creionul sau creta, ţinute între degetul mare şi următorul de la piciorul drept. Numit profesor la liceu în localitatea natală. Copiii, de obicei necruţători, privesc cu simplitate evoluţia profesorului lor, Frank Letch la tablă, oricît ar fi de stranie pentru alţii.
Sosit acasă, la fiicele mele, am început să citesc din secţiunea aceea cu Fii, fiice, părinţi şi am observat că pe prima pagină era semnătura tatei. Ceva-ul pentru care făcusem o pasiune toată copilăria, o semnătură care nu arăta la fel ca pe documentele contabile pe care i le vedeam aproape seară de seară, la care lucra şi acasă. O semnătură destul de complicată, cu un element vertical care aducea cu un penis. Abia acum fac comparaţia asta, atunci nu-mi trecuse prin cap aşa ceva. Dar semnătura de pe carte era altfel — desigur studiată. De fapt, prea îşi lega dosarele, registrele cu o îndemînare, cu o răbdare care nu se putea să nu te fascineze. Avea el nişte obiceiuri care-ţi lăsau impresia asta. E limpede că şi semnăturile îi erau studiate, exersate pe atîtea documente. Le mai găseam la paginile 43, cu regularitate, ale unora dintre cărţile bibliotecii din sufragerie — anul naşterii lui. Pe altele găseam o ştampilă. Aşa am început să-mi fac prima mea ştampilă dintr-o gumă de şters. Dintr-o admiraţie creativă.
Acum ştampilele mele, săpate în guma de şters fie cu nişte cuţitaşe ori cu un cutter, sînt multe, diversificate, pentru a decora semne de carte, afişe, tot ce se poate. Ceea ce e important e că se trag de-acolo, din dragostea pentru tata — colecţia unui săpător care se renaşte, apud Walter Benjamin (Wiedergeburt / Erneuerung des Daseins): Femeie cu floare. Fetiţă. Cerb. Păsărele în tufa cu flori. Inimă. Cititor. Paranteze. Ramă. Tighel. Căluţ. O adevărată colecţie.
(text apărut în MEŢERIAŞII I/01)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu