FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 7, octombrie 2010, 200 de exemplare.
Atelierul de Carte @ MŢR
Arta „de a”. Lumea făcută cu mîinile. / Răzvan Supuran
ARTA „DE A". LUMEA FĂCUTĂ CU MÂINILE./ Răzvan Supuran
În ultimul număr al acestei foi, am publicat o listă cuprinzătoare a meşteşugurilor romîneşti. Lista este alcătuită de etnologul Şerban Anghelescu. Aşa cum explicam la sfârşitul textului, înşiruirea în sine nu este nicidecum una completă şi nici pe departe exhaustivă, însă este un prim gest, apropiere iniţiatică faţă de un domeniu esenţial al vieţii: despre cum se fac lucrurile, despre demersul asupra construirii obiectelor, despre inventarea instrumentelor în continuitatea experimentării lumii locuibile (naşterea naturii sociale, dacă vreţi); o primă descriere ]deschisă[.
Uneori, am senzaţia că această uitare ţine de o ocultare voită. Dacă am şti să ne ţesem singuri bucata de pînză, ce s-ar alege de industriaşi, cu comerţul lor cu tot? Praf, praf mizer, aşa cum numai pe suprafeţele artificiale se poate aduna. O fi vreo respectabilă lege nescrisă, care ordonează rezoanţele, ceea ce face ca această lume construită să fie astfel. Din aceasta raţiune, titlul întîiului număr al MEŢERIAŞILOR a fost suspendat între paranteze deschise.
Vom continua să documentăm, să descriem şi să arhivăm, pas cu pas (mînă de la mînă?) aceste date. Sunt subiecte care, în ultimă instanţă, ne vor da ulterior posibilitatea să reconstruim o lume atît de dragă, din care nu lipsesc plăcinta făcută de bunica, mirosul fînului cosit, podul cu umbră de lemn, iaurtul din ulcică, culoarea florii de cireş, căldura focului din sobă şi atîtea altele. Fără ele, înlocuim lumea, în loc să o locuim - fiind înlocuiţi (sic!), prin aceea ca susţinem o istorie epuizabilă.
Aşadar, acest text este o scurtă (foaia este făcută pe un simplu A3, faţă - verso) introducere în temă.
Nevoiţi fiind să aşezăm demersul în structura de gîndire fondată pe o premisă existenţială, vom încerca să arătăm cum demonstraţia asupra lumii-făcute anulează însuşi începutul justificator, transcedînd un sens banal şi arătîndu-l ca fiind unul (poate singurul) ce a făcut posbilă dezvoltarea discursului occidental. Descrierea va continua pe parcursul mai mulor numere, în încercarea de a parcurge, nepretenţios, într-o analiză ordonată temporal, paşii mari prin care, în strictă dependenţă între facere şi înţelegere, cele ce sunt făcute au născut valenţe venite din imaginarul practic. Nevoiţi fiind, de asemenea, să folosim un limbaj quasi-filosofic, prin înăşi trebinţa de a explica termeni care ţin de manuale de filosofie, vom arăta că aceştia au, de fiecare dată, referinţe practice, nefiind totuşi vorba de un utilitarism, ci de adăugiri în lumea trăită, a netrăitului (nefăcutului). Dar, oare există vreo diferanţă între ceea ce înţelegem cu mintea în lumina răsăritului, pe pridvorul paşnic şi ceea ce suntem făcuţi a înţelege (ceea ce ni se dă de înţeles) într-un cub faraday? Sau, locatarea unui butoi făcut este o condiţie a unei bune filosofii? Taman pentru a uşura bagajul limbajului, folosesc drept sursă explicativă, universal accesibilă, enciclopedia online www.wikipedia.org.
În gândirea antică occidentală, facerea – techné (1) e originată în mişcare – kinesis (2). Prima mişcare în facere este cea a mîinilor. Acesta este chiar punctul de la care Aristotel, în Physis, fundamentează lumea-făcută, ca techné (meşteşug, artă, pricepere practică, înţelegerea de a). Din acest punct de vedere, tekton (4) era tîmplarul prin excelenţă (aşa cum ne arată arhitectul Augustin Ioan în textul din notă); extrapolat - cel care lucrează în mod direct materiale dure, spre deosebire de fierar, care e demiurgos (3) (pre-face o materialitate, transformare prin care focul/arderea supune materia unei primare şi necesare schimbări, cu sensul de a-i face arătată potenţielitatea – calitatea, folosinţa; în acest exemplu materialitatea fierului şi potenţa focului fac posibilul).
Demiurgul, spre deosebire de zeul creştin, este creator al unei lumi, din materie/materialitate preexistentă, fără a fi nevoie ca asupra sa să (se) intervină, fără a fi cerută trans-formarea. Architekton, aşadar, este tîmplar al lumii, cel înţelept. Cu ce asociem în mod curent acest nume? Cu cel al mişcării unor existenţe fondatoare – plăcile stratului primar al lumii “trăibile”; lume ca mediu propice sieşi.
Am încercat să pun cap la cap momente din istoria gîndirii conceptuale, pentru a reuşi să ajung, aici, la o potrivită definire a înţelesurile proprii cuvîntul românesc meşteşug (acesta, etimologic, aşa cum am arătat în numărul anterior, este unul preluat din limba maghiară), urmînd ca, într-un material viitor, să ne apropiem de o corectă descriere/poziţionare a sintagmei meşteşug romînesc. Intenţia acestei publicaţii însăşi este de a genera un cadru teoretic suficient şi necesar către o corectă gramatică şi o bună ortografiere a facerilor. Etimologia ne ajută în luminarea unui sens al numelui facerii: gr.> techné; engl.> technical; hun.> meterseg; rom.> meşteşug/făurar. Pentru noi, cel mai apropiat sinonim ar fi cel de făcător (făurar, meşter, meseriaş, maistru, maestru, tehnolog, tehnician, artizan, artist, constructor).
Mişcarea mîinilor naşte o înţelegere a lumii: kinesis vs. techné. Mişcarea inteligibiă este dynamis (5) – mişcare cu un sens. Sensul generează ritmuri, asemănătoare celor pre-existente în natură. Natură mişcătoare, ca materialitate. Ceea ce facem în vieţuire este o detaliere a acesteia, prin înţelegerea, folosirea şi reconstruirea ei. Rezultatul istoricesc este crearea a ceea ce putem numi ca fiind natură socială. Singura diferenţă însă, faţă de natura pre-existentă ca natură naturală este aceea a înţelesurilor ca re-prezentări în lume. Împlinim un dublu sens-în-lume: de jos în sus şi invers, desfăşurat în geografia orizontală.
Folosesc aşadar drept premisă evidenţa faptului că, gîndirea practică occidentală este construită sistemic şi dependent conform înţelegerii mişcării, ca atribut esenţial al naturii. Încerc să arăt că simpla măsurare şi reprezentare a mişcării a născut posibilitatea tehnologiei sau, dacă preferaţi, a naturii sociale, complet distanţată de natura naturală. Acest sens al kinesis a făcut posibilă gîndirea lui (prin) techné. Sensibilizaţi de ulterioare înţelegeri, am împărţit lumea în două: artă şi tehnică. Mişcare întru şi mişcare dintru.
Căci, „tehnica ne-omoară”, cum spune o vorbă. E punctul să subliniez că aceste argumente construiesc un răspuns întrebării „cum” este ceea ce este? O primă ecuaţie: kinesis > techné > dynamis > epistêmê > tekton > demiurgos > entelécheia.
Propun către o atentă analiză conceptul de telos. Alăturată înţelegerii conceptului techné, concluzia va putea completa demonstraţia. Dacă techné este felul de a fi al lumii-făcute, telos devine construire ca sens a lumii-făcute. Lingvistic, este necesară o apropiere argumentată de citirea numelui atelier prin rădăcina telos. Este posibil ca aceasta să fie cheia de citire a ecuaţiei propuse.
NOTE:
(1) Techné
The set of principles, or rational method, involved in the production of an object or the accomplishment of an end; the knowledge of such principles or method; art. Techné resembles epistêmê in implying knowledge of principles, but differs in that its aim is making or doing, not disinterested understanding.
(http://www.ditext.com/runes/t.html)
Techne, or techné, as distinguished from epistêmê, is etymologically derived from the Greek word τέχνη (Ancient Greek: [tékʰnɛː], Modern Greek [ˈtexni] ) which is often translated as craftsmanship, craft, or art. It is the rational method involved in producing an object or accomplishing a goal or objective. The means of this method is through art. Techné resembles epistêmê in the implication of knowledge of principles, although techné differs in that its intent is making or doing, as opposed to "disinterested understanding."
As one observer has argued, techné "was not concerned with the necessity and eternal a priori truths of the cosmos, nor with the a posteriori contingencies and exigencies of ethics and politics. [...] Moreover, this was a kind of knowledge associated with people who were bound to necessity. That is, techné was chiefly operative in the domestic sphere, in farming and slavery, and not in the free realm of the Greek polis."
Aristotle saw it as representative of the imperfection of human imitation of nature. For the ancient Greeks, it signified all the Mechanical Arts including medicine and music. The English aphorism, ‘gentlemen don’t work with their hands,’ is said to have originated in ancient Greece in relation to their cynical view on the arts. Due to this view, it was only fitted for the lower class while the upper class practiced the Liberal Arts of ‘free’ men (Dorter 1973).
Socrates also compliments techné only when it was used in the context of epistêmê. Epistêmê sometimes means knowing how to do something in a craft-like way. The craft-like knowledge is called a ‘technê’. It is most useful when the knowledge is practically applied, rather than theoretically or aesthetically applied. For the ancient Greeks, when techné appears as art, it is most often viewed negatively, whereas when used as a craftit is viewed positively: because a craft is the practical application of an art, rather than art as an end in itself. In The Republic, written by Plato, the knowledge of forms "is the indispensable basis for the philosophers' craft of ruling in the city" (Stanford 2003).
Techné is often used in philosophical discourse to distinguish from art (or poiesis). This use of the word also occurs in The Digital Humanities to differentiate between linear narrativepresentation of knowledge and dynamic presentation of knowledge, wherein techné represents the former and poiesis represents the latter.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Techné)
(2) Kinesis (movement) and kinein (to move)
*Concept: ...Aristotle’s definition of kinesis utilises the concepts of dunamis and entelécheia: “The fulfilment [entelécheia] of what exists potentially [dunamis], in so far as it exists potentially [dunamis], is motion [kinesis]” (201a10). If (in its siple terms) k
inesis is (in some sense), entelécheia, in what respect could kinesis be equated with Ross’s concept of an entelécheia wich is “that wich is always actually whatever it is”?
“The same thing, if it is of a certain kind, can be both potential [dunamis] and fully real [entelécheia], not indeed at the same time or not in the same respect, but e.g. potentially [dunamis] hot and actully [entelécheia] cold.” (Physics 201a10-22)
Ross comments: “For the most part Aristotle uses the words [entelécheia and energeia] as exact synonyms.” He explains elsewhere how this works: “Because the ergon [menaing “work or deed”, from en+ -erge- + -ia] is the telos [from en- + -tel-eche- + -ia]. ... the word energeia, wich is derived from ergon, tends to mean the same as entelécheia.
“The reason in turn why motion [kinesis] is thought to be idenfinite is that it cannot be classed simply as a potentiality [dunamis] or as an actuality [energeia] – a thing that ie merely capable [the dunamis sense], nor yet a thing that is actually [energeiai] of certain size [...], and motion [kinesis\ is thought to be a sort of actuality [energeia\ but inomplete [ateles], he reason for this view being that potential [dunamis] whose actuality [energeia] it is incomplete [ateles]. Tis is why it is hard to grasp what motion [kinesis] is. It is necessary to classify it with privation or with potentiality [dunamis] or with sheer actality [energeian], yet none of these seems possible. There remains than the suggested mose of definition, namely that it is a sort of actuality [energeia], or actuality [energeia] of the kind described [ateles?], hard to grasp, but not incapable of existing. ...Hence we can define motion [kinesis] as the fuflilment [entelécheia] of the moveable qua moveable. ...” (Physics 201b27-202a8)
Summerising the –ia discussion, it is not necessary to force aristotelian “entelechy’ out of its process element. The –ia suffix and the importance of kinesis in Aristotle’s definition of entelécheia suggest that process is a key element of Aristotelian entelechy. His three categories of kinesis-related existence may be understood as: a9 that wich is in the process of kinesis toward an end (entelécheia), b0 that wich has the potential of kinesis but wich is not now in the process (dunamis), and c) that wich is in the process of kinesis toward one end, but wich also has the potential of kinesis toward another end wich is not now in process.
**Biologie (consider necesară această precizare, care reflectă, din punct de vedere ştiinţific, înţelesurile pe care aici le dau acestor termeni):
„kinesis, like a taxis, is a movement or activity of a cell or an organism in response to a stimulus. However, unlike taxis, the response to the stimulus provided (such as gas exposure, light intensity or ambient temperature) is non-directional.”
(3) Tekton
*In Aristotelianism, as well as Kantianism, systematization of all knowledge (see also Kantian architectonics)
**Şi o explicaţie mai largă, aplicată, preluată din lucrarea [Poverismul şi meşteşugul / Starea de lemn nelucrat] în [“Pentru re-încreştinarea zidirii” POVERISM – PROLEGOMENE] / Augustin IOAN:
"Au dispărut, o dată cu arhitectura modernă, acei meşteri mîndri şi meseriile lor “inutile”: forjori pentru feronerii de felul celor care fac deliciul arhitecturii “maurentiene” interbelice de la Parcul Filipescu; mobiliştii capabili să repare intarsii; pietrarii abili într-ale stereotomiei; zidarii capabili să facă o boltă sau o cupolă de cărămidă. Masificarea producţiei de spaţiu a dus la ştergerea identităţii. Mărirea scării – de la individ la “bobor” a dus la estomparea detaliului îndelung şlefuit, cel care face diferenţa între machetă şi arhitectură vie. (…)
Ceea ce a dispărut, între giganţii modernităţii şi arhitectura tipizată post-hruşcioviană, a estului, este tocmai interesul şi ştiinţa de a detalia infinit o casă, pînă la fibra lemnului, pînă la calităţile tactile ale suprafeţelor de piatră sau metal, pînă la o anume transparentă a sticlei. (…)
Este din ce în ce mai rar, după 1980, să găseşti case bine făcute în Romînia. Muriseră meşterii, cei care aveau relaţie directă cu materia, capabili să o supună formei celei cu prea puţine determinări, propusă de arhitecţi departe de situri, în institute de proiectare tipizată.
După ecoul produs de manifestul “regionalismului critic”, într-un articol din 1992 care a făcut vîlvă, publicat în Journal of Architectural Education, Kenneth Frampton declara că arhitectura nu este, dar mai cu seamă nu trebui să fie o artă, ci un meşteşug. Pe lîngă argumentele, altfel strălucite, ale unui post-heideggerian care va publica ulterior un volum de Studii în cultura tectonică, mai interesante mi se par consecinţele afirmaţiei, nu toate explicit formulate de autor. Probabil cea mai dramatică ar fi aceea că arhitectura nu poate fi predată în mediul universitar/academic şi, mai ales, în nici un caz nu cu mijloacele acestuia; dimpotrivă, transmiterea ei se poate face în felul în care s-a făcut dintotdeauna: de la maestru la ucenic şi calfă; lucrînd efectiv şi, mai ales, lucrînd pe sit, direct cu materialele; fără simulări, modelări, adică fără “proiectare” făcută altundeva decît la locul zidirii, în timpul acesteia.
Concluzia, neplăcută urechilor celor care, ca şi mine, lucrează tocmai într-un mediu universitar dedicat “producerii” de arhitecţi diplomaţi, vine să tranşeze dihonia seculară – cam de la Durand încoace – dintre adepţii modelului politehnic şi cei ai modelului beaux-arts-ist, recuzîndu-le pe amîndouă. Primului îi spune că, dacă doreşte ca accentul să cadă pe proiectare, la limită consecinţele ar fi 1) desfiinţarea orelor de atelier, cu tacticile puerile de “practică simulată” şi 2) mutarea proiectării acolo unde îi este locul: afară, pe sit, în realitate. Celui de-al doilea îi spune că scopul arhitectului nu este să înfrumuseţeze zidirea, ci să negocieze legătura dintre cer şi pămînt, făcînd loc procesului locuirii – adică firii omului.
Kenneth Frampton nu este singurul şi, poate, nici cel mai radical dintre meşteşugarii arhitecturii. În profunzime lucrează şi Cristopher Alexander, cel care pornise la a formaliza proiectarea şi a sfîrşit prin a căuta “calitatea fără nume”, un ce indecidabil care face ca arhitectura să fie în acelaşi timp greu de algoritmat şi, totuşi, accesibilă oricărui om. Rezultatul, în afară de propriile case fără proiect, lucrate direct pe sit, cu sprijinul colectivităţilopr cărora le erau destinate, este A Pattern Book, o “biblie” a arhitectului amator, tipărită chiar pe foiţă de biblie! Utopia Do-It-Yourself face apel la analogia cu arhitectura vernaculară, crezînd că înarmează pe fitecine cu modele optimale spre a răspunde provocărilor unui sit. Ce uită Alexander? Două lucruri esenţiale: 1) Din motive neelucidate de psihologi, maturii îşi uită propria frenezie de a produce, în joacă, spaţii pe care o aveau ca prunci şi atunci 2) transferă această capacitate unor profesionişti ai jocului cu spaţiul: meşterilor zidari sau, de o vreme încoace, arhitecţilor. (meşteşugul este techné, atelierul este telos? n. ed.)
Poverismul este arhitectonică. Iată ce ne spune cuvîntul grecesc de la care se revendică tectonica (tekton; v. tektainomai): un tîmplar sau, prin exten sie, artizan care lucrează cu un material dur. Orice material dur, cu excepţia însă a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întîi supun duritatea prin foc şi abia apoi prelucrează materialul ductil. Constructorul însă este recuperat sub umbrela tîmplarului: cuvîntul greccare descrie meşteşugul zidirii pare a-şi avea la rîndul său originile în indo-europeanul taksan, care trimite la tîmplărie şi la folosirea toporului. Architekton era aşadar maestrul constructor, cel mai venerabil sau mai înţelept (arche) dintre ei (la noi, meşterul tîmplar era cel care făcea icoanele unei biserici, tîmplele bisericii – n. ed.). Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcţie pe care Frampton (Studies in the Tectonic Culture – The Poetics of Construction in 19th and 20th Century Architecture, Cambridge/London, Graham Foundation/MIT Press, 1995) o plasează sub genericul unei definiţii din 1982 dată tectonicii de A. H. Borbein: “Tectonica devine arta îmbinărilor” (Kenneth Frampton, 1995, 5). (…) tectonica este un gest alcătuitor care nu vizează doar părţi de clădire, ci şi de lumi în genere, aşa cum este cazul artei. Vorbind despre artă, trebuie numaidecît menţionat un alt cuvînt grecesc: techné, circumcis ulterior de artă pe filiera meşteşugului măiestrit. Or, spusese altundeva în 1992 acelaşi Frampton, arhitectura nu este nici artă, nici tehnică – este (dar mai ales, trebuie să rămînă) meşteşug artizanal, lucrare a mîinilor, angajament corporal nemediat cu materia.
(4) Dynamis
In philosophy, Potentiality and Actuality are principles of an important dichotomy used extensively by Aristotle to analyze motion, causality, human ethics, and physiology in his Physics, Metaphysics, Ethics and work on the human psyche.
The concept of potentiality, in this context, generally refers to any "possibility" that a thing can be said to have. Aristotle did not consider all possibilities the same and emphasized the importance of those which will tend to become real of their own accord whenever the conditions are right and nothing stops them. Actuality, in contrast to potentiality, is the motion, change or activity which represents an exercise or fulfil lment of a possibility, when a possibility becomes real in the fullest sense.
This dichotomy, in modified forms, remained very important into the middle ages, influencing the development of medieval theology in several ways. Going further into modern times, while the understanding of nature (and deity) implied by the dichotomy lost importance, the terminology has found new uses, developing indirectly from the old. This is most obvious in words like "energy" and "dynamic", but also in examples such as the biological concept of an "entelechy".
(5) Demiurgos
* Demiurgos – demiurga: meşter care plăsmuieste cu mîinile.
** Demiurgos: a concept from the Platonic, Middle Platonic, and Neoplatonic schools of philosophy for an artisan-like figure responsible for the fashioning and maintenance of the physical universe. The term was subsequen tly adopted by the Gnostics. Although a fashioner, the demiurge is not quite the creator figure in the familiar monotheistic sense; both the demiurge itself and the material from which the demiurge fashions the universe are considered either uncreated and eternal, or the product of some other being, depending on the system.
The word demiurge is a Latinized form of the Greek δημιουργός, dēmiourgos, literally "public worker", and which was originally a common noun meaning "craftsman" or "artisan". The philosophical usage and the proper noun derives from Plato's Timaeus, written circa 360 BCE, in which the demiurge is the organizer of the universe, rather than the creator of a physical substratum. This is accordingly the definition of the demiurge in the Platonic (ca. 310 BCE-90 BCE) and Middle Platonic (ca. 90 BCE-300 CE) philosophi cal traditions. In the various branches of the Neoplatonic school (third century onwards), the demiurge is the fashioner of the real, perceptible world, and of the Ideas, but (in most neoplatonic systems) is still not itself "the One". In the arch-dualist ideology of the various Gnostic systems, the material universe is evil while the non-material world is good. Accordingly, the demiurge is malevolent.
(6) Epistêmê
Epistêmê is the Greek word most often translated as knowledge, while technê is translated as either craft or art. These translations, however, may inappropriately harbor some of our contemporary assumptions about the relation between theory (the domain of ‘knowledge’) and practice (the concern of ‘craft’ or ‘art’). Outside of modern science, there is sometimes skepticism about the relevance of theory to practice because it is thought that theory is conducted at so great a remove from reality, the province of practice, that it can lose touch with it. In fact, at the level of practice, concrete experience might be all 
we need. And within science, theory strives for a value-free view of reality. As a consequence, scientific theory cannot tell us how things should be — the realm of ‘art’ or ‘craft’ . So we must turn elsewhere for answers to the profound, but still practical, questions about how we should live our lives. However, some of the features of this contemporary distinction between theory and practice are not found in the relation between epistêmê and technê. As we move chronologically from Xenophon to Plotinus, we go from an author who does not distinguish between the two terms, to an author who has little use for technê because it is so far from reality. It is in Aristotle that we find the basis for something like the modern opposition between epistêmê as pure theory and technê as practice. Yet even Aristotle refers to technê or craft as itself also epistêmê or knowledge because it is a practice grounded in an ‘account’ — something involving theoretical understanding. Plato — whose theory of forms seems an arch example of pure theoretical knowledge — nevertheless is fascinated by the idea of a kind of technê that is informed by knowledge of forms. In the Republic this knowledge is the indispensable basis for the philosophers' craft of ruling in the city. Picking up another theme in Plato's dialogues, the Stoics develop the idea that virtue is a kind of technê or craft of life, one that is based on an understanding of the universe. The relation, then, between epistêmê and technê in ancient philosophy offers an interesting contrast with our own notions about theory (pure knowledge) and (experience-based) practice. There is an intimate positive relationship between epistêmê and technê, as well as a fundamental contrast.
(7) Entelécheia
Entelechy, in Greek entelécheia, was coined by Aristotle and transliterated in Latin as entelechia. According to Sachs (1995), p. 245:
Aristotle invents the word by combining entelēs (complete, full-grown) with echein (= hexis, to be a certain way by the continuing effort of holding on in that condition), while at the same time punning on endelecheia (persistence) by inserting telos (completion). This is a three-ring circus of a word, at the heart of everything in Aristotle's thinking, including the definition of motion.
Sachs therefore proposed a complex neologism of his own, "being-at-work-staying-the-same". Another translation in recent years is "being-at-an-end" (which Sachs has also used).
Entelécheia, as can be seen by its derivation, is a kind of completeness, whereas "the end and completion of any genuine being is its being-at-work" (energeia). The entelécheia is a continuous being-at-work (energeia) when something is doing its complete "work". For this reason, the meanings of the two words converge, and they both depend upon the idea that every thing's "thinghood" is a kind of work, or in other words a specific way of being in motion. All things which exist now, and not just potentially, are beings-at-work, and all of them have a tendency towards being-at-work in a particular way which would be their proper and "complete" way.
Sachs explains the convergence of energeia and entelécheia as follows, and uses the word actuality to describe the overlap between them:
Just as energeia extends to entelécheia because it is the activity which makes a thing what it is, entelécheia extends to energeia because it is the end or perfection which has being only in, through, and during activity.
(texte adunate de Răzvan Supuran)
Atelierul de Carte @ MŢR
Arta „de a”. Lumea făcută cu mîinile. / Răzvan Supuran
(texte adunate de Răzvan Supuran)
(mai jos numărul integral)
(mai jos numărul integral)
ARTA „DE A". LUMEA FĂCUTĂ CU MÂINILE.
În ultimul număr al acestei foi, am publicat o listă cuprinzătoare a meşteşugurilor romîneşti. Lista este alcătuită de etnologul Şerban Anghelescu. Aşa cum explicam la sfârşitul textului, înşiruirea în sine nu este nicidecum una completă şi nici pe departe exhaustivă, însă este un prim gest, apropiere iniţiatică faţă de un domeniu esenţial al vieţii: despre cum se fac lucrurile, despre demersul asupra construirii obiectelor, despre inventarea instrumentelor în continuitatea experimentării lumii locuibile (naşterea naturii sociale, dacă vreţi); o primă descriere ]deschisă[.
Uneori, am senzaţia că această uitare ţine de o ocultare voită. Dacă am şti să ne ţesem singuri bucata de pînză, ce s-ar alege de industriaşi, cu comerţul lor cu tot? Praf, praf mizer, aşa cum numai pe suprafeţele artificiale se poate aduna. O fi vreo respectabilă lege nescrisă, care ordonează rezoanţele, ceea ce face ca această lume construită să fie astfel. Din aceasta raţiune, titlul întîiului număr al MEŢERIAŞILOR a fost suspendat între paranteze deschise.
Vom continua să documentăm, să descriem şi să arhivăm, pas cu pas (mînă de la mînă?) aceste date. Sunt subiecte care, în ultimă instanţă, ne vor da ulterior posibilitatea să reconstruim o lume atît de dragă, din care nu lipsesc plăcinta făcută de bunica, mirosul fînului cosit, podul cu umbră de lemn, iaurtul din ulcică, culoarea florii de cireş, căldura focului din sobă şi atîtea altele. Fără ele, înlocuim lumea, în loc să o locuim - fiind înlocuiţi (sic!), prin aceea ca susţinem o istorie epuizabilă.
Aşadar, acest text este o scurtă (foaia este făcută pe un simplu A3, faţă - verso) introducere în temă.
Nevoiţi fiind să aşezăm demersul în structura de gîndire fondată pe o premisă existenţială, vom încerca să arătăm cum demonstraţia asupra lumii-făcute anulează însuşi începutul justificator, transcedînd un sens banal şi arătîndu-l ca fiind unul (poate singurul) ce a făcut posbilă dezvoltarea discursului occidental. Descrierea va continua pe parcursul mai mulor numere, în încercarea de a parcurge, nepretenţios, într-o analiză ordonată temporal, paşii mari prin care, în strictă dependenţă între facere şi înţelegere, cele ce sunt făcute au născut valenţe venite din imaginarul practic. Nevoiţi fiind, de asemenea, să folosim un limbaj quasi-filosofic, prin înăşi trebinţa de a explica termeni care ţin de manuale de filosofie, vom arăta că aceştia au, de fiecare dată, referinţe practice, nefiind totuşi vorba de un utilitarism, ci de adăugiri în lumea trăită, a netrăitului (nefăcutului). Dar, oare există vreo diferanţă între ceea ce înţelegem cu mintea în lumina răsăritului, pe pridvorul paşnic şi ceea ce suntem făcuţi a înţelege (ceea ce ni se dă de înţeles) într-un cub faraday? Sau, locatarea unui butoi făcut este o condiţie a unei bune filosofii? Taman pentru a uşura bagajul limbajului, folosesc drept sursă explicativă, universal accesibilă, enciclopedia online www.wikipedia.org.
În gândirea antică occidentală, facerea – techné (1) e originată în mişcare – kinesis (2). Prima mişcare în facere este cea a mîinilor. Acesta este chiar punctul de la care Aristotel, în Physis, fundamentează lumea-făcută, ca techné (meşteşug, artă, pricepere practică, înţelegerea de a). Din acest punct de vedere, tekton (4) era tîmplarul prin excelenţă (aşa cum ne arată arhitectul Augustin Ioan în textul din notă); extrapolat - cel care lucrează în mod direct materiale dure, spre deosebire de fierar, care e demiurgos (3) (pre-face o materialitate, transformare prin care focul/arderea supune materia unei primare şi necesare schimbări, cu sensul de a-i face arătată potenţielitatea – calitatea, folosinţa; în acest exemplu materialitatea fierului şi potenţa focului fac posibilul).
Demiurgul, spre deosebire de zeul creştin, este creator al unei lumi, din materie/materialitate preexistentă, fără a fi nevoie ca asupra sa să (se) intervină, fără a fi cerută trans-formarea. Architekton, aşadar, este tîmplar al lumii, cel înţelept. Cu ce asociem în mod curent acest nume? Cu cel al mişcării unor existenţe fondatoare – plăcile stratului primar al lumii “trăibile”; lume ca mediu propice sieşi.
Am încercat să pun cap la cap momente din istoria gîndirii conceptuale, pentru a reuşi să ajung, aici, la o potrivită definire a înţelesurile proprii cuvîntul românesc meşteşug (acesta, etimologic, aşa cum am arătat în numărul anterior, este unul preluat din limba maghiară), urmînd ca, într-un material viitor, să ne apropiem de o corectă descriere/poziţionare a sintagmei meşteşug romînesc. Intenţia acestei publicaţii însăşi este de a genera un cadru teoretic suficient şi necesar către o corectă gramatică şi o bună ortografiere a facerilor. Etimologia ne ajută în luminarea unui sens al numelui facerii: gr.> techné; engl.> technical; hun.> meterseg; rom.> meşteşug/făurar. Pentru noi, cel mai apropiat sinonim ar fi cel de făcător (făurar, meşter, meseriaş, maistru, maestru, tehnolog, tehnician, artizan, artist, constructor).
Mişcarea mîinilor naşte o înţelegere a lumii: kinesis vs. techné. Mişcarea inteligibiă este dynamis (5) – mişcare cu un sens. Sensul generează ritmuri, asemănătoare celor pre-existente în natură. Natură mişcătoare, ca materialitate. Ceea ce facem în vieţuire este o detaliere a acesteia, prin înţelegerea, folosirea şi reconstruirea ei. Rezultatul istoricesc este crearea a ceea ce putem numi ca fiind natură socială. Singura diferenţă însă, faţă de natura pre-existentă ca natură naturală este aceea a înţelesurilor ca re-prezentări în lume. Împlinim un dublu sens-în-lume: de jos în sus şi invers, desfăşurat în geografia orizontală.
Folosesc aşadar drept premisă evidenţa faptului că, gîndirea practică occidentală este construită sistemic şi dependent conform înţelegerii mişcării, ca atribut esenţial al naturii. Încerc să arăt că simpla măsurare şi reprezentare a mişcării a născut posibilitatea tehnologiei sau, dacă preferaţi, a naturii sociale, complet distanţată de natura naturală. Acest sens al kinesis a făcut posibilă gîndirea lui (prin) techné. Sensibilizaţi de ulterioare înţelegeri, am împărţit lumea în două: artă şi tehnică. Mişcare întru şi mişcare dintru.
Căci, „tehnica ne-omoară”, cum spune o vorbă. E punctul să subliniez că aceste argumente construiesc un răspuns întrebării „cum” este ceea ce este? O primă ecuaţie: kinesis > techné > dynamis > epistêmê > tekton > demiurgos > entelécheia.
Propun către o atentă analiză conceptul de telos. Alăturată înţelegerii conceptului techné, concluzia va putea completa demonstraţia. Dacă techné este felul de a fi al lumii-făcute, telos devine construire ca sens a lumii-făcute. Lingvistic, este necesară o apropiere argumentată de citirea numelui atelier prin rădăcina telos. Este posibil ca aceasta să fie cheia de citire a ecuaţiei propuse.
NOTE:
(1) Techné
The set of principles, or rational method, involved in the production of an object or the accomplishment of an end; the knowledge of such principles or method; art. Techné resembles epistêmê in implying knowledge of principles, but differs in that its aim is making or doing, not disinterested understanding.
(http://www.ditext.com/runes/t.html)
Techne, or techné, as distinguished from epistêmê, is etymologically derived from the Greek word τέχνη (Ancient Greek: [tékʰnɛː], Modern Greek [ˈtexni] ) which is often translated as craftsmanship, craft, or art. It is the rational method involved in producing an object or accomplishing a goal or objective. The means of this method is through art. Techné resembles epistêmê in the implication of knowledge of principles, although techné differs in that its intent is making or doing, as opposed to "disinterested understanding."
As one observer has argued, techné "was not concerned with the necessity and eternal a priori truths of the cosmos, nor with the a posteriori contingencies and exigencies of ethics and politics. [...] Moreover, this was a kind of knowledge associated with people who were bound to necessity. That is, techné was chiefly operative in the domestic sphere, in farming and slavery, and not in the free realm of the Greek polis."
Aristotle saw it as representative of the imperfection of human imitation of nature. For the ancient Greeks, it signified all the Mechanical Arts including medicine and music. The English aphorism, ‘gentlemen don’t work with their hands,’ is said to have originated in ancient Greece in relation to their cynical view on the arts. Due to this view, it was only fitted for the lower class while the upper class practiced the Liberal Arts of ‘free’ men (Dorter 1973).
Socrates also compliments techné only when it was used in the context of epistêmê. Epistêmê sometimes means knowing how to do something in a craft-like way. The craft-like knowledge is called a ‘technê’. It is most useful when the knowledge is practically applied, rather than theoretically or aesthetically applied. For the ancient Greeks, when techné appears as art, it is most often viewed negatively, whereas when used as a craftit is viewed positively: because a craft is the practical application of an art, rather than art as an end in itself. In The Republic, written by Plato, the knowledge of forms "is the indispensable basis for the philosophers' craft of ruling in the city" (Stanford 2003).
Techné is often used in philosophical discourse to distinguish from art (or poiesis). This use of the word also occurs in The Digital Humanities to differentiate between linear narrativepresentation of knowledge and dynamic presentation of knowledge, wherein techné represents the former and poiesis represents the latter.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Techné)
(2) Kinesis (movement) and kinein (to move)
*Concept: ...Aristotle’s definition of kinesis utilises the concepts of dunamis and entelécheia: “The fulfilment [entelécheia] of what exists potentially [dunamis], in so far as it exists potentially [dunamis], is motion [kinesis]” (201a10). If (in its siple terms) k
inesis is (in some sense), entelécheia, in what respect could kinesis be equated with Ross’s concept of an entelécheia wich is “that wich is always actually whatever it is”?“The same thing, if it is of a certain kind, can be both potential [dunamis] and fully real [entelécheia], not indeed at the same time or not in the same respect, but e.g. potentially [dunamis] hot and actully [entelécheia] cold.” (Physics 201a10-22)
Ross comments: “For the most part Aristotle uses the words [entelécheia and energeia] as exact synonyms.” He explains elsewhere how this works: “Because the ergon [menaing “work or deed”, from en+ -erge- + -ia] is the telos [from en- + -tel-eche- + -ia]. ... the word energeia, wich is derived from ergon, tends to mean the same as entelécheia.
“The reason in turn why motion [kinesis] is thought to be idenfinite is that it cannot be classed simply as a potentiality [dunamis] or as an actuality [energeia] – a thing that ie merely capable [the dunamis sense], nor yet a thing that is actually [energeiai] of certain size [...], and motion [kinesis\ is thought to be a sort of actuality [energeia\ but inomplete [ateles], he reason for this view being that potential [dunamis] whose actuality [energeia] it is incomplete [ateles]. Tis is why it is hard to grasp what motion [kinesis] is. It is necessary to classify it with privation or with potentiality [dunamis] or with sheer actality [energeian], yet none of these seems possible. There remains than the suggested mose of definition, namely that it is a sort of actuality [energeia], or actuality [energeia] of the kind described [ateles?], hard to grasp, but not incapable of existing. ...Hence we can define motion [kinesis] as the fuflilment [entelécheia] of the moveable qua moveable. ...” (Physics 201b27-202a8)
Summerising the –ia discussion, it is not necessary to force aristotelian “entelechy’ out of its process element. The –ia suffix and the importance of kinesis in Aristotle’s definition of entelécheia suggest that process is a key element of Aristotelian entelechy. His three categories of kinesis-related existence may be understood as: a9 that wich is in the process of kinesis toward an end (entelécheia), b0 that wich has the potential of kinesis but wich is not now in the process (dunamis), and c) that wich is in the process of kinesis toward one end, but wich also has the potential of kinesis toward another end wich is not now in process.
**Biologie (consider necesară această precizare, care reflectă, din punct de vedere ştiinţific, înţelesurile pe care aici le dau acestor termeni):
„kinesis, like a taxis, is a movement or activity of a cell or an organism in response to a stimulus. However, unlike taxis, the response to the stimulus provided (such as gas exposure, light intensity or ambient temperature) is non-directional.”
(3) Tekton
*In Aristotelianism, as well as Kantianism, systematization of all knowledge (see also Kantian architectonics)
**Şi o explicaţie mai largă, aplicată, preluată din lucrarea [Poverismul şi meşteşugul / Starea de lemn nelucrat] în [“Pentru re-încreştinarea zidirii” POVERISM – PROLEGOMENE] / Augustin IOAN:
"Au dispărut, o dată cu arhitectura modernă, acei meşteri mîndri şi meseriile lor “inutile”: forjori pentru feronerii de felul celor care fac deliciul arhitecturii “maurentiene” interbelice de la Parcul Filipescu; mobiliştii capabili să repare intarsii; pietrarii abili într-ale stereotomiei; zidarii capabili să facă o boltă sau o cupolă de cărămidă. Masificarea producţiei de spaţiu a dus la ştergerea identităţii. Mărirea scării – de la individ la “bobor” a dus la estomparea detaliului îndelung şlefuit, cel care face diferenţa între machetă şi arhitectură vie. (…)
