sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Arta „de a”. Lumea făcută cu mîinile.

/ Răzvan Supuran

În ultimul număr al acestei foi, am publicat o listă cuprinzătoare a meşteşugurilor romîneşti. Lista este alcătuită de etnologul Şerban Anghelescu. Aşa cum explicam la sfârşitul textului, înşiruirea în sine nu este nicidecum una completă şi nici pe departe exhaustivă, însă este un prim gest, apropiere iniţiatică faţă de un domeniu esenţial al vieţii: despre cum se fac lucrurile, despre demersul asupra construirii obiectelor, despre inventarea instrumentelor în continuitatea experimentării lumii locuibile (naşterea naturii sociale, dacă vreţi); o primă descriere ]deschisă[.

Uneori, am senzaţia că această uitare ţine de o ocultare voită. Dacă am şti să ne ţesem singuri bucata de pînză, ce s-ar alege de industriaşi, cu comerţul lor cu tot? Praf, praf mizer, aşa cum numai pe suprafeţele artificiale se poate aduna. O fi vreo respectabilă lege nescrisă, care ordonează rezoanţele, ceea ce face ca această lume construită să fie astfel. Din aceasta raţiune, titlul întîiului număr al MEŢERIAŞILOR a fost suspendat între paranteze deschise.

Vom continua să documentăm, să descriem şi să arhivăm, pas cu pas (mînă de la mînă?) aceste date. Sunt subiecte care, în ultimă instanţă, ne vor da ulterior posibilitatea să reconstruim o lume atît de dragă, din care nu lipsesc plăcinta făcută de bunica, mirosul fînului cosit, podul cu umbră de lemn, iaurtul din ulcică, culoarea florii de cireş, căldura focului din sobă şi atîtea altele. Fără ele, înlocuim lumea, în loc să o locuim - fiind înlocuiţi (sic!), prin aceea ca susţinem o istorie epuizabilă.

Aşadar, acest text este o scurtă (foaia este făcută pe un simplu A3, faţă - verso) introducere în temă.

Nevoiţi fiind să aşezăm demersul în structura de gîndire fondată pe o premisă existenţială, vom încerca să arătăm cum demonstraţia asupra lumii-făcute anulează însuşi începutul justificator, transcedînd un sens banal şi arătîndu-l ca fiind unul (poate singurul) ce a făcut posbilă dezvoltarea discursului occidental. Descrierea va continua pe parcursul mai mulor numere, în încercarea de a parcurge, nepretenţios, într-o analiză ordonată temporal, paşii mari prin care, în strictă dependenţă între facere şi înţelegere, cele ce sunt făcute au născut valenţe venite din imaginarul practic. Nevoiţi fiind, de asemenea, să folosim un limbaj quasi-filosofic, prin înăşi trebinţa de a explica termeni care ţin de manuale de filosofie, vom arăta că aceştia au, de fiecare dată, referinţe practice, nefiind totuşi vorba de un utilitarism, ci de adăugiri în lumea trăită, a netrăitului (nefăcutului). Dar, oare există vreo diferanţă între ceea ce înţelegem cu mintea în lumina răsăritului, pe pridvorul paşnic şi ceea ce suntem făcuţi a înţelege (ceea ce ni se dă de înţeles) într-un cub faraday? Sau, locatarea unui butoi făcut este o condiţie a unei bune filosofii? Taman pentru a uşura bagajul limbajului, folosesc drept sursă explicativă, universal accesibilă, enciclopedia online www.wikipedia.org.

În gândirea antică occidentală, facerea – techné (1) e originată în mişcare – kinesis (2). Prima mişcare în facere este cea a mîinilor. Acesta este chiar punctul de la care Aristotel, în Physis, fundamentează lumea-făcută, ca techné (meşteşug, artă, pricepere practică, înţelegerea de a). Din acest punct de vedere, tekton (4) era tîmplarul prin excelenţă (aşa cum ne arată arhitectul Augustin Ioan în textul din notă); extrapolat - cel care lucrează în mod direct materiale dure, spre deosebire de fierar, care e demiurgos (3) (pre-face o materialitate, transformare prin care focul/arderea supune materia unei primare şi necesare schimbări, cu sensul de a-i face arătată potenţielitatea – calitatea, folosinţa; în acest exemplu materialitatea fierului şi potenţa focului fac posibilul).

Demiurgul, spre deosebire de zeul creştin, este creator al unei lumi, din materie/materialitate preexistentă, fără a fi nevoie ca asupra sa să (se) intervină, fără a fi cerută trans-formarea. Architekton, aşadar, este tîmplar al lumii, cel înţelept. Cu ce asociem în mod curent acest nume? Cu cel al mişcării unor existenţe fondatoare – plăcile stratului primar al lumii “trăibile”; lume ca mediu propice sieşi.

Am încercat să pun cap la cap momente din istoria gîndirii conceptuale, pentru a reuşi să ajung, aici, la o potrivită definire a înţelesurile proprii cuvîntul românesc meşteşug (acesta, etimologic, aşa cum am arătat în numărul anterior, este unul preluat din limba maghiară), urmînd ca, într-un material viitor, să ne apropiem de o corectă descriere/poziţionare a sintagmei meşteşug romînesc. Intenţia acestei publicaţii însăşi este de a genera un cadru teoretic suficient şi necesar către o corectă gramatică şi o bună ortografiere a facerilor. Etimologia ne ajută în luminarea unui sens al numelui facerii: gr.> techné; engl.> technical; hun.> meterseg; rom.> meşteşug/făurar. Pentru noi, cel mai apropiat sinonim ar fi cel de făcător (făurar, meşter, meseriaş, maistru, maestru, tehnolog, tehnician, artizan, artist, constructor).

Mişcarea mîinilor naşte o înţelegere a lumii: kinesis vs. techné. Mişcarea inteligibiă este dynamis (5) – mişcare cu un sens. Sensul generează ritmuri, asemănătoare celor pre-existente în natură. Natură mişcătoare, ca materialitate. Ceea ce facem în vieţuire este o detaliere a acesteia, prin înţelegerea, folosirea şi reconstruirea ei. Rezultatul istoricesc este crearea a ceea ce putem numi ca fiind natură socială. Singura diferenţă însă, faţă de natura pre-existentă ca natură naturală este aceea a înţelesurilor ca re-prezentări în lume. Împlinim un dublu sens-în-lume: de jos în sus şi invers, desfăşurat în geografia orizontală.

Folosesc aşadar drept premisă evidenţa faptului că, gîndirea practică occidentală este construită sistemic şi dependent conform înţelegerii mişcării, ca atribut esenţial al naturii. Încerc să arăt că simpla măsurare şi reprezentare a mişcării a născut posibilitatea tehnologiei sau, dacă preferaţi, a naturii sociale, complet distanţată de natura naturală. Acest sens al kinesis a făcut posibilă gîndirea lui (prin) techné. Sensibilizaţi de ulterioare înţelegeri, am împărţit lumea în două: artă şi tehnică. Mişcare întru şi mişcare dintru.

Căci, „tehnica ne-omoară”, cum spune o vorbă. E punctul să subliniez că aceste argumente construiesc un răspuns întrebării „cum” este ceea ce este? O primă ecuaţie: kinesis > techné > dynamis > epistêmê > tekton > demiurgos > entelécheia.

Propun către o atentă analiză conceptul de telos. Alăturată înţelegerii conceptului techné, concluzia va putea completa demonstraţia. Dacă techné este felul de a fi al lumii-făcute, telos devine construire ca sens a lumii-făcute. Lingvistic, este necesară o apropiere argumentată de citirea numelui atelier prin rădăcina telos. Este posibil ca aceasta să fie cheia de citire a ecuaţiei propuse.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/07)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu