/ text adunat de Răzvan Supuran
*In Aristotelianism, as well as Kantianism, systematization of all knowledge (see also Kantian architectonics)
**Şi o explicaţie mai largă, aplicată, preluată din lucrarea [Poverismul şi meşteşugul / Starea de lemn nelucrat] în [“Pentru re-încreştinarea zidirii” POVERISM – PROLEGOMENE] / Augustin IOAN:
"Au dispărut, o dată cu arhitectura modernă, acei meşteri mîndri şi meseriile lor “inutile”: forjori pentru feronerii de felul celor care fac deliciul arhitecturii “maurentiene” interbelice de la Parcul Filipescu; mobiliştii capabili să repare intarsii; pietrarii abili într-ale stereotomiei; zidarii capabili să facă o boltă sau o cupolă de cărămidă. Masificarea producţiei de spaţiu a dus la ştergerea identităţii. Mărirea scării – de la individ la “bobor” a dus la estomparea detaliului îndelung şlefuit, cel care face diferenţa între machetă şi arhitectură vie. (…)
Ceea ce a dispărut, între giganţii modernităţii şi arhitectura tipizată post-hruşcioviană, a estului, este tocmai interesul şi ştiinţa de a detalia infinit o casă, pînă la fibra lemnului, pînă la calităţile tactile ale suprafeţelor de piatră sau metal, pînă la o anume transparentă a sticlei. (…)
Este din ce în ce mai rar, după 1980, să găseşti case bine făcute în Romînia. Muriseră meşterii, cei care aveau relaţie directă cu materia, capabili să o supună formei celei cu prea puţine determinări, propusă de arhitecţi departe de situri, în institute de proiectare tipizată.
După ecoul produs de manifestul “regionalismului critic”, într-un articol din 1992 care a făcut vîlvă, publicat în Journal of Architectural Education, Kenneth Frampton declara că arhitectura nu este, dar mai cu seamă nu trebui să fie o artă, ci un meşteşug. Pe lîngă argumentele, altfel strălucite, ale unui post-heideggerian care va publica ulterior un volum de Studii în cultura tectonică, mai interesante mi se par consecinţele afirmaţiei, nu toate explicit formulate de autor. Probabil cea mai dramatică ar fi aceea că arhitectura nu poate fi predată în mediul universitar/academic şi, mai ales, în nici un caz nu cu mijloacele acestuia; dimpotrivă, transmiterea ei se poate face în felul în care s-a făcut dintotdeauna: de la maestru la ucenic şi calfă; lucrînd efectiv şi, mai ales, lucrînd pe sit, direct cu materialele; fără simulări, modelări, adică fără “proiectare” făcută altundeva decît la locul zidirii, în timpul acesteia.
Concluzia, neplăcută urechilor celor care, ca şi mine, lucrează tocmai într-un mediu universitar dedicat “producerii” de arhitecţi diplomaţi, vine să tranşeze dihonia seculară – cam de la Durand încoace – dintre adepţii modelului politehnic şi cei ai modelului beaux-arts-ist, recuzîndu-le pe amîndouă. Primului îi spune că, dacă doreşte ca accentul să cadă pe proiectare, la limită consecinţele ar fi 1) desfiinţarea orelor de atelier, cu tacticile puerile de “practică simulată” şi 2) mutarea proiectării acolo unde îi este locul: afară, pe sit, în realitate. Celui de-al doilea îi spune că scopul arhitectului nu este să înfrumuseţeze zidirea, ci să negocieze legătura dintre cer şi pămînt, făcînd loc procesului locuirii – adică firii omului.
Kenneth Frampton nu este singurul şi, poate, nici cel mai radical dintre meşteşugarii arhitecturii. În profunzime lucrează şi Cristopher Alexander, cel care pornise la a formaliza proiectarea şi a sfîrşit prin a căuta “calitatea fără nume”, un ce indecidabil care face ca arhitectura să fie în acelaşi timp greu de algoritmat şi, totuşi, accesibilă oricărui om. Rezultatul, în afară de propriile case fără proiect, lucrate direct pe sit, cu sprijinul colectivităţilopr cărora le erau destinate, este A Pattern Book, o “biblie” a arhitectului amator, tipărită chiar pe foiţă de biblie! Utopia Do-It-Yourself face apel la analogia cu arhitectura vernaculară, crezînd că înarmează pe fitecine cu modele optimale spre a răspunde provocărilor unui sit. Ce uită Alexander? Două lucruri esenţiale: 1) Din motive neelucidate de psihologi, maturii îşi uită propria frenezie de a produce, în joacă, spaţii pe care o aveau ca prunci şi atunci 2) transferă această capacitate unor profesionişti ai jocului cu spaţiul: meşterilor zidari sau, de o vreme încoace, arhitecţilor. (meşteşugul este techné, atelierul este telos? n. ed.)
Poverismul este arhitectonică. Iată ce ne spune cuvîntul grecesc de la care se revendică tectonica (tekton; v. tektainomai): un tîmplar sau, prin extensie, artizan care lucrează cu un material dur. Orice material dur, cu excepţia însă a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întîi supun duritatea prin foc şi abia apoi prelucrează materialul ductil. Constructorul însă este recuperat sub umbrela tîmplarului: cuvîntul greccare descrie meşteşugul zidirii pare a-şi avea la rîndul său originile în indo-europeanul taksan, care trimite la tîmplărie şi la folosirea toporului. Architekton era aşadar maestrul constructor, cel mai venerabil sau mai înţelept (arche) dintre ei (la noi, meşterul tîmplar era cel care făcea icoanele unei biserici, tîmplele bisericii – n. ed.). Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcţie pe care Frampton (Studies in the Tectonic Culture – The Poetics of Construction in 19th and 20th Century Architecture, Cambridge/London, Graham Foundation/MIT Press, 1995) o plasează sub genericul unei definiţii din 1982 dată tectonicii de A. H. Borbein: “Tectonica devine arta îmbinărilor” (Kenneth Frampton, 1995, 5). (…) tectonica este un gest alcătuitor care nu vizează doar părţi de clădire, ci şi de lumi în genere, aşa cum este cazul artei. Vorbind despre artă, trebuie numaidecît menţionat un alt cuvînt grecesc: techné, circumcis ulterior de artă pe filiera meşteşugului măiestrit. Or, spusese altundeva în 1992 acelaşi Frampton, arhitectura nu este nici artă, nici tehnică – este (dar mai ales, trebuie să rămînă) meşteşug artizanal, lucrare a mîinilor, angajament corporal nemediat cu materia."
(text apărut în MEŢERIAŞII I/07)
*In Aristotelianism, as well as Kantianism, systematization of all knowledge (see also Kantian architectonics)
**Şi o explicaţie mai largă, aplicată, preluată din lucrarea [Poverismul şi meşteşugul / Starea de lemn nelucrat] în [“Pentru re-încreştinarea zidirii” POVERISM – PROLEGOMENE] / Augustin IOAN:
"Au dispărut, o dată cu arhitectura modernă, acei meşteri mîndri şi meseriile lor “inutile”: forjori pentru feronerii de felul celor care fac deliciul arhitecturii “maurentiene” interbelice de la Parcul Filipescu; mobiliştii capabili să repare intarsii; pietrarii abili într-ale stereotomiei; zidarii capabili să facă o boltă sau o cupolă de cărămidă. Masificarea producţiei de spaţiu a dus la ştergerea identităţii. Mărirea scării – de la individ la “bobor” a dus la estomparea detaliului îndelung şlefuit, cel care face diferenţa între machetă şi arhitectură vie. (…)
Ceea ce a dispărut, între giganţii modernităţii şi arhitectura tipizată post-hruşcioviană, a estului, este tocmai interesul şi ştiinţa de a detalia infinit o casă, pînă la fibra lemnului, pînă la calităţile tactile ale suprafeţelor de piatră sau metal, pînă la o anume transparentă a sticlei. (…)
Este din ce în ce mai rar, după 1980, să găseşti case bine făcute în Romînia. Muriseră meşterii, cei care aveau relaţie directă cu materia, capabili să o supună formei celei cu prea puţine determinări, propusă de arhitecţi departe de situri, în institute de proiectare tipizată.
După ecoul produs de manifestul “regionalismului critic”, într-un articol din 1992 care a făcut vîlvă, publicat în Journal of Architectural Education, Kenneth Frampton declara că arhitectura nu este, dar mai cu seamă nu trebui să fie o artă, ci un meşteşug. Pe lîngă argumentele, altfel strălucite, ale unui post-heideggerian care va publica ulterior un volum de Studii în cultura tectonică, mai interesante mi se par consecinţele afirmaţiei, nu toate explicit formulate de autor. Probabil cea mai dramatică ar fi aceea că arhitectura nu poate fi predată în mediul universitar/academic şi, mai ales, în nici un caz nu cu mijloacele acestuia; dimpotrivă, transmiterea ei se poate face în felul în care s-a făcut dintotdeauna: de la maestru la ucenic şi calfă; lucrînd efectiv şi, mai ales, lucrînd pe sit, direct cu materialele; fără simulări, modelări, adică fără “proiectare” făcută altundeva decît la locul zidirii, în timpul acesteia.
Concluzia, neplăcută urechilor celor care, ca şi mine, lucrează tocmai într-un mediu universitar dedicat “producerii” de arhitecţi diplomaţi, vine să tranşeze dihonia seculară – cam de la Durand încoace – dintre adepţii modelului politehnic şi cei ai modelului beaux-arts-ist, recuzîndu-le pe amîndouă. Primului îi spune că, dacă doreşte ca accentul să cadă pe proiectare, la limită consecinţele ar fi 1) desfiinţarea orelor de atelier, cu tacticile puerile de “practică simulată” şi 2) mutarea proiectării acolo unde îi este locul: afară, pe sit, în realitate. Celui de-al doilea îi spune că scopul arhitectului nu este să înfrumuseţeze zidirea, ci să negocieze legătura dintre cer şi pămînt, făcînd loc procesului locuirii – adică firii omului.
Kenneth Frampton nu este singurul şi, poate, nici cel mai radical dintre meşteşugarii arhitecturii. În profunzime lucrează şi Cristopher Alexander, cel care pornise la a formaliza proiectarea şi a sfîrşit prin a căuta “calitatea fără nume”, un ce indecidabil care face ca arhitectura să fie în acelaşi timp greu de algoritmat şi, totuşi, accesibilă oricărui om. Rezultatul, în afară de propriile case fără proiect, lucrate direct pe sit, cu sprijinul colectivităţilopr cărora le erau destinate, este A Pattern Book, o “biblie” a arhitectului amator, tipărită chiar pe foiţă de biblie! Utopia Do-It-Yourself face apel la analogia cu arhitectura vernaculară, crezînd că înarmează pe fitecine cu modele optimale spre a răspunde provocărilor unui sit. Ce uită Alexander? Două lucruri esenţiale: 1) Din motive neelucidate de psihologi, maturii îşi uită propria frenezie de a produce, în joacă, spaţii pe care o aveau ca prunci şi atunci 2) transferă această capacitate unor profesionişti ai jocului cu spaţiul: meşterilor zidari sau, de o vreme încoace, arhitecţilor. (meşteşugul este techné, atelierul este telos? n. ed.)
Poverismul este arhitectonică. Iată ce ne spune cuvîntul grecesc de la care se revendică tectonica (tekton; v. tektainomai): un tîmplar sau, prin extensie, artizan care lucrează cu un material dur. Orice material dur, cu excepţia însă a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întîi supun duritatea prin foc şi abia apoi prelucrează materialul ductil. Constructorul însă este recuperat sub umbrela tîmplarului: cuvîntul greccare descrie meşteşugul zidirii pare a-şi avea la rîndul său originile în indo-europeanul taksan, care trimite la tîmplărie şi la folosirea toporului. Architekton era aşadar maestrul constructor, cel mai venerabil sau mai înţelept (arche) dintre ei (la noi, meşterul tîmplar era cel care făcea icoanele unei biserici, tîmplele bisericii – n. ed.). Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcţie pe care Frampton (Studies in the Tectonic Culture – The Poetics of Construction in 19th and 20th Century Architecture, Cambridge/London, Graham Foundation/MIT Press, 1995) o plasează sub genericul unei definiţii din 1982 dată tectonicii de A. H. Borbein: “Tectonica devine arta îmbinărilor” (Kenneth Frampton, 1995, 5). (…) tectonica este un gest alcătuitor care nu vizează doar părţi de clădire, ci şi de lumi în genere, aşa cum este cazul artei. Vorbind despre artă, trebuie numaidecît menţionat un alt cuvînt grecesc: techné, circumcis ulterior de artă pe filiera meşteşugului măiestrit. Or, spusese altundeva în 1992 acelaşi Frampton, arhitectura nu este nici artă, nici tehnică – este (dar mai ales, trebuie să rămînă) meşteşug artizanal, lucrare a mîinilor, angajament corporal nemediat cu materia."
(text apărut în MEŢERIAŞII I/07)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu