FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 6, octombrie 2010, 100 de exemplare.
Atelierul de Carte @ MŢR
RESPECT, COAIE!
/ Călin Torsan
De fiecare dată când se apropie momentul să mai scoatem un număr din Foae, foaia cu mâini, şi mai ales atunci când hotărăsc că vreau să scriu şi eu un text pentru respectivul număr, încep să îmi privesc braţele bănuitor de mult. Doar doar mi-o şopti ele o nouă temă, un motiv cât de mic, din care să ţes pânza cuvintelor. Zile întregi, ochi alunecând între coate şi palme, căţărându-se câteodată, ca alpiniştii îndrăzneţi, tocmai către umeri. Lăsându-se în voia bălăngănelilor ritmice, cu ajutorul cărora ne echilibrăm corpul pe timpul mersului.
Firesc, a sosit şi clipa aia, când ridicată către cozorocul şepcii mele de vară – una aşa cum poartă băieţaşii de cartier – şi împlinind gestul menit de a saluta şmechereşte un prieten, mâna dreaptă mi-a făcut parcă, pişicher, cu ochiul: Asta e ce trebuie să scrii…
Am început să citesc atunci mai multe pagini despre salutul militar, în esenţă nu foarte diferit de la o cultură la alta: palma întinsă, cu vârful degetelor atingând tâmpla, tot acest edificiu fiind susţinut de antebraţul îngheţat la patruşcinci de grade. Care este motivaţia acestui gest, pe cât de ridicol pe atât de banal, de strecurat pe sub epidermele noastre? Păi, la această uşă înţepenită se umblă cu mai multe feluri de chei. Unii spun că romanii, capi ai tuturor răutăţilor, ar fi desţelenit şi acest pământ. Iar postura ar fi vrut să sugereze măreţia superiorilor, de a căror strălucire trebuia să-ţi fereşti privirile. Dimpotrivă, alte păreri plasează acest tip de salut abia în perioada medievală, atunci când cavalerii, pentru a se putea privi ochi in ochi, era musai să-şi ridice vizierele coifurilor. Şi amorţeau aşa, cu mâinile întinse către felia de metal.
De Deutscher Gruß, salutul Nazi din timpul celui de-al doilea război mondial, tot romanii par a fi de vină. Asociat cu subordonarea necondiţionată faţă de Hitler, iar mai târziu cu loialitatea faţă de mişcarea fascistă, a lui Mussolini, poate duce în Germania de astăzi, prin practicarea lui în spaţii publice, la o răcoare de până la trei ani. Ciudată hermeneutică în care trebuie să existăm…
O altă explicaţie a gestului de a duce palma întinsă către frunte, atunci când este întâlnit un superior în grad, ţine de vestimentaţia adoptată în cadrul corpurilor de forţe armate. Până prin anii 1970, atunci când a avut loc o revoluţie în designul uniformelor militare, piesele care acopereau capul erau pălării obişnuite. Bălării… Mai mult sau mai puţin înnobilate, ori împopoţonate cu pene. Aşa că respectul pentru unul aflat cu o treaptă ierarhică mai sus se putea traduce uşor, firesc, prin descoperirea capului. Ca în civilie. Inovaţiile aduse către acest sfârşit de secol 20 se împlinesc şi în chingile care fixează sub bărbie casca sau caşcheta. Aşa că gestul de a duce mâna la frunte, ajunge să înlocuiască dezvelirea ţestei.
Salutul militar, devenit subiect de bacalaureat… Aproape că mă buşeşte râsul! Programa de bacalaureat pentru disciplina Pregătire militară presupune, la rubrica Conţinuturi, o probă teoretică, pentru aplicarea deprinderilor specifice activităţilor militare în acţiuni cu caracter militar: Salutul militar. Lucruri absurde, devenite normă. Exprimate în astfel de dispoziţii prin aglomerări suspecte şi viciate, de cuvinte repetate fără rost.
În Balada de încheiere a Testamentului Mare, mâna lui Villon aterizează spre prohab. Împlineşte, astfel, nu un salut, ci un lucru mult mai preţios, demn de respect: un jurământ.
Iarăşi romanii… Vinovaţi de toate, am mai spus-o. Se zice că tot ei, pentru a depune un jurământ, îşi puneau mâinile pe testicule. De altfel, etimologic, denumirea glandelor amintite pare a-şi avea rădăcina în latinescul testis, care chiar asta înseamnă: mărturie. Una devenită/ redevenită/ revenită formă de salut, după două mii şi mai bine de ani, în jungla urbană, a Bucureştilor.
DESPRE AZULEJO. SAUDADES DE PORTUGAL
/ Roxana Leahevici
Se afla pretutindeni in Portugalia. O explozie de forme si motive. Sunt intr-o continua evolutie, intr-o continua schimbare. Nu reprezinta un produs suta la suta portughez, dar cu ajutorul lui s-au pus bazele traditiei si continuitatii spiritului lusitan. La fel cum ‘fado-ul’, expresie muzicala, ofera ascultatorului un melanj de sunete si trairi, la fel cum aroma cafelei tari cu scortisoara ne delecteaza simtul olfactiv, asa si bucatile de faianta colorata – os azulejos – imbogatesc experienta vizuala si estetica.
Rezultatul imbinarii imaginatiei cu priceperea mainilor este vizibil pretutindeni in tara de la extrema occidentala a Europei. Trebuie doar sa privim in jur si un intreg univers al ceramicii ni se va revela. Azulejo completeaza si evidentiaza arhitectura. Apare ca un laitmotiv. Il intalnim in spatiul sacru al bisericii ca o anticamera inaintea spectaculoaselor altare aurite construite in stil baroc; ne sare in ochi, in anumite cazuri acoperind total peretii exteriori ai cladirilor cu modele repetitive, iar in alte circumstante este discret gazduit sub forma unui sfant protector al comunitatii pe fatada unei case, deasupra unei usi sau intre doua ferestre. Prezenta lui in interiorul si exteriorul palatelor sau caselor nobiliare era un semn de putere si prosperitate. Mai intalnim astfel de ‘comori vizuale’ in gradini, la colturile de strada, in gari (precum in cele din Porto si Aveiro) in statii de metrou, in restaurante sau cafenele. In cladirile oricarei institutii cu traditie, azulejo-urile sunt un semn de traditie, continuitate si bun gust. Monumentalitatea acestui element decorativ este constant ‘exploatata’ de expozitii sau de muzee care ii dedica spatii enorme pentru a se manifesta in toata gama de materiale, tehnici, teme si culori.
In Peninsula Iberica, de la finalul primului mileniu pana la incheierea Recuceririi Crestine, azulejo-ul a reprezentat una din formele de exprimare ale culturii arabe. Cum musulmanilor nu le era permisa folosirea reprezentarilor antropomorfe, alternativele mozaicale erau o solutie perfecta pentru decorarea spatiului interior si exterior. In acest context ar fi important de mentionat semnificatia cuvantului care provine din araba si nu are o legatura cu folosirea pregnanta a culorii albastre. Termenul ‘Azulejo’ este derivat de la ‘al-zulej’ si desemneaza o placa ceramica decorata. Importante centre de productie erau Mallorca si Sevilia, care si-au mentinut statutul chiar si dupa recucerirea crestina. Astfel ca motivele geometrice au supravietuit, ba chiar au migrat catre vest, ajungand in spatiul Portugaliei de astazi.
A fost o vreme cand portughezii preferau sa comande azulejo-uri decat sa le fabrice singuri. Nu din comoditate, dar din lipsa de tehnica: de obicei cuptorul era incalzit la o temperatura mult prea mare care imprastia culorile si compromitea orice reprezentare.
Pentru aceste probleme s-au gasit solutii abia in secolul al XVI-lea. Prima, cunoscuta sub numele de ‘corda seca’ inseamna separarea culorilor cu ajutorul unui strat subtire de argila. Aflate la cuptor, la temperaturi inalte, culorile intalneau un obstacol si astfel ramaneau pe loc, sub diferite forme. Ce-a de-a doua solutie la care au apelat artistii portughezi a fost ‘aresta’ - crearea de mici reliefuri pe placa ceramica, tehnica cu aceeasi finalitate dar diferita din punct de vedere vizual. Al treilea si cel mai important pas pentru imbunatatirea azulejo-ului este tehnica numita ‘majolica’ (numele tradeaza locul de unde provine - Mallorca) si anume adaugarea unui smalt metalic peste vopsea, pentru a o impiedica sa se disperseze la temperaturi ridicate. In Portugalia, cele mai mari centre de productie a azulejo-ului au fost Lisabona si Coimbra, iar mai tarziu Porto si Aveiro.
Uitandu-ne la motive, observam si aici o evolutie treptata de-a lungul secolelor. Modelele geometrice arabe au persistat pana in secolul al XVII-lea cand, dupa Conciliul de la Trento, s-a decis ca orice azulejo trebuia sa contina o aluzie la crestinism. Astfel ca cercurile, stelele, triunghiurile, florile si frunzele au fost abandonate in favoarea imaginilor cu sfinti si scenelor preluate din scrierile religioase. Totusi, motivele vegetale au fost folosite in perioada Renasterii tarzii si a Barocului ca ancadramente pentru diferite scene pictate.
In momentul in care cultura portugheza ia contact cu portelanurile chinezesti dar si cu tendintele Europene de secol XVI – in special cu cele olandeze - diversitatea de culori se transforma in monocromie, albastrul devenind pentru un timp culoarea principala.
Desi o alternativa decorativa mai putin costisitoare, azulejo-urile reuseau sa concureze cu spectaculozitatea tapiseriilor prin marime si prin abundenta detaliilor. Creativitatea artistului portughez se dezvolta abia in perioada baroca; pana atunci toate scenele biblice erau copiate din gravuri celebre, iar orice reprezentare a sfintilor se asemana mai mult cu o pictura naiva. De la inceputul secolului al XVIII-lea inventivitatea isi face loc si incep sa apara scene legate de istorie si de traditii. Elemente relationate cu marea si navigatia se imbina cu cele vegetale formand un ancadrament pentru o scena din viata unui rege sau dintr-un episod important din istorie. Dupa cutremurul din 1755, pe foarte multe fatade incep sa apara placi ceramice cu reprezentari ale sfintilor protectori. De asemenea, la inceputul secolului al XIX-lea se dezvolta din nou policromia si sunt adoptate motivele neoclasice. Secolul XX a reprezentat o perioada experimentalista a azulejo-ului, artistului fiindu-i oferita libertatea de a explora diverse teme si forme. Desi epoca moderna a introdus tehnici de producere in masa a acestor tipuri de decoratii, tot cele pictate manual raman mai valoroase si mai apreciate.
Pentru admiratorii de ceramica sau pentru cei care vor sa se piarda cu privirea in nenumaratele detalii, exista mai multe locuri care cu singuranta vor fi captivante. Spre exemplu O Museu do Azulejo din Lisabona contine o impresionanta colectie impartita cronologic si tematic. Nu ratati palatele, casele nobiliare, interiorul bisericilor, claustrele dar mai ales nu ratati Estação de São Bento, mandria locuitorilor din Porto – locul unde pare ca tot spiritul portughez a fost transpus in gigantice panouri colorate: scenele istorice sunt concurate de reprezentari ale obiceiurilor, ale monumentelor, personalitatilor si...ale mijloacelor de transport!
O scurta scriere nu poate dezvalui total frumusetea si unicitatea acestei franturi de patrimoniu portughez, care a fost construita treptat cu ajutorul a mii de maini pricepute. Dar poate fi interpretata ca o invitatie la privit si explorat universurile create de imaginatie.
CREIOANELE MOI
/ Paul Ţanicui
Imi plac creioane moi pentru ca sunt solidare cu mine. Imi plac ca lasa urme curate, cand nu-mi plac urmele in general. Au noblete pentru ca se dedica celui care scrie, cand cel care scrie se dedica lor. Pentru ca in ciuda a ceea ce se crede, sunt pentru scris. Pentru inima lor neagra imi plac. Sunt rare si asta presupune cautare. Nu sunt arogante, desi ar putea fi, nu zgaraie si nu te fac sa vezi alb- negru, desi scriu negru pe alb. Nu au varsta pentru ca natura lor a ramas la fel, nu sunt la moda pentru ca n-au fost nicand supuse capriciilor ei. Nu s-au invechit si nici nu-si revendica vreun look de ultima generatie. Sunt cinstite, sunt atente si au atitudine. Au un „metabolism” rapid, traiesc intens si se consuma pentru fiecare litera in parte. Sunt unice, singulare si de fiecare data altfel. Iti dau pofta de scris cand ai pofta de joc si chef de joc cand nu ai chef de loc.
Creioanele moi iubesc hartia si cred ca ar putea fi o relatie reciproca, daca o hartie goala ar iubi vreodata.
Am spus ca se consuma rapid, dar au un anume fel de a se consuma. Nu despre cat de usor li se tocesc varfurile, ci despre cat de des trebuie sa le ascuti e vorba. (Incapataneaza-te sa scrii cu un varf bont si vei avea in fata toata viata ta patetica.) Despre caldura lor, despre felul in care se topesc. Un cavant scris astfel e un cuvant care ramane, si asta o poate vedea oricine, pentru ca au caracter, o stralucire si o anume vibratie. Ca o declaratie facuta in cele din urma, ca un adevar tremurat. Ca un artefact dorit si scos pana la urma din haul paginii albe.
Imi plac pentru ca au umbra. Liniile lor au umbra. Un 2D care se vede 3D. D fapt, formula e: 2B/2D = 3D.
Sunt produsul a ce s-a nascut mai bun in pamant, cand ti-au ramas atat de putine lucruri bune inafara.
Imi plac pentru ca ma fac sa ma gandesc de doua ori inainte si inca o data daca merita. Daca as avea talent, sufletul meu ar fi din grafit.
O LISTĂ A MEŞTEŞUGURILOR ROMÎNEŞTI*
Abagiu – face sau vinde aba.
Alămar – face sau vinde alamă
Albier – face, vinde albii. (v. Rudar)
Albinar –creşte albine. (v. Apicultor, Stupar, Prisăcar)
Alviţar – vinde halviţă. (v. halviţar)
Arămar – face şi vinde aramă.
Arcar – cel ce face arcuri.
Argăsar – cel care argăseşte (tăbăceşte pielea).
(v. Argăsitor, Dubălar, Tabac, Tăbăcar)
Argintar – face şi vinde lucruri de argint.
Ascuţitor – ascute obiecte de metal. (v. Tocilar)
Astraragiu – face astar (pînză groasă pentru căptuşeala hainelor).
Aurar
Băibărăcar – face baibarace (haine scurte ţărăneşti pentru copii şi femei).
Băieş – miner. (v. Ciobănaş, Ocnaş)
Bănicer – cel care face baniţe.
Blănar – lucrează blănuri.
Bărdaş – lucrează cu barda. (v. Dulgher, Lemnar)
Bindar – face bidinele sau spoieşte cu ele.
Blidar – cel care face blide.
Bocceagiu – face sau vinde boccele (şaluri, basmale).
Boiangiu – vopseşte haine şi pînzeturi.
Boştinar – adună sau stoarce boştină (rămăşiţă de ceară, tescovină).
Bragagiu – face şi vinde bragă.
Brînzar – face şi vinde brînză.
Brutar – face şi vinde pâine.
Bucătar – face şi vinde mîncare.
Bumbăcar – scarmănă şi toarce bumbac.
Butar (Butnar) – face, vinde buţi.
Butuşar – cel care face pantofi. (v. Ciubotar)
Berar – cel care face şi vinde bere.
Căciular – face şi vinde căciuli.
Caldarîmgiu – pietrar.
Căldărar – face şi vinde căldări.
Călţunar – face şi vinde călţuni.
Cărămidar – face şi vinde cărămizi.
Caretaş – cel care face carete.
Cîrnăţar - face şi vinde cîrnaţi.
Cîrpaci – cel care repară încălţăminte.
Casap – măcelar. Cel care taie animale.
Cavaf – cizmar ordinar.
Cazangiu – face cazane; topeşte carnea la zalhana.
Ceaprazar – cel care face ceaprazuri (ciucuri).
Ciubotar – cel care face cizme. (v. Cizmar)
Cioplitor – ciopleşte lemnul sau piatra.
Ciurar – face ciururi.
Clopotar – cel care toarnă clopote.
Cojocar – face cojoace.
Covaci – fierar; cel care lucrează fierul.
Croitor – face haine.
Cufărar – face cufere.
Curelar – face curele şi hamuri.
Caldaragiu – cel care pavează.
Copuzar – face cobze (cobze).
Cofar – cel care face cofe.
Covătrar – face coveţi.
Chivărar – face coifuri.
Cimpoier – face cimpoaie.
Dogar – cel care face doage.
Dohotar – cel care vinde păcură.
Dubălar – (v. Argăsar)
Dulgher – lucrează lemnul.
Dîrvar – lemnar.
Făclier – cel care face făclii.
Fîntînar – face fîntîni.
Faur – v. Fierar
Funier – face funii.
Fusar – cel care face fuse.
Halvagiu – face şi vinde halva.
Hămurar – face hamuri.
Iaurgiu – face iaurt.
Horilcar – face horincă (horilcă, ţuică).
Iconar – face icoane.
Împletitor – cel care face împletituri.
Jălbar – face jalbe.
Lăcătuş – face lacăte.
Lînar – lucrează lîna.
Lăutar – (v. Alăutar)
Lemnar – lucrează lemnul.
Lingurar – face linguri.
Lopătar – face lopeţi.
Lumînărar – face lumînări.
Legănar – face leagăne.
Măcelar – cel care taie vite.
Mătăsar – cel care face mătase.
Mindirgiu – face mindire. (v. Plăpumar)
Morar – cel care macină grîu.
Mungiu – (v. Lumînărar)
Miedar – face mied.
Ocnaş – cel care extrage sarea.
Olar – face oale.
Olănar – face olane.
Opincar – face opinci.
Oţetar – face şi vinde oţet.
Păcurar – cel care scoate păcură.
Panglicar – face panglici.
Pantofar – face pantofi.
Pînzar – face pînzeturi.
Papugiu – face papuci.
Păpuşar – face păpuşi.
Parlagiu – cel care taie vite.
Pastramagiu – cel care face pastramă.
Pecetar – cel care gravează peceţi.
Periei – face perii.
Pielar – lucrează pielea.
Piuar – lucrează cu piua.
Plăcintar – face plăcinte.
Plăpumar – face plăpumi.
Plutaş – cel care conduce pluta.
Postăvar – face postav.
Potcovar – face şi pune potcoave.
Potlogar – cîrpeşte încălţăminte.
Povarnagiu – cel care face spirt.
Puţar – face puţuri.
Pieptănar – face piepteni.
Ploscar – face ploşti.
Pîslar – face pîslă.
Rachier – face rachiu (răchie).
Rogojinar – face rogojini.
Rotar – face roţi.
Rudar – face albii, linguri, fuse etc.
Saidecar – brodează cu argint.
Salahor – ţăran care repara cetăţi şi întreţinea drumuri.
Şalvaragiu – face şalvari.
Săpător – cel care sapă în lemn sau piatră.
Săpunar – face săpunu.
Sîrmar – face sîrmă.
Scobitor – face scoabe.
Sicrier – face sicrie.
Simigiu – face covrigi.
Sobar – face, repară sobe.
Sticlar – face vase de sticlă.
Stoler – (v. Tîmplar)
Şelar – face şei.
Şepcar – face şepci.
Sitar – face site.
Săbier – face săbii.
Silitrar – face silitră.
Şindrilar – face şindrilă.
Străchinar – face străchini.
Tabac, Tăbăcar – (v. Argăsar)
Talpalşar – cel care vinde tălpi.
Tîmplar – meşter de iconostase.
Ţesător – cel care ţese.
Teslar – (v. Dulgher)
Testemelar – face testemeluri.
Tinichigiu – lucrează cu tinichea.
Tocilar – cel care ascute
(v. Ascuţitor)
Torcător – toarce lînă sau bumbac.
Tăblar – face tablă.
Umbrelar – face umbrele.
Urzitor – cel care urzeşte.
Vopsitor – vopseşte.
Vărar – cel care face var.
Viorar – face viori.
Zidar – cel care zideşte.
Zelar – face zale.
Zugrav – cel care zugrăveşte.
__________
*alcătuită de Şerban Anghelescu, acoperitroare, dar nu exhaustivă. Lipsesc faceri ce ţin de domeniile artei şi cărţii. Ar trebui definită sintagma meşteşug romînesc. (n. ed.)
MEŞTEŞÚG, meşteşuguri, s. n. I. 1. Meserie; p. gener. profesiune, ocupaţie, îndeletnicire; meşteşugărie. 2. Ramură, disciplină (a ştiinţei, a artei); ştiinţă, artă, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic). 3. Pricepere, îndemânare, abilitate, talent. ♦ Artă, măiestrie; (rar) acţiune realizată cu pricepere, cu măiestrie. 4. Acţiune făcută (în ascuns) cu dibăcie,
cu viclenie, în vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (Pop.) Viclenie, tertip, înşelătorie. II. (Înv. şi pop.; concr.) 1. Unealtă, instrument. 2. Dispozitiv al unui obiect; parte componentă (cu rol activ) a unui sistem; meşteşugire. – Din magh. mesterség. (Sursa: Dex ’98)
A craft is a skill, especially involving practical arts. It may refer to a trade or particular art. The term is often used as part of a longer word (and also in the plural).
For example, a craft-brother is a fellow worker in a particular trade and a craft-guild is, historically, a guild of workers in the same trade. "Ringcraft" is part of a boxer's skill. See some further examples below. The term crafts is often used to describe the family of artistic practices within the family decorative arts that traditionally are defined by their relationship to functional or utilitarian products (such as sculptural forms in the vessel tradition) or by their use of such natural media as wood, clay, glass, textiles, and metal. Crafts practiced by independent artists working alone or in small groups are often referred to as studio craft.
Studio craft includes studio pottery, metal work, weaving, wood turning and other forms of wood working, glass blowing, and glass art. In English, to describe something as a craft is to describe it as lying somewhere between an art (which relies on talent) and a science (which relies on knowledge). In this sense, the English word craft is roughly equivalent to the ancient Greek term techne. Folk art follows craft traditions, in contrast to fine art or "high art".
Etimology: From Old English cræft (compare Old Frisian creft), with the sense shift to "skill, art" probably leading to the related "trade", thus the first nautical use (1671) relating to smaller vessels (nautical use for tools of fishing trade unclear).
Noun: craft (countable and uncountable; plural craft or crafts)
Artisan origins: Artisans were the dominant producers of goods before the Industrial Revolution. According to Classical economics theory, the division of labor occurs with internal market development (Adam Smith). However, according to economist John Hicks, merchants and artisans originated as servants to the rulers, which occurred much earlier. Artisans employ creative thinking and manual dexterity to produce their goods.
Medieval artisans
During the Middle Ages the term "artisan" was applied to those who made things or provided services. It did not apply to unskilled laborers. Artisans were divided into two distinct groups: those who operated their own business, and those who did not. Those who owned their businesses were called masters, while the latter were the journeymen and apprentices. One misunderstanding many people have about this social group is that they picture them as "workers" in the modern sense: employed by someone. The most influential group among the artisans were the masters, the business owners. The owners enjoyed a higher social status in their communities. Sursa: wikipedia.
“Dar, lucru curios, meşteşugul am început să-l pierdem din momentul în care învăţămîntul liber predat în atelierele pictorilor a trecut în instituţii (...), organizate în spirit eclectic, cu profesori ce nu mi erau maeştri şi cu elevi ce nu mai erau ucenici.Condica de prezenţă din biroul Academiei ne convinge că din contactul de două ori pe săptămînă al elevului cu profesorul, strîmt la cap şi la jachetă, nu a putut naşte atmosfera de calm abandon necesară celui aplicat cu tot sufletul în cercetarea corelaţiunilor dintre fenomenele naturii. Sălile de cursuri academice lipsite de interes au fost părăsite de temperamentele mai vii. Tinereţea lor a fost silită să-şi alcătuiască, totusi, meşteşugul trebuincios, pe apucate. Lipsind controlul sever al autocriticii, care creşte numai pe terenul unei culturi intensive a meşteşugului, diletantismul barbar năvăleşte în arta contemporană. Importanţa meşteşugului este azi o problemă general resimţită şi se impune ca o problemă ce-şi aşteaptă rezolvarea. În această direcţie fiind încă totul de făcut la noi, este timpul ca ea să preocupe, cu deosebire, nu numai cercurile artistice. Înainte de toate se impune o reformă radicală a învăţămîntului Şcolilor Artei Frumoase.
(...)
Meşteşugul nu este decît ştiinţă aplicată; ştiinţă care fecundată de sentiment va naşte opera de artă integral realizată.
(...)
Orice artă implică şi meşteşug, fără de care arta recade în barbaria vremilor primitive , sau, ceea ce ar fi mai rău, în pustiul diletantismului pretenţios.
(Francisc Şirato, Prospecţiuni plastice, Ed. De Stat pt. Literatură şi Artă, ’58, Despre meşteşugul la artist, pp. 103-104)
Atelierul de Carte @ MŢR
Respect, coaie!/ Călin Torsan
Despre Azulejo. Saudades de Portugal./ Roxana Leahevici
Creioanele moi / Paul Ţanicui
O listă a meşteşugurilor romîneşti / alcătuită de Şerban Anghelescu
Definiţiile meşteşugului / surse: Dex '98, Wikipedia, Francisc Şirato - Prospecţiuni plastice
(mai jos numărul integral)
Despre Azulejo. Saudades de Portugal./ Roxana Leahevici
Creioanele moi / Paul Ţanicui
O listă a meşteşugurilor romîneşti / alcătuită de Şerban Anghelescu
Definiţiile meşteşugului / surse: Dex '98, Wikipedia, Francisc Şirato - Prospecţiuni plastice
(mai jos numărul integral)
RESPECT, COAIE!
/ Călin Torsan
De fiecare dată când se apropie momentul să mai scoatem un număr din Foae, foaia cu mâini, şi mai ales atunci când hotărăsc că vreau să scriu şi eu un text pentru respectivul număr, încep să îmi privesc braţele bănuitor de mult. Doar doar mi-o şopti ele o nouă temă, un motiv cât de mic, din care să ţes pânza cuvintelor. Zile întregi, ochi alunecând între coate şi palme, căţărându-se câteodată, ca alpiniştii îndrăzneţi, tocmai către umeri. Lăsându-se în voia bălăngănelilor ritmice, cu ajutorul cărora ne echilibrăm corpul pe timpul mersului.
Firesc, a sosit şi clipa aia, când ridicată către cozorocul şepcii mele de vară – una aşa cum poartă băieţaşii de cartier – şi împlinind gestul menit de a saluta şmechereşte un prieten, mâna dreaptă mi-a făcut parcă, pişicher, cu ochiul: Asta e ce trebuie să scrii…
Am început să citesc atunci mai multe pagini despre salutul militar, în esenţă nu foarte diferit de la o cultură la alta: palma întinsă, cu vârful degetelor atingând tâmpla, tot acest edificiu fiind susţinut de antebraţul îngheţat la patruşcinci de grade. Care este motivaţia acestui gest, pe cât de ridicol pe atât de banal, de strecurat pe sub epidermele noastre? Păi, la această uşă înţepenită se umblă cu mai multe feluri de chei. Unii spun că romanii, capi ai tuturor răutăţilor, ar fi desţelenit şi acest pământ. Iar postura ar fi vrut să sugereze măreţia superiorilor, de a căror strălucire trebuia să-ţi fereşti privirile. Dimpotrivă, alte păreri plasează acest tip de salut abia în perioada medievală, atunci când cavalerii, pentru a se putea privi ochi in ochi, era musai să-şi ridice vizierele coifurilor. Şi amorţeau aşa, cu mâinile întinse către felia de metal.
De Deutscher Gruß, salutul Nazi din timpul celui de-al doilea război mondial, tot romanii par a fi de vină. Asociat cu subordonarea necondiţionată faţă de Hitler, iar mai târziu cu loialitatea faţă de mişcarea fascistă, a lui Mussolini, poate duce în Germania de astăzi, prin practicarea lui în spaţii publice, la o răcoare de până la trei ani. Ciudată hermeneutică în care trebuie să existăm…
O altă explicaţie a gestului de a duce palma întinsă către frunte, atunci când este întâlnit un superior în grad, ţine de vestimentaţia adoptată în cadrul corpurilor de forţe armate. Până prin anii 1970, atunci când a avut loc o revoluţie în designul uniformelor militare, piesele care acopereau capul erau pălării obişnuite. Bălării… Mai mult sau mai puţin înnobilate, ori împopoţonate cu pene. Aşa că respectul pentru unul aflat cu o treaptă ierarhică mai sus se putea traduce uşor, firesc, prin descoperirea capului. Ca în civilie. Inovaţiile aduse către acest sfârşit de secol 20 se împlinesc şi în chingile care fixează sub bărbie casca sau caşcheta. Aşa că gestul de a duce mâna la frunte, ajunge să înlocuiască dezvelirea ţestei.
Salutul militar, devenit subiect de bacalaureat… Aproape că mă buşeşte râsul! Programa de bacalaureat pentru disciplina Pregătire militară presupune, la rubrica Conţinuturi, o probă teoretică, pentru aplicarea deprinderilor specifice activităţilor militare în acţiuni cu caracter militar: Salutul militar. Lucruri absurde, devenite normă. Exprimate în astfel de dispoziţii prin aglomerări suspecte şi viciate, de cuvinte repetate fără rost.
În Balada de încheiere a Testamentului Mare, mâna lui Villon aterizează spre prohab. Împlineşte, astfel, nu un salut, ci un lucru mult mai preţios, demn de respect: un jurământ.
Ici testamentul s-a-ncheiat,
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.
Iarăşi romanii… Vinovaţi de toate, am mai spus-o. Se zice că tot ei, pentru a depune un jurământ, îşi puneau mâinile pe testicule. De altfel, etimologic, denumirea glandelor amintite pare a-şi avea rădăcina în latinescul testis, care chiar asta înseamnă: mărturie. Una devenită/ redevenită/ revenită formă de salut, după două mii şi mai bine de ani, în jungla urbană, a Bucureştilor.
DESPRE AZULEJO. SAUDADES DE PORTUGAL
/ Roxana Leahevici
Se afla pretutindeni in Portugalia. O explozie de forme si motive. Sunt intr-o continua evolutie, intr-o continua schimbare. Nu reprezinta un produs suta la suta portughez, dar cu ajutorul lui s-au pus bazele traditiei si continuitatii spiritului lusitan. La fel cum ‘fado-ul’, expresie muzicala, ofera ascultatorului un melanj de sunete si trairi, la fel cum aroma cafelei tari cu scortisoara ne delecteaza simtul olfactiv, asa si bucatile de faianta colorata – os azulejos – imbogatesc experienta vizuala si estetica.
Rezultatul imbinarii imaginatiei cu priceperea mainilor este vizibil pretutindeni in tara de la extrema occidentala a Europei. Trebuie doar sa privim in jur si un intreg univers al ceramicii ni se va revela. Azulejo completeaza si evidentiaza arhitectura. Apare ca un laitmotiv. Il intalnim in spatiul sacru al bisericii ca o anticamera inaintea spectaculoaselor altare aurite construite in stil baroc; ne sare in ochi, in anumite cazuri acoperind total peretii exteriori ai cladirilor cu modele repetitive, iar in alte circumstante este discret gazduit sub forma unui sfant protector al comunitatii pe fatada unei case, deasupra unei usi sau intre doua ferestre. Prezenta lui in interiorul si exteriorul palatelor sau caselor nobiliare era un semn de putere si prosperitate. Mai intalnim astfel de ‘comori vizuale’ in gradini, la colturile de strada, in gari (precum in cele din Porto si Aveiro) in statii de metrou, in restaurante sau cafenele. In cladirile oricarei institutii cu traditie, azulejo-urile sunt un semn de traditie, continuitate si bun gust. Monumentalitatea acestui element decorativ este constant ‘exploatata’ de expozitii sau de muzee care ii dedica spatii enorme pentru a se manifesta in toata gama de materiale, tehnici, teme si culori.
In Peninsula Iberica, de la finalul primului mileniu pana la incheierea Recuceririi Crestine, azulejo-ul a reprezentat una din formele de exprimare ale culturii arabe. Cum musulmanilor nu le era permisa folosirea reprezentarilor antropomorfe, alternativele mozaicale erau o solutie perfecta pentru decorarea spatiului interior si exterior. In acest context ar fi important de mentionat semnificatia cuvantului care provine din araba si nu are o legatura cu folosirea pregnanta a culorii albastre. Termenul ‘Azulejo’ este derivat de la ‘al-zulej’ si desemneaza o placa ceramica decorata. Importante centre de productie erau Mallorca si Sevilia, care si-au mentinut statutul chiar si dupa recucerirea crestina. Astfel ca motivele geometrice au supravietuit, ba chiar au migrat catre vest, ajungand in spatiul Portugaliei de astazi.
A fost o vreme cand portughezii preferau sa comande azulejo-uri decat sa le fabrice singuri. Nu din comoditate, dar din lipsa de tehnica: de obicei cuptorul era incalzit la o temperatura mult prea mare care imprastia culorile si compromitea orice reprezentare.
Pentru aceste probleme s-au gasit solutii abia in secolul al XVI-lea. Prima, cunoscuta sub numele de ‘corda seca’ inseamna separarea culorilor cu ajutorul unui strat subtire de argila. Aflate la cuptor, la temperaturi inalte, culorile intalneau un obstacol si astfel ramaneau pe loc, sub diferite forme. Ce-a de-a doua solutie la care au apelat artistii portughezi a fost ‘aresta’ - crearea de mici reliefuri pe placa ceramica, tehnica cu aceeasi finalitate dar diferita din punct de vedere vizual. Al treilea si cel mai important pas pentru imbunatatirea azulejo-ului este tehnica numita ‘majolica’ (numele tradeaza locul de unde provine - Mallorca) si anume adaugarea unui smalt metalic peste vopsea, pentru a o impiedica sa se disperseze la temperaturi ridicate. In Portugalia, cele mai mari centre de productie a azulejo-ului au fost Lisabona si Coimbra, iar mai tarziu Porto si Aveiro.
Uitandu-ne la motive, observam si aici o evolutie treptata de-a lungul secolelor. Modelele geometrice arabe au persistat pana in secolul al XVII-lea cand, dupa Conciliul de la Trento, s-a decis ca orice azulejo trebuia sa contina o aluzie la crestinism. Astfel ca cercurile, stelele, triunghiurile, florile si frunzele au fost abandonate in favoarea imaginilor cu sfinti si scenelor preluate din scrierile religioase. Totusi, motivele vegetale au fost folosite in perioada Renasterii tarzii si a Barocului ca ancadramente pentru diferite scene pictate.
In momentul in care cultura portugheza ia contact cu portelanurile chinezesti dar si cu tendintele Europene de secol XVI – in special cu cele olandeze - diversitatea de culori se transforma in monocromie, albastrul devenind pentru un timp culoarea principala.
Desi o alternativa decorativa mai putin costisitoare, azulejo-urile reuseau sa concureze cu spectaculozitatea tapiseriilor prin marime si prin abundenta detaliilor. Creativitatea artistului portughez se dezvolta abia in perioada baroca; pana atunci toate scenele biblice erau copiate din gravuri celebre, iar orice reprezentare a sfintilor se asemana mai mult cu o pictura naiva. De la inceputul secolului al XVIII-lea inventivitatea isi face loc si incep sa apara scene legate de istorie si de traditii. Elemente relationate cu marea si navigatia se imbina cu cele vegetale formand un ancadrament pentru o scena din viata unui rege sau dintr-un episod important din istorie. Dupa cutremurul din 1755, pe foarte multe fatade incep sa apara placi ceramice cu reprezentari ale sfintilor protectori. De asemenea, la inceputul secolului al XIX-lea se dezvolta din nou policromia si sunt adoptate motivele neoclasice. Secolul XX a reprezentat o perioada experimentalista a azulejo-ului, artistului fiindu-i oferita libertatea de a explora diverse teme si forme. Desi epoca moderna a introdus tehnici de producere in masa a acestor tipuri de decoratii, tot cele pictate manual raman mai valoroase si mai apreciate.
Pentru admiratorii de ceramica sau pentru cei care vor sa se piarda cu privirea in nenumaratele detalii, exista mai multe locuri care cu singuranta vor fi captivante. Spre exemplu O Museu do Azulejo din Lisabona contine o impresionanta colectie impartita cronologic si tematic. Nu ratati palatele, casele nobiliare, interiorul bisericilor, claustrele dar mai ales nu ratati Estação de São Bento, mandria locuitorilor din Porto – locul unde pare ca tot spiritul portughez a fost transpus in gigantice panouri colorate: scenele istorice sunt concurate de reprezentari ale obiceiurilor, ale monumentelor, personalitatilor si...ale mijloacelor de transport!
O scurta scriere nu poate dezvalui total frumusetea si unicitatea acestei franturi de patrimoniu portughez, care a fost construita treptat cu ajutorul a mii de maini pricepute. Dar poate fi interpretata ca o invitatie la privit si explorat universurile create de imaginatie.
CREIOANELE MOI
/ Paul Ţanicui
Imi plac creioane moi pentru ca sunt solidare cu mine. Imi plac ca lasa urme curate, cand nu-mi plac urmele in general. Au noblete pentru ca se dedica celui care scrie, cand cel care scrie se dedica lor. Pentru ca in ciuda a ceea ce se crede, sunt pentru scris. Pentru inima lor neagra imi plac. Sunt rare si asta presupune cautare. Nu sunt arogante, desi ar putea fi, nu zgaraie si nu te fac sa vezi alb- negru, desi scriu negru pe alb. Nu au varsta pentru ca natura lor a ramas la fel, nu sunt la moda pentru ca n-au fost nicand supuse capriciilor ei. Nu s-au invechit si nici nu-si revendica vreun look de ultima generatie. Sunt cinstite, sunt atente si au atitudine. Au un „metabolism” rapid, traiesc intens si se consuma pentru fiecare litera in parte. Sunt unice, singulare si de fiecare data altfel. Iti dau pofta de scris cand ai pofta de joc si chef de joc cand nu ai chef de loc.
Creioanele moi iubesc hartia si cred ca ar putea fi o relatie reciproca, daca o hartie goala ar iubi vreodata.
Am spus ca se consuma rapid, dar au un anume fel de a se consuma. Nu despre cat de usor li se tocesc varfurile, ci despre cat de des trebuie sa le ascuti e vorba. (Incapataneaza-te sa scrii cu un varf bont si vei avea in fata toata viata ta patetica.) Despre caldura lor, despre felul in care se topesc. Un cavant scris astfel e un cuvant care ramane, si asta o poate vedea oricine, pentru ca au caracter, o stralucire si o anume vibratie. Ca o declaratie facuta in cele din urma, ca un adevar tremurat. Ca un artefact dorit si scos pana la urma din haul paginii albe.
Imi plac pentru ca au umbra. Liniile lor au umbra. Un 2D care se vede 3D. D fapt, formula e: 2B/2D = 3D.
Sunt produsul a ce s-a nascut mai bun in pamant, cand ti-au ramas atat de putine lucruri bune inafara.
Imi plac pentru ca ma fac sa ma gandesc de doua ori inainte si inca o data daca merita. Daca as avea talent, sufletul meu ar fi din grafit.
O LISTĂ A MEŞTEŞUGURILOR ROMÎNEŞTI*
Abagiu – face sau vinde aba.
Alămar – face sau vinde alamă
Albier – face, vinde albii. (v. Rudar)
Albinar –creşte albine. (v. Apicultor, Stupar, Prisăcar)
Alviţar – vinde halviţă. (v. halviţar)
Arămar – face şi vinde aramă.
Arcar – cel ce face arcuri.
Argăsar – cel care argăseşte (tăbăceşte pielea).
(v. Argăsitor, Dubălar, Tabac, Tăbăcar)
Argintar – face şi vinde lucruri de argint.
Ascuţitor – ascute obiecte de metal. (v. Tocilar)
Astraragiu – face astar (pînză groasă pentru căptuşeala hainelor).
Aurar
- Cel care face lucruri din aur;
- Cel care extrage aur din mină (băiaş);
- Culege aur din rîuri.
Băibărăcar – face baibarace (haine scurte ţărăneşti pentru copii şi femei).
Băieş – miner. (v. Ciobănaş, Ocnaş)
Bănicer – cel care face baniţe.
Blănar – lucrează blănuri.
Bărdaş – lucrează cu barda. (v. Dulgher, Lemnar)
Bindar – face bidinele sau spoieşte cu ele.
Blidar – cel care face blide.
Bocceagiu – face sau vinde boccele (şaluri, basmale).
Boiangiu – vopseşte haine şi pînzeturi.
Boştinar – adună sau stoarce boştină (rămăşiţă de ceară, tescovină).
Bragagiu – face şi vinde bragă.
Brînzar – face şi vinde brînză.
Brutar – face şi vinde pâine.
Bucătar – face şi vinde mîncare.
Bumbăcar – scarmănă şi toarce bumbac.
Butar (Butnar) – face, vinde buţi.
Butuşar – cel care face pantofi. (v. Ciubotar)
Berar – cel care face şi vinde bere.
Căciular – face şi vinde căciuli.
Caldarîmgiu – pietrar.
Căldărar – face şi vinde căldări.
Călţunar – face şi vinde călţuni.
Cărămidar – face şi vinde cărămizi.
Caretaş – cel care face carete.
Cîrnăţar - face şi vinde cîrnaţi.
Cîrpaci – cel care repară încălţăminte.
Casap – măcelar. Cel care taie animale.
Cavaf – cizmar ordinar.
Cazangiu – face cazane; topeşte carnea la zalhana.
Ceaprazar – cel care face ceaprazuri (ciucuri).
Ciubotar – cel care face cizme. (v. Cizmar)
Cioplitor – ciopleşte lemnul sau piatra.
Ciurar – face ciururi.
Clopotar – cel care toarnă clopote.
Cojocar – face cojoace.
Covaci – fierar; cel care lucrează fierul.
Croitor – face haine.
Cufărar – face cufere.
Curelar – face curele şi hamuri.
Caldaragiu – cel care pavează.
Copuzar – face cobze (cobze).
Cofar – cel care face cofe.
Covătrar – face coveţi.
Chivărar – face coifuri.
Cimpoier – face cimpoaie.
Dogar – cel care face doage.
Dohotar – cel care vinde păcură.
Dubălar – (v. Argăsar)
Dulgher – lucrează lemnul.
Dîrvar – lemnar.
Făclier – cel care face făclii.
Fîntînar – face fîntîni.
Faur – v. Fierar
Funier – face funii.
Fusar – cel care face fuse.
Halvagiu – face şi vinde halva.
Hămurar – face hamuri.
Iaurgiu – face iaurt.
Horilcar – face horincă (horilcă, ţuică).
Iconar – face icoane.
Împletitor – cel care face împletituri.
Jălbar – face jalbe.
Lăcătuş – face lacăte.
Lînar – lucrează lîna.
Lăutar – (v. Alăutar)
Lemnar – lucrează lemnul.
Lingurar – face linguri.
Lopătar – face lopeţi.
Lumînărar – face lumînări.
Legănar – face leagăne.
Măcelar – cel care taie vite.
Mătăsar – cel care face mătase.
Mindirgiu – face mindire. (v. Plăpumar)
Morar – cel care macină grîu.
Mungiu – (v. Lumînărar)
Miedar – face mied.
Ocnaş – cel care extrage sarea.
Olar – face oale.
Olănar – face olane.
Opincar – face opinci.
Oţetar – face şi vinde oţet.
Păcurar – cel care scoate păcură.
Panglicar – face panglici.
Pantofar – face pantofi.
Pînzar – face pînzeturi.
Papugiu – face papuci.
Păpuşar – face păpuşi.
Parlagiu – cel care taie vite.
Pastramagiu – cel care face pastramă.
Pecetar – cel care gravează peceţi.
Periei – face perii.
Pielar – lucrează pielea.
Piuar – lucrează cu piua.
Plăcintar – face plăcinte.
Plăpumar – face plăpumi.
Plutaş – cel care conduce pluta.
Postăvar – face postav.
Potcovar – face şi pune potcoave.
Potlogar – cîrpeşte încălţăminte.
Povarnagiu – cel care face spirt.
Puţar – face puţuri.
Pieptănar – face piepteni.
Ploscar – face ploşti.
Pîslar – face pîslă.
Rachier – face rachiu (răchie).
Rogojinar – face rogojini.
Rotar – face roţi.
Rudar – face albii, linguri, fuse etc.
Saidecar – brodează cu argint.
Salahor – ţăran care repara cetăţi şi întreţinea drumuri.
Şalvaragiu – face şalvari.
Săpător – cel care sapă în lemn sau piatră.
Săpunar – face săpunu.
Sîrmar – face sîrmă.
Scobitor – face scoabe.
Sicrier – face sicrie.
Simigiu – face covrigi.
Sobar – face, repară sobe.
Sticlar – face vase de sticlă.
Stoler – (v. Tîmplar)
Şelar – face şei.
Şepcar – face şepci.
Sitar – face site.
Săbier – face săbii.
Silitrar – face silitră.
Şindrilar – face şindrilă.
Străchinar – face străchini.
Tabac, Tăbăcar – (v. Argăsar)
Talpalşar – cel care vinde tălpi.
Tîmplar – meşter de iconostase.
Ţesător – cel care ţese.
Teslar – (v. Dulgher)
Testemelar – face testemeluri.
Tinichigiu – lucrează cu tinichea.
Tocilar – cel care ascute
(v. Ascuţitor)
Torcător – toarce lînă sau bumbac.
Tăblar – face tablă.
Umbrelar – face umbrele.
Urzitor – cel care urzeşte.
Vopsitor – vopseşte.
Vărar – cel care face var.
Viorar – face viori.
Zidar – cel care zideşte.
Zelar – face zale.
Zugrav – cel care zugrăveşte.
__________
*alcătuită de Şerban Anghelescu, acoperitroare, dar nu exhaustivă. Lipsesc faceri ce ţin de domeniile artei şi cărţii. Ar trebui definită sintagma meşteşug romînesc. (n. ed.)
MEŞTEŞÚG, meşteşuguri, s. n. I. 1. Meserie; p. gener. profesiune, ocupaţie, îndeletnicire; meşteşugărie. 2. Ramură, disciplină (a ştiinţei, a artei); ştiinţă, artă, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic). 3. Pricepere, îndemânare, abilitate, talent. ♦ Artă, măiestrie; (rar) acţiune realizată cu pricepere, cu măiestrie. 4. Acţiune făcută (în ascuns) cu dibăcie,
cu viclenie, în vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (Pop.) Viclenie, tertip, înşelătorie. II. (Înv. şi pop.; concr.) 1. Unealtă, instrument. 2. Dispozitiv al unui obiect; parte componentă (cu rol activ) a unui sistem; meşteşugire. – Din magh. mesterség. (Sursa: Dex ’98)
A craft is a skill, especially involving practical arts. It may refer to a trade or particular art. The term is often used as part of a longer word (and also in the plural).
For example, a craft-brother is a fellow worker in a particular trade and a craft-guild is, historically, a guild of workers in the same trade. "Ringcraft" is part of a boxer's skill. See some further examples below. The term crafts is often used to describe the family of artistic practices within the family decorative arts that traditionally are defined by their relationship to functional or utilitarian products (such as sculptural forms in the vessel tradition) or by their use of such natural media as wood, clay, glass, textiles, and metal. Crafts practiced by independent artists working alone or in small groups are often referred to as studio craft.
Studio craft includes studio pottery, metal work, weaving, wood turning and other forms of wood working, glass blowing, and glass art. In English, to describe something as a craft is to describe it as lying somewhere between an art (which relies on talent) and a science (which relies on knowledge). In this sense, the English word craft is roughly equivalent to the ancient Greek term techne. Folk art follows craft traditions, in contrast to fine art or "high art".
Etimology: From Old English cræft (compare Old Frisian creft), with the sense shift to "skill, art" probably leading to the related "trade", thus the first nautical use (1671) relating to smaller vessels (nautical use for tools of fishing trade unclear).
Noun: craft (countable and uncountable; plural craft or crafts)
- (countable, plural: crafts) The skilled practice of a practical occupation.
- (countable, plural: crafts) A particular kind of skilled work.
- (uncountable) Shrewdness as demonstrated by being skilled in deception.
- Armenian: արհեստ (arhest)
- Bulgarian: занаят m., професия f.
- Czech: řemeslo n.
- Dutch: stiel m., vak n.
- Esperanto: fako, metio
- German: Handwerk
- Irish: ceird f.
- Maltese: sengħa, artiġjanat
- Polish: rzemiosło n.
- Portuguese: arte m., ofício m.
- Serbian: zanat, zanatstvo
- Spanish: oficio m.
- Finnish: taito
Artisan origins: Artisans were the dominant producers of goods before the Industrial Revolution. According to Classical economics theory, the division of labor occurs with internal market development (Adam Smith). However, according to economist John Hicks, merchants and artisans originated as servants to the rulers, which occurred much earlier. Artisans employ creative thinking and manual dexterity to produce their goods.
Medieval artisans
During the Middle Ages the term "artisan" was applied to those who made things or provided services. It did not apply to unskilled laborers. Artisans were divided into two distinct groups: those who operated their own business, and those who did not. Those who owned their businesses were called masters, while the latter were the journeymen and apprentices. One misunderstanding many people have about this social group is that they picture them as "workers" in the modern sense: employed by someone. The most influential group among the artisans were the masters, the business owners. The owners enjoyed a higher social status in their communities. Sursa: wikipedia.
“Dar, lucru curios, meşteşugul am început să-l pierdem din momentul în care învăţămîntul liber predat în atelierele pictorilor a trecut în instituţii (...), organizate în spirit eclectic, cu profesori ce nu mi erau maeştri şi cu elevi ce nu mai erau ucenici.Condica de prezenţă din biroul Academiei ne convinge că din contactul de două ori pe săptămînă al elevului cu profesorul, strîmt la cap şi la jachetă, nu a putut naşte atmosfera de calm abandon necesară celui aplicat cu tot sufletul în cercetarea corelaţiunilor dintre fenomenele naturii. Sălile de cursuri academice lipsite de interes au fost părăsite de temperamentele mai vii. Tinereţea lor a fost silită să-şi alcătuiască, totusi, meşteşugul trebuincios, pe apucate. Lipsind controlul sever al autocriticii, care creşte numai pe terenul unei culturi intensive a meşteşugului, diletantismul barbar năvăleşte în arta contemporană. Importanţa meşteşugului este azi o problemă general resimţită şi se impune ca o problemă ce-şi aşteaptă rezolvarea. În această direcţie fiind încă totul de făcut la noi, este timpul ca ea să preocupe, cu deosebire, nu numai cercurile artistice. Înainte de toate se impune o reformă radicală a învăţămîntului Şcolilor Artei Frumoase.
(...)
Meşteşugul nu este decît ştiinţă aplicată; ştiinţă care fecundată de sentiment va naşte opera de artă integral realizată.
(...)
Orice artă implică şi meşteşug, fără de care arta recade în barbaria vremilor primitive , sau, ceea ce ar fi mai rău, în pustiul diletantismului pretenţios.
(Francisc Şirato, Prospecţiuni plastice, Ed. De Stat pt. Literatură şi Artă, ’58, Despre meşteşugul la artist, pp. 103-104)
