/Dezz

"Trebuie să recunosc că sunt o persoană extrem de neliniştită. De aceea, fac diverse lucruri care mă calmează, cât de cât, de exemplu vorbesc foarte mult sau fac lucruri mai mult sau mai puţin utile cu mâinile. Dezlipesc etichete de pe sticla de bere din faţa mea, îndoi foi de hârtie, îmi desfac şi refac pachetul de ţigări. La un moment dat aveam şi un cutter şi îmi câştigam existenţa făcând lucruri cu mâinile. Felurite materiale treceau prin atingere şi se transformau aşa cum vroiam eu. Mă simţeam bine, că făceam lucruri. Dar mâinile nu doar fac lucruri. Mâinile pot atinge tămăduitor, pot şterge imaginara oboseală de pe chipul văzduhului, pot împinge şi trage energiile nevăzute din jurul trupului. Mâinile, în esenţă, sunt nişte dansatori profesionişti. Orice faci cu mâna e un dans. Dans care te poartă în începuturi de poveşti, ritualuri neconştientizate, armonii care se crează în balansul delicat al tactilului. Aş putea să spun că unul din criteriile după care am putut spune că îmi place un om a fost aspectul mâinilor lui. Mâini care au fost vreodată, undeva în timp, rădăcini. Care îţi strâng ţie mâna, în semn de mă bucur să te cunosc, mâini care vor să-ţi cunoască mâna şi se înfig în ea, ca în braţele unei pisici de pluş, cu baterii, căutându-ţi în palmă întreaga fiinţă, citindu-ţi linia vieţii, sfârâind cu amprentele lor pe amprentele tale, ştiind că sunt unice.

Mâinile sunt un fel de a te termina, de aceea tot din ele te poţi continua prin ceea ce faci. Mâinile, deşi sunt cele mai expuse, sunt nişte elemente intime, uneori sunt o poartă dintre tine şi ceilalţi, alteori ţin la distanţă orice altă prezenţă, străjuindu-te ca pe o cetate, citadela lui Saint–Exupéry, redusă la o singură persoană, templul tău.

Mâinile care desfac noduri gordiene, mâini care joacă şotron pe masă cu piesele de şah, mâinile evantai, care se desfac şi se adună, întruna, inventând mişcarea în fiecare moment, scriu, mâzgălesc, învârt lingura în ciorbă, apasă pe clape, trag fetitzele de codiţe şi pecetluiesc soarta ţânţarilor nesătui. Şi-acum: nebunia finală, după care, bineînţeles se va lăsa seara:

Pur şi simplu un univers. Sau poate mai multe. Când caii destinaţi să poarte îmbrăcăminte n-au grai, dar nici nu le trebuie. Când femeile erau un pic mai mute şi mai greu de văzut, atunci în iedera invizibilă, ce se ţesea pe suprafaţa de beton a lumii, se contura prezenţa Kalei, cea care întinzând degetul apasă în clarul neclintit al cerului şi cerul îşi varsă culoarea în ochii ei, care aproape că pluteau. Kala inventa lumea, ca un om care scrie cu creionul, pentru ca, dacă se răzgândeşte, să poată şterge cu radiera şi să modifice. Kala se gândea că oamenii sunt buni, apoi se răzgândea, ştia că şi de data asta ea va schimba doar forma lucrurilor, ele se regenerau mereu în feluri şi culori ce nu se puteau defini clar, Kala îşi visa realitatea, neexistând decât în secundele cu soţ. Kala, uite care e treaba..., i-a spus Icsy Grec, înainte să moară.

Kala s-a uitat care era treaba şi i-a pus lui Icsy Grec mâna pe frunte, i-a închis ochii şi l-a trecut Styxul cu grijă.

Kala şi-a atins involuntar coapsa şi s-a speriat, ca şi când mâna ei ar fi fost o mână străină. Zamolxes a izbucnit în râs, văzând-o pe Kala împingându-şi în şanţ duşmanii imaginari, iar Kala îşi aduse mâinile în semn de rugăciune şi şi-a pus cea mai mare dorinţă. Să mai aibă încă o mână. Mâna de rezervă, care să acţioneze asupra lumii pe care ea o înfiinţa întruna, ca un vânt, ca o adiere care atunci când mângâie să şteargă puţin din contrastul violent al fiecărui nou născut.

Kala înseamnă, bineînţeles, tot ceea ce alte lucruri nu pot însemna, ea se sparge în cuante şi revine întregindu-se mai mult, mai mare, semănând cu o statuie care stă sprijinită pe tot pământul care e, oricum, al ei.

Kala dacă vrea, are ochii albaştri şi roz şi lila, ea are două mâini, una stângă, iar cealaltă...

(fragment din Kala, o carte care nu va apărea niciodată, nicăieri)"

(text apărut în MEŢERIAŞII I/04)