100 de exemplare numerotate de la 1 la 100. Nr. 1-10 hârtie manuală cu petale, iarbă şi mătase. Nr. 10-50 hârtie manuală cu mătase. Hârtie realizată din deşeuri reciclate manual.
Atelierul de Carte @ MŢR
Hands / Alistair Ian Blyth
Facerea hârtiei / Răzvan Supuran
(fără titlu) / Dezz
(mai jos numărul integral)
Facerea hârtiei / Răzvan Supuran
(fără titlu) / Dezz
(mai jos numărul integral)
HANDS
/ Alistair Ian Blyth
We have hands not merely so that we can grip, grasp, squeeze, squash, stretch, peel, twist, twirl, tweak, pinch, scratch, pick, flick, poke, prod,
press, wring, pat, stroke, wipe, scrape, scrabble, grope, rummage, fumble, punch, slap, pull, tug, jerk, push, thrust, throw, catch, bend, pummel, knead, crumple, crush, tap, rap, jab — and all the other countless ways in which we manipulate objects in the world around us — but also, ultimately, so that we can utter words. In his treatise De hominis opificio (On the Creation of Man), St Gregory of Nyssa tells us that the human organism is, within the divine order of all created things, specifically adapted to the purposes of language. Moreover, not only has man’s vocal apparatus been created for the specific purpose of speech and song, but also his hands, which form a particular aid to the voice. What the wordless beast performs by means of jaws, fangs, mandibles, proboscis, tongue, snout, muzzle or maw, man carries out by the multifarious actions of the hands, thereby leaving the mouth free for the articulation of language. The hands are thus an adjunct of the organs of speech, just as gesture — the language of the hands — is the adjunct of the spoken word. Likewise, the tool is the adjunct of the hand, and the manifold ways in which the hand that wields the tool fashions various matter into things of use and beauty each form a particular language. Over the aeons of human pre-history and history, these languages have known innumerable dialects and idioms, but the hand of the individual craftsman has always been the unique and unrepeatable voice whose timbre thrums in his handiwork. The mass production and industrial replication of things for everyday use (improperly named ‘manufacturing’, a word whose etymology incorporates the hand as the origin of all things shaped and made by man) has silenced these voices, which once resonated in every object fashioned by hand and tool. Perhaps the din of mechanically reproduced music that now pervades every space in the human environment and accompanies every human activity — a music which is itself, more often than not, produced not by the hands or voice but by computer circuitry — is a means of drowning out any disquieting awareness of this silence that emanates from the uniform things that surround us. When things themselves no longer speak, no longer resonate with the voice of any hand to have fashioned them, then we ourselves no longer carry on a dialogue with objects. We fall deaf to things when things themselves have been rendered mute. In a world of voiceless things, the initiative to revive the all but defunct craft of making paper by hand is a means of restoring a voice to one manufactured object of use that incorporates within itself the organically linked functions of hand and voice. For, paper is the medium of inscription, which is the act whereby the tool-wielding hand renders the voice visible in the material world. Even in an age of computers and electronic communication, paper still surrounds us in our everyday lives, more than we are consciously aware, since paper has become mute. It no longer speaks to us. Handmade paper, however, necessarily resonates with the individual voice of the hand that has crafted it, giving voice to the medium upon which the voice is inscribed. Among the many crafts whose voices a dedicated few are striving to prevent from being silenced forever, paper-making is thus especially significant as a means of restoring authentic dialogue between humans and the objects they fashion and use.
FACEREA HÂRTIEI
/ Răzvan Supuran
Hârtia este o ţesătură. Ca şi în cazul materialelor textile, ea este o structură unitară în care se împletesc iţe mărunte. Hârtia a fost inventată ulterior fabricării hainelor din acelaşi material – fibrele de celuloză.
Hârtia suport
Faţă de hârtia obişnuită, cea făcută manual este ea însăşi parte din mesajul pe care îl transmitem prin ceea ce scriem, desenăm sau pictăm pe ea. Atributele unui astfel de suport sunt: unicitate, textură, grosime, margini neregulate, insert (posibilitatea de a insera în ea aproape orice lucru care poate fi mărunţit şi care nu se deteriorează în apă), controlul dimensiunii colilor (putem face hârtie rotundă, triunghiulara şamd). În plus, hârtia manuală are calităţi tehnice pe care cea industrială nu poate să le ofere unui bun utilizator al acestui suport. De exemplu, un artist al culorii poate sa lucreze pe o hârtie a cărei reţetă să fie construită perfect adaptat pentru gradul de umiditate, tipul de culoare şi instrumentele cu care el lucrează. Din punct de vedere chimic, reţetele se alcătuiesc în aşa fel încât aciditatea hârtiei să fie cât mai apropiată de valoarea neutră, 5,5.
Unicitatea este oferită de faptul că fiecare coală făcută este irepetabilă, deşi între filele unui set de hârtii presate în acelaşi teanc, aceste diferenţe sunt insesizabile. Arătarea finală a hârtiei, cu calităţile sale mecanice şi chimice poate fi controlată. Dacă vrem să facem o anumită cantitate de coli la fel, acest lucru este posibil.
Textura este dată în primul rând de textilele între care presăm hârtia proaspăt scoasă de pe sită. Dar şi densitatea plasei din care este făcută sita influenţează acest detaliu, în ceea ce priveşte fineţea texturii rezultate. Cu cât ochiurile sitei sunt mai mărunte, cu atât hârtia este mai fină.
Grosimea este uşor controlabilă, măsurând cantitatea iniţială de hârtie tocată, volumul de apă folosit şi dimensiunea sitei de lucru. Pentru a face 10 hîrtii A4 de 100 g fiecare, deducem simplu că avem nevoie de deşeu de hârtie uscată în greutate de 1 kg, de o sită A4 şi de un volum corespunzător al căzii de lucru. Raportul suspensiei celulozei în apă se calculează şi în funcţie de densitatea plasei de sită, dar poate fi aproximat destul de uşor. Pentru o hârtie de grosime normală, în cadă se pune o zecime de pastă de celuloză din volumul de apă existent.
Neregularitatea texturii şi a marginilor unei coli este dată de felul în care aşezăm hârtiile în teancul de lucru, pentru presare. Reţetele se gândesc în funcţie de utilitatea finală.
Hârtia poate fi făcută foarte simplu şi acasă. Din ea se pot face felicitări pentru ocazii speciale, sau alte tipuri de cadouri – arată foarte diferit de felul în care majoritatea suntem obişnuiţi să arate hârtia şi cu siguranţă va atrage atenţia. Astfel se pot recicla deşeurile de hârtie - un kilogram de hârtie reciclată astfel este echivalentul a cincizecea parte a unui copac matur – şi, de ce nu, se poate folosi un timp alături de prieteni desfăşurând o activitate interesantă şi plăcută, iar în acelaşi timp, ajutând la protecţia mediului.
Instrumente
- cadă / butoi / lighean / căldare, sau orice alt recipient mai mare pentru apă. Două astfel de vase, nu neapărat de acelaşi fel: într-unul dintre ele se pune pasta de hârtie iar în celălalt se lucrează cu sita;
- mixer, sau alt instrument de amestecat – deşeurile de hârtie se toacă, nu se taie, procesul purtând numele de defibrare (despărţirea fibrelor de celuloză, din care este alcătuită fiecare hârtie);
- o bucată de plasă densă (plasă de ţânţari, plasă de sârmă, tifon foarte tare sau o perdea cât mai rezistentă) prinsă pe un cadru de lemn, ca o sită dreptunghiulară; * o ramă dreptunghiulară de lemn, de dimensiunea sitei, care se poate aşeza peste aceasta. * bucăţi de material textil;
- presă manuală sau greutate;
- cleşti de rufe;
- imaginaţie.
Materiale
Există, pentru hârtia făcută din celuloză, trei tipuri de materii prime: celuloză industrială, deşeul de hârtie şi celuloza produsă manual din diverse plante. Există şi alte tipuri de suporturi asemănătoare hârtiei din celuloză – hârtia de orez, papirusul.
Celuloza se poate obţine manual din plante uşor accesibile, precum stuf, papură, fân şi plante de câmp, sau chiar coji de castravete, de sfeclă, cartofi, rodii şi orice alt fruct sau legumă cu coajă tare. Fiecare plantă de pe pământ este alcătuită din această fibră subţire care se numeşte celoloză şi care, chimic, este un polizaharat. Se poate spune simplu că pentru regnul vegetal, aceste fibre organice alcătuiesc sistemul osos. Din acest punct de vedere, între plante diferă densitatea şi lungimea fibrelor. Pentru facerea hârtiei, ele trebuie să fie cât mai lungi. La bumbac, in, cânepă, iută, fibrele ajung la 3 centimetri.
O hârtie foarte fină se poate obţine din coji de ceapă, din şerveţele de hârtie sau din vată. Se pot folosi ca amestec şi alte materiale, precum flori, coji de portocală, frunze uscate, aţe, staniol de la ciocolată, sclipici şi orice alt fel de hârtii colorate şi zorzoane, pentru a crea hârtii mai frumoase.
Procedură
Dacă materia primă este de origine organică, aceasta trebuie prelucrată mai întâi, şi procesul de producţie a hârtiei este unul mai anevoios, dar merită efortul. Materia organică (să zicem – stuf), se macerează şi apoi se fierbe, se usucă, se bate cu maiul, iar se fierbe, se usucă, se bate ş.a.m.d. până se transformă într-o pastă de hârtie care arată cam la fel cu vata udă. Culoarea celulozei este foarte asemănătoare culorii naturale a “cărnii” plantei din care este extrasă. Pentru a fi albită sau colorată, cea mai simplă modalitate este fierberea pastei în apă în care punem coloranţi şi fixatori specifici ţesăturilor.
Dacă avem la dispoziţie deja materiale din celuloză, procesul e mai simplu. La început sortăm hârtia în hârtie obişnuită, ne-glossy, precum paginile de ziar sau de cărţi; hârtie glossy - pagini de revistă; şi hârtie cartonată, de exemplu coperţi. Apoi, pe tipuri de hârtie, se pun în apă la înmuiat.
În general, cu cât mai mult, cu atât mai bine. Pentru hârtie de ziar, e suficient să le ţinem şi 3 ore, dar se poate ţine şi săptămâni sau chiar luni. Hârtia de revistă se înmoaie mai greu, iar cartoanele cel mai greu. Cu cât mai deschisă la culoare e hârtia pe care o folosim (respectiv, cu cât are mai puţină cerneală), cu atât mai deschisă va fi şi hârtia rezultată, aşa că amestecul iniţial se face în dependenţă de ceea ce vrem să obţinem. Cu cât mai mult ţinem hârtia în apă şi cu cât mai multă cerneală are, cu atât mai mult amestecul va căpăta un miros specific, deşi nu neapărat neplăcut, datorat apariţiei unor bacterii care descompun hârtia.
Mostră de hârtie manuală
După ce hârtia s-a înmuiat, se rupe în fâşii, se pune într-o găleată cu apă şi se amestecă bine, fie cu un băţ mai lung – va lua mult timp, fie cu un mixer, precum cel de bucătărie. Se poate şi improviza dintr-un sfredel în care se montează un burghiu cu o elice la capăt (Atenţie! A se face cu prudenţă. Poate fi periculos). Soluţia se amestecă până când devine pastă şi are moliciunea vatei.
Apoi, într-un lighean mai înalt, se toarnă apă şi pasta rezultată, într-un amestec de 2 părţi de apă şi o parte de pastă. În dependenţă de câtă pastă se pune, hârtia va fi mai groasă ori mai subţire. Peste cadrul cu plasă, pe partea exterioară, se pune un dreptunghi din lemn de dimensiune apropiată, care va stabili forma şi mărimea
hârtiei. Suspensia din lighean se amestecă cu mâna. Cadrul este introdus în lighean perpendicular pe suprafaţa apei şi printr-o mişcare ce descrie un arc de cerc, se scufundă până când e adus într-o poziţie orizontală. Mişcarea trebuie să păstreze o direcţie constantă, astfel încât fibrele de celuloză să se poată aranja drept, într-o structură rezistentă. După ce cadrul a ajuns în poziţie orizontală, se ridică din apă. La zona de contact dintre aer şi suprafaţa apei, cadrul se opreşte şi se ţine un timp, pentru ca apa să se scurgă (în această zonă de contact, sub suprafaţa plasei se formează un vid, astfel că apa se poate scurge mai uşor). Cadrul e umplut acum cu o pastă alb-gri. Uscată, aceasta va deveni hârtie. Dacă în apa cu pastă amestecăm flori sau frunze uscate, acestea se vor găsi şi în hârtia finală. Cât timp pasta e încă plină de apă, în ea se pot pune coji de portocală pentru miros, se pot face compoziţii din frunze şi flori şi orice altceva la care vă puteţi gândi – ţine de creativitatea fiecăruia.
Odată realizată compoziţia dorită, hârtia urmează să fie scoasă pentru a fi procesată mai departe. Alături, lângă lighean, se pune o placă de lemn şi peste ea se întinde o bucată de material textil (pânză, cârpă etc) puţin mai mare decât hârtia ce urmează a fi făcută. Se scoate de deasupra plasei cadrul de lemn care trebuia să dea formă hârtiei şi, încet, se întoarce plasa cu faţa în jos, şi se presează pe bucata de pânză. Apoi plasa se îndepărtează şi pe bucata de pânză rămâne foaia de hârtie umedă, deasupra căreia se pune o altă bucată de material. Procesul de repetă, până când se face numărul dorit de foi. Deasupra lor se pune o a doua placă de lemn.
Cele 2 plăci de lemn cu foile dintre ele trebuie strânse cu putere într-o presă şi ţinute aşa 20-30 de minute. O altă variantă ar fi să plasezi o greutate deasupra sau, în lipsa acesteia, să te urci tu însuţi pe plăci şi să le apeşi cu propria greutate.
Hârtiile se se desprind de pânze şi se agaţă de funii cu cleşti, să se usuce, precum hainele. Dacă sunt prea fragile, se întind pe suprafeţe orizontale – scaune, mese etc. După câteva ore, hârtia uscată poate fi folosită – desenată, pictată, scrisă etc. Se pot coase mai multe foi pentru a realiza o carte.
/Dezz
"Trebuie să recunosc că sunt o persoană extrem de neliniştită. De aceea, fac diverse lucruri care mă calmează, cât de cât, de exemplu vorbesc foarte mult sau fac lucruri mai mult sau mai puţin utile cu mâinile. Dezlipesc etichete de pe sticla de bere din faţa mea, îndoi foi de hârtie, îmi desfac şi refac pachetul de ţigări. La un moment dat aveam şi un cutter şi îmi câştigam existenţa făcând lucruri cu mâinile. Felurite materiale treceau prin atingere şi se transformau aşa cum vroiam eu. Mă simţeam bine, că făceam lucruri. Dar mâinile nu doar fac lucruri. Mâinile pot atinge tămăduitor, pot şterge imaginara oboseală de pe chipul văzduhului, pot împinge şi trage energiile nevăzute din jurul trupului. Mâinile, în esenţă, sunt nişte dansatori profesionişti. Orice faci cu mâna e un dans. Dans care te poartă în începuturi de poveşti, ritualuri neconştientizate, armonii care se crează în balansul delicat al tactilului. Aş putea să spun că unul din criteriile după care am putut spune că îmi place un om a fost aspectul mâinilor lui. Mâini care au fost vreodată, undeva în timp, rădăcini. Care îţi strâng ţie mâna, în semn de mă bucur să te cunosc, mâini care vor să-ţi cunoască mâna şi se înfig în ea, ca în braţele unei pisici de pluş, cu baterii, căutându-ţi în palmă întreaga fiinţă, citindu-ţi linia vieţii, sfârâind cu amprentele lor pe amprentele tale, ştiind că sunt unice.
Mâinile sunt un fel de a te termina, de aceea tot din ele te poţi continua prin ceea ce faci. Mâinile, deşi sunt cele mai expuse, sunt nişte elemente intime, uneori sunt o poartă dintre tine şi ceilalţi, alteori ţin la distanţă orice altă prezenţă, străjuindu-te ca pe o cetate, citadela lui Saint–Exupéry, redusă la o singură persoană, templul tău.
Mâinile care desfac noduri gordiene, mâini care joacă şotron pe masă cu piesele de şah, mâinile evantai, care se desfac şi se adună, întruna, inventând mişcarea în fiecare moment, scriu, mâzgălesc, învârt lingura în ciorbă, apasă pe clape, trag fetitzele de codiţe şi pecetluiesc soarta ţânţarilor nesătui. Şi-acum: nebunia finală, după care, bineînţeles se va lăsa seara:
Pur şi simplu un univers. Sau poate mai multe. Când caii destinaţi să poarte îmbrăcăminte n-au grai, dar nici nu le trebuie. Când femeile erau un pic mai mute şi mai greu de văzut, atunci în iedera invizibilă, ce se ţesea pe suprafaţa de beton a lumii, se contura prezenţa Kalei, cea care întinzând degetul apasă în clarul neclintit al cerului şi cerul îşi varsă culoarea în ochii ei, care aproape că pluteau. Kala inventa lumea, ca un om care scrie
cu creionul, pentru ca, dacă se răzgândeşte, să poată şterge cu radiera şi să modifice. Kala se gândea că oamenii sunt buni, apoi se răzgândea, ştia că şi de data asta ea va schimba doar forma lucrurilor, ele se regenerau mereu în feluri şi culori ce nu se puteau defini clar, Kala îşi visa realitatea, neexistând decât în secundele cu soţ. Kala, uite care e treaba..., i-a spus Icsy Grec, înainte să moară. Kala s-a uitat care era treaba şi i-a pus lui Icsy Grec mâna pe frunte, i-a închis ochii şi l-a trecut Styxul cu grijă.
Kala şi-a atins involuntar coapsa şi s-a speriat, ca şi când mâna ei ar fi fost o mână străină. Zamolxes a izbucnit în râs, văzând-o pe Kala împingându-şi în şanţ duşmanii imaginari, iar Kala îşi aduse mâinile în semn de rugăciune şi şi-a pus cea mai mare dorinţă. Să mai aibă încă o mână. Mâna de rezervă, care să acţioneze asupra lumii pe care ea o înfiinţa întruna, ca un vânt, ca o adiere care atunci când mângâie să şteargă puţin din contrastul violent al fiecărui nou născut.
Kala înseamnă, bineînţeles, tot ceea ce alte lucruri nu pot însemna, ea se sparge în cuante şi revine întregindu-se mai mult, mai mare, semănând cu o statuie care stă sprijinită pe tot pământul care e, oricum, al ei.
Kala dacă vrea, are ochii albaştri şi roz şi lila, ea are două mâini, una stângă, iar cealaltă...
(fragment din Kala, o carte care nu va apărea niciodată, nicăieri)"
