luni, 15 martie 2010

MEŢERIAŞII I/03


FOAE CU MÎINI Anul I, nr. 3, martie, 2010. 200 exemplare, numerotate de la 1 la 200. Hârtie manuală, tipar manual, ştanţe: Atelierul de Carte Editor: Atelierul de Carte @ Muzeul Ţăranului Român.







SĂ UIŢI DE LA MÂNĂ PÂN-LA GURĂ
/ Şerban Anghelescu

Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.


DESPRE CUM SE FAC CHIRPICII
De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti
/Ciprian Voicilă

Pe nea Neculai l-am regăsit în luna mai a anului 2007. Trăia în aceeaşi sărăcie strălucitoare în care l-am văzut prima dată. Un bordei din pământ galben pe dinafară, o singură cameră pe dinăuntru. Un chip emaciat de atâtea lipsuri şi chinuri îndurate. Anii trecuseră drastic peste satul Hereşti: în centru crescuseră blocurile, consătenii îşi extindeau acareturile, lăutarii satului se racordau la noile genuri muzicale prizate prin discotecile de la ţară. Neculai Constantin rămânea egal cu sine: continua cu obstinaţie să facă chirpici din pământ galben, pe care îl pregătea jucându-l cu picioarele. Interviul din luna mai l-am realizat împreună cu Carmen Mihalache.

“Neculai Constantin mă numesc. De la douăzeci de ani fac chirpici. Am învăţat de la mama. De la bunicii mei. Mama făcea cărămidă, chirpici.

Pentru vânzare, pentru noi (ca) să făcem o casă. Amărâţi eram. Am fost amărât de mic. Şi familia mea a fost amărâtă, nu c-a fost bogăţie. Dacă avea familia bogăţie eram şi io om bogat. Da’ ia-o de la lingură, furculiţă, farfurie... Mergeam în partea aia şi puneam paie după câmp, aduceam paie cu spinarea şi ne puneam şi mă culcam cu copiii de amărât ce-am fost. Aveam, aveam, aveam multe comenzi. Din Greaca, din Prundu, aveam şi din satu’ nostru. Omu’ făcea un grajd de vacă, mă rog ce făcea omu’, ce vrea să facă omu’. Şi munceam pentru amărăciune, un chin. Făceam două, trei sute, patru sute de bucăţi într-o zi. Într-o zi făceam trei sute de bucăţi.

Eu cu soţia mea munceam. Io nu pot să fac singur. Nu poţi să faci, dom’le singur. Unu’ singur să faci pământu’, să uzi, să-l iei la sapă, să bagi paie în el, să faci bolovanii, să pui în tipare , aşa se spune, tipare, să-l tragi cu sfoară, să-l torni să apuce să se usuce, să-l faci banghete. E multe. Să-l înveleşti, să nu-l uză ploaia.

În timpu’ (de) două zile se uscau. În două zile îl lăsai, dacă era căldură se usca în două.

E pământ de humă. E pământ de alte pământuri şi nu poţi să faci că ăla crapă şi degeaba, e munca aiurea. Apă cu pământ şi cu paie. Trebuie să alegi un pământ care e bun. Un pământ foarte bun să alegi să se lege cu paile-alea. Să nu crape, să nu... Omu’ dacă vrea să-l cumpere de la mine să nu-l ia... Hai că eu îl fac cum îl fac pe arie, aşa-i spune, arie, îl iei şi nu crapă, nu face nimic. Şi-apăi cînd îl pui în căruţă, mă rog, în maşină, la un kilometru se face zob. Dacă-i pământu’ bun nu se face.

Îl iei la sapă, e muncă foarte, e chin mare. Îl iei la sapă. Cum scoţi pământu’ iese bolovanii, iese cutare, trebuie fărâmat, trebuie udat, amestecat. Se toacă paiele cu toporaşu’, ai toporaş, îl toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are. Dacă le toci paiele mărunte, mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele pe pământ, când e uscat pământu’ şi atunci soţia, bărbatu’, cine este, face bolovani şi pune în tipar şi bărbat, femeie ce este, duce pe arie şi îl toarnă. Şi îl lasă două zile să se usuce. Dacă e soare, frumos afară, e gros. Când se face albu’ (e uscat). Când e albu’ atunci. Când e albu’ atunci e uscat. Nu când e verde. Când e verde nu-i uscat.

Nu contează ce fel de paie sunt. Nu contează, de orz, de grâu nu contează. Uscate. Păi bag orz, pai de grâu verde? Cum e grâul acuma pe câmp. Să iau grâu acu’, că-i pai, hm? E verde. Nu, nu se poate. N-are cum. Vara, dom’le făceam. Numai vara. Vă daţi seama ce facem noi. Ne băgăm cu picioarele. Obligat te bagi cu picioarele în pământu’ ăla, să-l amesteci pământu’ ăla, să-l fărâmi, să-l iei la sapă să aibe şi el o legătură. Şi betonu’ şi cimentu’ trebuie să-l amesteci, trebuie să-l moi, trebuie să-l dai la... Nu? Aşa-i şi pământu’.

Cum mă-nţelegeam cu omu’. Mă vedea amărât, necăjit, îmi dădea un leu, cincizeci de bani, treij’ de bani cum era pe timpurile-alea atunci. Pe bucată. Şi îmi dădea şi mie un tacâm. Ce-nsemna un tacâm? O mâncare. O dată pe zi. Omu’ ce-avea dădea. Cartofi, fasole, mai dădea câte-o bucată de carne, mai tăia o pasăre, avea păsări prin bătătură. Mai tăia şi mie o pasăre acolo, hai mă, de mila lu’... Munceşte. Să-i servesc o juma’ de kil de ţuică, un kil de vin, o pasăre, o tocăniţă, o ciorbică acolo îi ducem să mănânce şi el acolo că-i amărât. E amărât şi munceşte, nu că fură, că face hoţii. Da, făcea comandă. Băi, fac şi io o mie, două mii de cârpici de asta am şi io nevoie. Gata, dom’le. Păi cum ne-nţelegem la preţ? Atâta. Atâta. O mie, cincizeci de bani, cum era pe timpuri, nu era banii-ăştia. Mă înţelegeam cu el, îmi dădea o masă pe zi. Numa’ chirpicii îi făceam. (Casa) făcea numa’ zidarii că era de meserie. Meseria mea, eu eram cu cârpicii. Nu, numai pe comandă îi făceam. Păi degeaba, eu îi făceam şi îi ploua, n-aveam înveliş. Când îi făceam la om (îi ceream) dom’le dă-mi celofan, dă-mi cutare, vine ploaia, uite e nor de ploaie. Îmi bat joc de munca mea eu? Dă-mi să învelesc banghetele. Îmi dădea, era obligat. Acu’ nu mai poci (să fac chirpici) de boală. (Băiatul) nu mai face. A fost copiii mici. Nu poate să facă el nişte chestii de-astea, ce-am făcut eu cu soţia mea. De ce nu poate? Că nu mai le place. Nu mai e cum am fost eu pe timpuri. La etatea mea nu mai se există. Ei ce vrea acum să facă? Să aibă servici, să se ducă la servici, să vază lumea. Măi tată, ce să stau eu în pământu’ ăsta? Să muncesc numai în pământ? Să aştept zi de zi să vină ăla cum mâncarea la mine să-mi dea să mănânc eu o dată pe zi? Şi seara, ce mâncăm seara? Tată, uite aşa v-am crescut eu. N-am mâncat eu şi de la guriţa mea vă dădeam vouă. Şi mă-ta. Mâncam şi noi să nu murim.”


MOARTEA HÂRTIEI
/ Răzvan Supuran

Asta-i hârtie. Ştim că a fost inventată cu două mii de ani în urmă, în China. Deşeurile textile erau macerate, fierte, tocate, uscate, fierte, tocate, uscate, fierte…, până se transformau într-o altă ţesătură. La fel ca şi credinţele în lume, pe atunci. Unele cu mâinile, altele cu sufletul. La 1100, în Spania s-au făcut primele hârtii pe continentul european. Hârtie ţesut, o coală costa doi boi.

Hârtia era folosită în gesturi esenţiale. Suport depozitar al Textelor, arhivar al Informaţiei, păstrător al Semnelor. Prime exprimări ale imaginarului şi limbajelor lumii. Erau inscripţionate, imprimate, tipărite, scrise, în mult mai multe feluri decât suntem obişnuiţi a ne imagina. De la tiparul cu placă, făcută dintr-o varietate uimitoare de materiale, la cel cu litere mobile, de ceară, aşa cum este atestat că în Orient se făcea hăt, cu secole înainte de Gutenberg. Hârtie suport, câte nu suportă.

Pe la sfârşitul secolului cinşpe, acest domn foloseşte pentru prima dată tehnica tiparului mobil în Europa. Celebra Biblie a lui Gutenberg a rămas în istorie ca prim text multiplicat, nu copiat, deşi în Orinet se făcuseră anterior destule. Până la tiparul digital şi depozitarea virtuală a informaţiilor, a fost un pas. Uriaş, e drept. Pe măsura nevoii de multiplicare, s-au găsit şi soluţii pentru producerea unor cantităţi din ce în ce mai mari de hârtie. Aşa a fost posibilă globalizarea culturală. Hârtie de informare, cu tot cu informatori.

Folosim atât de multă încât rostul său iniţial este depăşit. Căzut. La ce mai e totuşi utilă această soluţie, dacă sunt altele mai bune? La nimic. În vremea când se comunică prin media şi internet, hârtia e simplă remanenţă postindustrială. Prevăd dispariţia hârtiei suport în următoarele câteva decenii. Dacă va mai exista, va fi prin întoarcere la sens iniţial. O reevaluare a gesturilor desacralizate: a scrie desenând literele ca semne arhetipale. Hârtie sacră, alte temple.

De asemenea, e posibilă încercarea hârtiei ca materialitate. De la case, la statui; de la haine, la decor. Dacă la început era făcută din textile, amu om face haină din hârtii. Şi, aşa cum lemnul şi ţesăturile se lucrează pe lungimea iţelor, la fel trebuie făcut şi cu hârtia. Astfel se arată diferenţa între două coli: pe una, desenul este lucrat în sensul fibrelor; pe cealaltă, acelaşi desen, împotriva lor. Unul e întreg, celălalt nu. Hârtie materialitate, comoară de iţit.

Nevoia de suprafaţă în ce priveşte hârtia a fost îndeplinită prin alte tehne. Astă necesitate nu mai există. Moare hârtia? Da, de nu o folosim altfel. Hârtia nu mai este suprafaţă, ci interioritate. Nu material ca suport, ci materialitate întru obiect. Aşa cum scrisul se aşterne pe hârtie, aceeaşi hârtie poate găzdui în, ceea ce poate fi mărunţit ori dizolvat. Hârtia aceasta nu mai are doar două dimensiuni, ci patru. Hârtie obiect, oamenii sunt subiecte.

Amu,-s multe hârtii. Niciuna importantă, nici cea de budă, nici cea de carte. Despre darul facerii ei cu mâinile, pe următoarea foaie.


GEAMGIII DIN MĂRGĂU:
DE LA DIAMANTUL MIC LA TERMOPANUL CEL VOINIC
/Bogdan Inacu

I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.

Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.

Poveste de migraţie cu geamuri

Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.

Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.

Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate

Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.

În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…

Epoca de aur a termopanului

După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…

Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.

Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…


ÎN JOACĂ
/Călin Torsan

Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!

În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.

Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.

Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.

Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.

Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.

La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?

Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.

Pe pariu?

În joacă

/Călin Torsan

Ăsta merge cu purceii,
Ăsta merge cu viţeii,
Ăst adună gătijele,
Ăsta face plăcinţele,
Ăsta spune: dă şi mie, că sunt mic,
Să mă fac şi eu voinic!

În lipsa jucăriilor, mâinile sunt cele care deschid porţile ludicului. Alungă plictiseala şi aduc zâmbetul pe buze. Întinzând elastice şi contorsionându-le în fel şi chip, în feluri şi chipuri, plesnind fără milă la bâza, contaminând necruţător la leapşa şi sacrificând arătătoare şi mijlocii la fripta, ele devin concurentele timpului, cel care trebuie umplut.

Foarfecă, hârtie, piatră! O altă probă a expresivităţii: palma întinsă devine filă nescrisă, pumnul strâns aminteşte piatra şi, din nou, arătătoarele şi mijlociile intră în rol. Întinse către adversar, închipuie foarfecele. Retrăgând degetul mijlociu către podul palmei şi ridicându-l pe cel mare în chip de cocoş, foarfeca se preschimbă în pistol.

Virtuozitatea dezvoltată de fetiţele care îşi plesnesc palmele în ritmuri precise – stânga, dreapta, dreapta, stânga, sus, jos, jos, sus – poate fi egalată doar de implicarea încruntată a băieţilor la skandenberg.

Stropşite pe pereţi, umbrele mâinilor nasc vulturi, cai, căţei care latră, păsări dând din cioc şi mutre de om. Teatru de umbre.

Palmele pritocesc zarurile, cărţile de joc, mută piesele pe tabla de şah, strâng rachetele de tenis şi paletele pentru ping-pong. Mânuiesc crosele. Aruncă mingea spre coş sau spre poartă. Croşetează figuri de spadasin, cu floreta.

La debutul multor astfel de jocuri, sprijinită pe degetul arătător al arbitrului şi aruncată în aer de gestul scurt, al celui mare, moneda încearcă să aşeze lucrurile într-un anume tip de ordine: cap sau pajură?

Pariurile puse pe o echipă sau alta, pe un scor anumit, sunt certificate printr-o tăiere oficiată de palma întinsă.

Pe pariu?

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)

Geamgiii din Mărgău: de la diamantul mic la termopanul cel voinic

/Bogdan Iancu

I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hofer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar “Ajutoare umanitare”. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.

Am reuşti să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp nu i-am mai căutat şi vrem de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei în 2006.

Poveste de migraţie cu geamuri

Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.

Dupa ce-si găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului mărgăuanii plecau în satele din preajma capitalei, unde tăiau si montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiasca pînă-şi cumpărau propriile case.

Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate

Una din zonele pe care mărgăuanii au colonizat-o cu preponderenţă a fost Chitila, unde în 1946, prin propriile contribuţii financiare au şi ridicat o biserică greco-catolică de care însă nu s-au putut bucura foarte mult timp pentru că în 1948, odată cu instaurarea sistemului comunist, aceasta a fost trecută în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Lucru care s-a întâmplat, de altfel, şi cu biserica din satul natal.

În anii ’50, forţaţi de noul context economic şi politic, geamgiii din Margau se organizează în Cooperativa Tehnica Sticlei (al cărei nume iniţial a fost Geamgiii Progresişti, schimbat pentru că nu convenea noului sistem pentru că progresist părea un atribut liberal) şi mulţi îşi cumpără case pentru a putea primi buletin de Bucureşti. Primul preşedinte al cooperativei a fost un mărgăuan, pentru ca apoi, la presiunile reprezentanţilor sistemului comunist, nici unul dintre următorii preşedinţi să nu mai fie originar din satul clujean, situaţie care a durat pînă în 1989. Pentru a face faţă constrîngerilor economiei planificate geamgiii erau ajutaţi de colegii din întreprinderile mari din Bucureşti care înaintea vizitelor lui N. Ceauşescu înnoiau parcul de ferestre enorme ale halelor de lucru într-o colaborare reciproc avantajoasă. O piaţă care le-a oferit mult de lucru după program era închiderea balcoanelor apartamentelor insuficient încalzite…

Epoca de aur a termopanului

După căderea sistemului comunist migraţia a scăzut în intensitate şi asta pentru că oricum în sat nu mai rămăseseră decît foarte puţini dintre ei şi aceştia pentru că nu s-au putut adapta “vieţii la oraş”. La începutul anilor ‘90 în Bucureşti se găseau peste 400 de familii de mărgăuani. Relaţia cu satul natal a rămas mereu foarte puternică - aproape fiecare geamgiu cu care am discutat de-a lungul celor 6 ani de cercetare îşi petrece concediul la Mărgău – “acolo e marea noastră!”, unde unii au renovat casele moştenite de la părinţi şi bunici, alţii au ridicat altele noi. În vara anului 2006, cînd am filmat acolo o parte a documentarului care le este dedicate, uliţele intortocheate desfundate de ploile abundente din săptămîna precedentă erau inundate de maşini de teren…

Cu timpul unii dintre geamgii au părăsit Cooperativa Tehnica Sticlei şi şi-au creat propriile afaceri. Astăzi sunt geamgii care conduc afaceri în care sunt folosite linii tehnologice de ultimă generaţie: locul diamantelor pe care le primeau moştenire – datorită calităţilor excepţionale – chiar şi două generaţii l-au luat complicate sisteme computerizate care feliază zeci de metri pătraţi în maxim un minut iar locul geamului simplu a fost luat de geamuri securizate şi mai ales de sandvişul de tip termopan. Chiar dacă s-au transformat în antreprenori aceştia ştiu pînă la cele mai mici detalii modul în care funcţionează fiecare dintre aceste utilaje.

Şi totuşi, nu puţini sunt cei care lucrează mai departe cu mijloace rudimentare şi care încă mai pot fi văzuţi în coşmelii din Chitila şi Eroii Revoluţiei. La aceştia din urmă spiritul comunitar pare să fie mai puternic şi mai vizibil decît la cei care au demarat afaceri pe cont propriu. Criza economică recentă s-a dovedit o oportunitate pentru ei în măsura în care industriile reparaţiilor domestice s-au recîncălzit după falimentul marilor actori de pe piaţă.
Povestea continuă…

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)

Moartea hârtiei

/ Răzvan Supuran

Asta-i hârtie. Ştim că a fost inventată cu două mii de ani în urmă, în China. Deşeurile textile erau macerate, fierte, tocate, uscate, fierte, tocate, uscate, fierte…, până se transformau într-o altă ţesătură. La fel ca şi credinţele în lume, pe atunci. Unele cu mâinile, altele cu sufletul. La 1100, în Spania s-au făcut primele hârtii pe continentul european. Hârtie ţesut, o coală costa doi boi.

Hârtia era folosită în gesturi esenţiale. Suport depozitar al Textelor, arhivar al Informaţiei, păstrător al Semnelor. Prime exprimări ale imaginarului şi limbajelor lumii. Erau inscripţionate, imprimate, tipărite, scrise, în mult mai multe feluri decât suntem obişnuiţi a ne imagina. De la tiparul cu placă, făcută dintr-o varietate uimitoare de materiale, la cel cu litere mobile, de ceară, aşa cum este atestat că în Orient se făcea hăt, cu secole înainte de Gutenberg. Hârtie suport, câte nu suportă.

Pe la sfârşitul secolului cinşpe, acest domn foloseşte pentru prima dată tehnica tiparului mobil în Europa. Celebra Biblie a lui Gutenberg a rămas în istorie ca prim text multiplicat, nu copiat, deşi în Orinet se făcuseră anterior destule. Până la tiparul digital şi depozitarea virtuală a informaţiilor, a fost un pas. Uriaş, e drept. Pe măsura nevoii de multiplicare, s-au găsit şi soluţii pentru producerea unor cantităţi din ce în ce mai mari de hârtie. Aşa a fost posibilă globalizarea culturală. Hârtie de informare, cu tot cu informatori.

Folosim atât de multă încât rostul său iniţial este depăşit. Căzut. La ce mai e totuşi utilă această soluţie, dacă sunt altele mai bune? La nimic. În vremea când se comunică prin media şi internet, hârtia e simplă remanenţă postindustrială. Prevăd dispariţia hârtiei suport în următoarele câteva decenii. Dacă va mai exista, va fi prin întoarcere la sens iniţial. O reevaluare a gesturilor desacralizate: a scrie desenând literele ca semne arhetipale. Hârtie sacră, alte temple.

De asemenea, e posibilă încercarea hârtiei ca materialitate. De la case, la statui; de la haine, la decor. Dacă la început era făcută din textile, amu om face haină din hârtii. Şi, aşa cum lemnul şi ţesăturile se lucrează pe lungimea iţelor, la fel trebuie făcut şi cu hârtia. Astfel se arată diferenţa între două coli: pe una, desenul este lucrat în sensul fibrelor; pe cealaltă, acelaşi desen, împotriva lor. Unul e întreg, celălalt nu. Hârtie materialitate, comoară de iţit.

Nevoia de suprafaţă în ce priveşte hârtia a fost îndeplinită prin alte tehne. Astă necesitate nu mai există. Moare hârtia? Da, de nu o folosim altfel. Hârtia nu mai este suprafaţă, ci interioritate. Nu material ca suport, ci materialitate întru obiect. Aşa cum scrisul se aşterne pe hârtie, aceeaşi hârtie poate găzdui în, ceea ce poate fi mărunţit ori dizolvat. Hârtia aceasta nu mai are doar două dimensiuni, ci patru. Hârtie obiect, oamenii sunt subiecte.

Amu,-s multe hârtii. Niciuna importantă, nici cea de budă, nici cea de carte. Despre darul facerii ei cu mâinile, pe următoarea foaie.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)

Despre cum se fac chirpicii - De vorbă cu Neculai Constantin, din satul Hereşti

/Ciprian Voicilă

Pe nea Neculai l-am regăsit în luna mai a anului 2007. Trăia în aceeaşi sărăcie strălucitoare în care l-am văzut prima dată. Un bordei din pământ galben pe dinafară, o singură cameră pe dinăuntru. Un chip emaciat de atâtea lipsuri şi chinuri îndurate. Anii trecuseră drastic peste satul Hereşti: în centru crescuseră blocurile, consătenii îşi extindeau acareturile, lăutarii satului se racordau la noile genuri muzicale prizate prin discotecile de la ţară. Neculai Constantin rămânea egal cu sine: continua cu obstinaţie să facă chirpici din pământ galben, pe care îl pregătea jucându-l cu picioarele. Interviul din luna mai l-am realizat împreună cu Carmen Mihalache.


“Neculai Constantin mă numesc. De la douăzeci de ani fac chirpici. Am învăţat de la mama. De la bunicii mei. Mama făcea cărămidă, chirpici.

Pentru vânzare, pentru noi (ca) să făcem o casă. Amărâţi eram. Am fost amărât de mic. Şi familia mea a fost amărâtă, nu c-a fost bogăţie. Dacă avea familia bogăţie eram şi io om bogat. Da’ ia-o de la lingură, furculiţă, farfurie... Mergeam în partea aia şi puneam paie după câmp, aduceam paie cu spinarea şi ne puneam şi mă culcam cu copiii de amărât ce-am fost. Aveam, aveam, aveam multe comenzi. Din Greaca, din Prundu, aveam şi din satu’ nostru. Omu’ făcea un grajd de vacă, mă rog ce făcea omu’, ce vrea să facă omu’. Şi munceam pentru amărăciune, un chin. Făceam două, trei sute, patru sute de bucăţi într-o zi. Într-o zi făceam trei sute de bucăţi.

Eu cu soţia mea munceam. Io nu pot să fac singur. Nu poţi să faci, dom’le singur. Unu’ singur să faci pământu’, să uzi, să-l iei la sapă, să bagi paie în el, să faci bolovanii, să pui în tipare , aşa se spune, tipare, să-l tragi cu sfoară, să-l torni să apuce să se usuce, să-l faci banghete. E multe. Să-l înveleşti, să nu-l uză ploaia.

În timpu’ (de) două zile se uscau. În două zile îl lăsai, dacă era căldură se usca în două.

E pământ de humă. E pământ de alte pământuri şi nu poţi să faci că ăla crapă şi degeaba, e munca aiurea. Apă cu pământ şi cu paie. Trebuie să alegi un pământ care e bun. Un pământ foarte bun să alegi să se lege cu paile-alea. Să nu crape, să nu... Omu’ dacă vrea să-l cumpere de la mine să nu-l ia... Hai că eu îl fac cum îl fac pe arie, aşa-i spune, arie, îl iei şi nu crapă, nu face nimic. Şi-apăi cînd îl pui în căruţă, mă rog, în maşină, la un kilometru se face zob. Dacă-i pământu’ bun nu se face.

Îl iei la sapă, e muncă foarte, e chin mare. Îl iei la sapă. Cum scoţi pământu’ iese bolovanii, iese cutare, trebuie fărâmat, trebuie udat, amestecat. Se toacă paiele cu toporaşu’, ai toporaş, îl toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are. Dacă le toci paiele mărunte, mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele pe pământ, când e uscat pământu’ şi atunci soţia, bărbatu’, cine este, face bolovani şi pune în tipar şi bărbat, femeie ce este, duce pe arie şi îl toarnă. Şi îl lasă două zile să se usuce. Dacă e soare, frumos afară, e gros. Când se face albu’ (e uscat). Când e albu’ atunci. Când e albu’ atunci e uscat. Nu când e verde. Când e verde nu-i uscat.

Nu contează ce fel de paie sunt. Nu contează, de orz, de grâu nu contează. Uscate. Păi bag orz, pai de grâu verde? Cum e grâul acuma pe câmp. Să iau grâu acu’, că-i pai, hm? E verde. Nu, nu se poate. N-are cum. Vara, dom’le făceam. Numai vara. Vă daţi seama ce facem noi. Ne băgăm cu picioarele. Obligat te bagi cu picioarele în pământu’ ăla, să-l amesteci pământu’ ăla, să-l fărâmi, să-l iei la sapă să aibe şi el o legătură. Şi betonu’ şi cimentu’ trebuie să-l amesteci, trebuie să-l moi, trebuie să-l dai la... Nu? Aşa-i şi pământu’.

Cum mă-nţelegeam cu omu’. Mă vedea amărât, necăjit, îmi dădea un leu, cincizeci de bani, treij’ de bani cum era pe timpurile-alea atunci. Pe bucată. Şi îmi dădea şi mie un tacâm. Ce-nsemna un tacâm? O mâncare. O dată pe zi. Omu’ ce-avea dădea. Cartofi, fasole, mai dădea câte-o bucată de carne, mai tăia o pasăre, avea păsări prin bătătură. Mai tăia şi mie o pasăre acolo, hai mă, de mila lu’... Munceşte. Să-i servesc o juma’ de kil de ţuică, un kil de vin, o pasăre, o tocăniţă, o ciorbică acolo îi ducem să mănânce şi el acolo că-i amărât. E amărât şi munceşte, nu că fură, că face hoţii. Da, făcea comandă. Băi, fac şi io o mie, două mii de cârpici de asta am şi io nevoie. Gata, dom’le. Păi cum ne-nţelegem la preţ? Atâta. Atâta. O mie, cincizeci de bani, cum era pe timpuri, nu era banii-ăştia. Mă înţelegeam cu el, îmi dădea o masă pe zi. Numa’ chirpicii îi făceam. (Casa) făcea numa’ zidarii că era de meserie. Meseria mea, eu eram cu cârpicii. Nu, numai pe comandă îi făceam. Păi degeaba, eu îi făceam şi îi ploua, n-aveam înveliş. Când îi făceam la om (îi ceream) dom’le dă-mi celofan, dă-mi cutare, vine ploaia, uite e nor de ploaie. Îmi bat joc de munca mea eu? Dă-mi să învelesc banghetele. Îmi dădea, era obligat. Acu’ nu mai poci (să fac chirpici) de boală. (Băiatul) nu mai face. A fost copiii mici. Nu poate să facă el nişte chestii de-astea, ce-am făcut eu cu soţia mea. De ce nu poate? Că nu mai le place. Nu mai e cum am fost eu pe timpuri. La etatea mea nu mai se există. Ei ce vrea acum să facă? Să aibă servici, să se ducă la servici, să vază lumea. Măi tată, ce să stau eu în pământu’ ăsta? Să muncesc numai în pământ? Să aştept zi de zi să vină ăla cum mâncarea la mine să-mi dea să mănânc eu o dată pe zi? Şi seara, ce mâncăm seara? Tată, uite aşa v-am crescut eu. N-am mâncat eu şi de la guriţa mea vă dădeam vouă. Şi mă-ta. Mâncam şi noi să nu murim.”

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)

Să uiţi de la mână pân-la gură

/ Şerban Anghelescu

Să uiţi de la mână pân-la gură înseamnă instalarea fulgerătoare a amneziei care îţi taie gestul elementar, te opreşte probabil cu lingura în mână şi transformă distanţa infimă, parcursă de nenumărate ori într-un spaţiu de netrecut. Enorm. În secolul al patrulea, Sfântul Grigorie din Nyssa, citat de Andre Leroi-Gourhan, scria despre eliberarea gurii de către mâini. Buzele omului nu mai participă direct la “trudnica şi umilitoarea povară a hranei”. Mâinile preiau povara şi lasă gurii libertatea de a vorbi. Pot să-mi închipui că acea uitare a proverbului care te trăzneşte din senin îl aşază pe amnezic într-o vreme străveche în care mâna nu ducea la gură, un timp anterior vorbirii ca şi cum uitarea prezentului imediat ar plonja vertiginos într-un trecut imens, inaccesibil memoriei. Nu se întâmplă aşa, dar zicala deschide gândul spre timpul dintre mâini şi gură. Acum, să vorbim despre mâini cu dicţionarul în mână, căci e “lesne din gură şi anevoie din mână”. Nu mă pot potrivi cu dumneata cititorule: “cinci degete sunt la o mână şi unul cu altul nu se potriveşte“. Nu sta cu mâinile încrucişate. Dă din mâini până nu te îneci. Nu te întoarce cu mâinile goale. Să fii slobod la mână şi deschis. Să nu lucrezi pe sub mână. Stai cu inima în palmă. Când te afli în primejdie de moarte, umbli cu zilele în mână. Lecuitorul îţi ia durerea cu mâna. Îţi frângi mâinile a disperare, îţi pui mâinile în cap, juri cu mâinile în foc, te umileşti purtând căciula în mână, înşfaci lacom cu amândouă mâinile, vorbeşti cu mâna pe inimă, îţi ţii capul în mâini, ai mână bună sau două mâini stângi. Înafara gesturilor consacrate, nu vorbeşti niciodată fără mişcările involuntare ale mâinilor care fac firimituri, rup, mototolesc, mută obiecte, le mângâie, taie aerul în direcţii inutile, ating corpul conlocutorului, se cheltuiesc în gol. Nimeni nu vorbeşte fără mâini. Chiar cu mâinile tăiate, chiar cu mâinile legate, trebuie să existe activitatea subtilă a membrelor absente. Când încetează graiul prin moarte, mâinile defunctului sunt aşezate pe piept. Intră în pace, tac până la plecarea în călătorie. Să nu ne ascundem după degete. Gura producătoare de discurs nu s-a separate în întregime de gesturile aparent neproductive. Vorbim cu gura în mâini. Cu mâinile în gură. Încercăm anularea vorbelor proaste bătându-ne peste gură şi, bineînţeles, în rarele împrejurări în care trăim o facem cu zilele în mână şi cu sufletul la gură.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/03)

marți, 2 martie 2010

MEŢERIAŞII I/02



FOAE CU MÎINI, Anul I, nr. 2, martie 2010, 200 de exemplare. Hârtie & tipar manual, print: Atelierul de Carte Director: Şerban Anghelescu Ştampile: Cosmin Manolache





(fără titlu) / Şerban Anghelescu
Mîini de mărţişor / Lila Passima
Mărţişorul mai pe scurt / Ciprian Voicilă
Rituri, ticuri şi tipicuri / Cosmin Manolache
Gura foii / Călin Torsan

(mai jos numărul integral)


/ Şerban Anghelescu


Văd acum cu o claritate orbitoare şi dureroasă totodată cum această foaie scumpă inimii mele fragile îmi scapă din mîini şi trage irezistibil spre Mizil sau spre obscure birturi din Brad. Aşteptam să aflu ritmurile arhaice ale mîinilor ţărăneşti întemeietoare de ţară şi corlată, să simt toate acele torsiuni, forfecări, presiuni şi sfîşieri creatoare ale mîinilor sfînt deformate. Înainte de a-mi lua definitiv mîinile încerc disperat o ultimă redresare. Citez spre iluminare din ilustrul jupîn franţuz care a ştiut ca nimeni altul să zugrăvească, ador zugrăvirea, oceanul semantic al gestualităţii dialectice.

„Panurge, fără a scoate o vorbă a ridicat amîndouă mîinile şi a făcut acest semn: a lipit unghia degetului arătător al mîinii stîngi de unghia degetului mare, în chip de copcă, iar degetele celelalte ale mîinii drepte le-a strîns la un loc întinzînd numai arătătorul, pe care îl tot vîra şi îl scotea mereu, între cele două degete amintite ale mîinii stîngi. Apoi, a întins degetul arătător şi pe cel mijlociu al mîinii drepte, desfăcîndu-le cît putea mai mult şi îndreptîndu-le spre Thaumast, ducînd degetul cel mare al mîinii stîngi la coada ochiului de aceeaşi parte a desfăcut palma ca o aripă de pasăre (sau ca o coadă de peşte) fluturînd-o uşurel încoace şi încolo; la fel cu mîna dreaptă, la coada ochiului drept. Thaumast s-a făcut galben la faţă şi a început să tremure”. O interpretare corectă a disputei manuale dintre Panurge şi Thaumast ar fi schimbat istoria lumii. Acum e prea tîrziu.


MÂINI DE MĂRŢIŞOR
/ Lila Passima
Mîinile mele ca ziua de mîine vor fi.

Să frămînt aluatul, să dospească pîinea. Să-mi întreb bunica din ceruri cum se “întindeau foile de pită” şi cum se aşezau straturile de foi zaharisite unul peste altul ca să iasă baclavaua bună şi gustoasă. Bunica mea o mînă era sau: bunica mea numai mîini era. Închipuiţi-vă un calendar al mîinii şi o să aflaţi cînd se pune sămînţa de grîu, cînd se ară, cînd se culege recolta. Cînd i se frămîntă pămîntului pîntecul ca să rodească. Cînd se spală plozii şi se mîngîie (fac o paranteză: mîinile mouse-ului şi ale tastaturii nu cunosc mîngîierea, ele practică sacadat ritmul atingerii corecte cu ţintă fixă). Cînd se îmbrăţişează oamenii (cei pentru care încă gestul nu este unul desuet şi nepotrivit). Să-mi obosesc mîinile că să-i bucur pe ceilalţi, să ţin pămîntul în braţe ca şi cum aş ţine-un prunc ca să-l legăn. Să mărţişoresc cum făcea Irina la clacă: gura şi mintea să meargă iar mîna să coasă, să împletească, să desfacă, să înnoade, să şteargă, să acopere, să cureţe, să împlinească.

Mîna de la oraş – lene urbană, dedulcită la substitute, atele sau alte prelungiri. Dichisită, ne/muncită, decorativă, perversă, decadentă. Nodurile bunicii sau: mîna bunicii mele copac era. Cu crengile după ea, bunica mea Chiraţa a trăit 80 de ani sau: mii de metri ţesuţi, araţi, însămînţaţi, bătuţi cu picioarele. Mii de pite coapte, roşii crescute, miei gătiţi, fructe culese. 3 băieţi morţi de mici şi mîinile care-şi aranjează părul sub baticul negru sau caută mentosanele în buzunarul şorţului să le dea nepoţilor. 2 case înălţate şi pierdute plus grădinile aferente. Mînile care-adară arădzile di eta tută. Dela frămîntatul pîinii mîinile i s-au făcut aripi. Una albă - una roşie. De mărţişor.


MĂRŢIŞORUL MAI PE SCURT
/ Ciprian Voicilă


Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an este nu numai o sursă de bucurii şi un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural care are o istorie îndelungată.

Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti vorbeşte despre mărţişor cam aşa: “În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei câte-o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda acesta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesc Mărţişor, Mărţiguş şi Marţ” ( cf. S.F.Marian- Sărbătorile la români, vol II, ed. Institutului de Arte Grafice, Carol, Gobl, 1899, p.137).

În societatea românească tradiţională mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie. Posesorul său era protejat împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: “Punerea sau legarea Mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineţă, până nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă marţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă ii va merge bine în vieţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv” (ibid., p.138).

Prin Muntenia purtau mărţisor la gât sau la mână nu doar copiii mici ci şi fetele mari sau nevestele tinere ca să nu fie arse de soare: “Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de soare”.

M-am întrebat odată de ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi al altuia alb. Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 martie să spele la râu lâna, până când din neagră ce era o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lâna cu o piatră. Fata îl ascultă şi când bagă piatra în apă din ea iese o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească.

A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mână, ci şi la glezna piciorului.

La 1899 S.Fl.Marian constată că la sat obiceiul este pe cale de dispariţie. “Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioră de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa”. În căutarea unei explicaţii citează un fragment din Încercările literare ale lui N.Gane. “Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie” (ibid.,p.p.141-142).

Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Rezum istoria lui pre şi postdecembristă, din Povestea mărţişorului scrisă în stilul inconfundabil matern al Irinei Nicolau şi ilustrată de Mihaela Şchiopu. Pe la 1800 orăşenii atârnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d. După care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 martie. Comunismul din vremea lui Ceauşescu va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor magico-religioase iniţiale. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 apare mărţişorul electoral, având pe el chipul oamenilor politici trendy la vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.

În prezent se remarcă o varietate extraordinară a categoriilor de mărţişoare. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului puternic individualizat: laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai furmoasă, bună, minunată mamă, fiică, iubită sau nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi pe cont propriu.


RITURI, TICURI ŞI TIPICURI
/ Cosmin Manolache

Cine scrie, îmi închipui, nu se poate să nu se lase hărtănit de obişnuinţe. Eu — cu o mînă scriu, cu alta îmi beau cafeaua. Aşa e începutul, uneori chiar întreaga călătorie, preţ de cîteva cafele. De cînd cu tastatura, lucrurile s-au mai complicat. Dar mîna are oricum rostul ei bine înşurubat în rostul scrisului. Pentru că-n ultimele zile s-a-ntîmplat să mă agăţ de două poveşti.

Prima e o poveste a tatei. Povestea e lungă, de cînd a făcut şcoala de şoferi, o muncă pentru care trebuia să ai braţe tari, pînă la finalul muncii de revizor contabil, la care, dimpotrivă, măiestria era primadonă. Din croiala poveştii înregistrate vreme de două ore pe reportofon aş putea decupa tot felul de episoade, tîlcuri ori nostalgii. Ştiam că se va alege ceva cît de curînd din seara în care am zăbovit, eu asupra paharelor de cabernet, el supraveghindu-şi ceaiul şi medicamentele.

Îşi întrerupsese liceul pentru a-şi lua carnetul de şofer. Cu fotbalul o terminase din pricina gleznei crescute defintiv, pînă la a se confunda cu oul de raţă. Ajuns pe şantierul de reconstrucţie a oraşului Piatra Neamţ, i-a mirosit în cîteva luni că şoferia e cu totul şi cu totul altceva, iar oraşul din Moldova, un soi de exil inutil. Colonelul Iliescu de la comisariat, mare chibiţ pe tuşa meciurilor Rapidului Mizil, s-a oferit să-l ajute. Ordin de încorporare şi scăparea din infernul şantierului a fost gata. Dar încorporarea nu s-a înfăptuit şi tata a mai hălăduit prin oraş o vreme, pînă cînd, situaţie neprevăzută, codificarea armelor s-a schimbat, iar modificarea livretelor militare, ale rezerviştilor din toată ţara a devenit o necesitate. Aşa s-au organizat în ţară nenumărate concursuri. La Mizil, 20 de oameni pe 2 locuri de militari în termen care urmau să aibă de a face numai şi numai cu scrisul. Proba a fost completarea unor formulare în regim de viteză, cu tot ritualul ascuţirii creionului cu lama. Tata a fost unul dintre cei doi. De cînd mă ştiu, de-atunci îi ştiu şi creioanele ascuţite parcă de un maestru asiatic, ritualul său rebusistic. Chestia asta i-a prins bine, nespus de bine, atunci cînd a intrat în primul birou de contabilitate. Pe masă, la fel, o hîrtie, un creion şi o lamă. O probă. Era as. De la el mă molipsisem şi eu. Nu puteam folosi creionul pînă nu-l aduceam cît mai aproape de formele întipărite în copilărie. Mare tipicar, tata. Simpatic în multe feluri. Îşi zisese că poate o dată şi-o dată va ajunge el revizor şi va controla el, nu va mai fi controlat. După o vreme chiar aşa a fost. Un revizor cu un scris admirabil.

A fost o întîmplare, poate, faptul că înainte de a-l înregistra îmi aruncasem ochii pe cartea unui mare maestru şahist din fosta URSS, Aleksandr Kotov. Poveştile lui, una mai cu tîlc decît alta, pînă cînd am dat de regula lui Blumenfeld, sau cu ochii începătorului. Problemă a începutului de partidă. Ce se întîmplă: jucătorul construieşte mental un traseu lung, dar, cum li se întîmplă multora, chiar şi maeştrilor, scapă din vedere ceva elementar, uneori chiar la baza arborelui de calcul. Cum să eviţi orbirea? O dizertaţie pe tema psihologiei jocului de şah era un lucru nimerit. Şi Veniamin Markovici Blumenfeld a postulat.

Citez din Kotov:

După terminarea calculului variantelor şi parcurgerea tuturor ramificaţiilor arborelui de calcul, trebuie, înainte de toate, să notaţi pe fişă mutarea probabilă. Neapărat înainte de a face mutarea! Am urmărit mulţi colegi şi am observat că majoritatea marilor maeştri scriu întîi mutarea apoi o execută pe tablă. Notaţia trebuie scrisă citeţ, caligrafic. Puteţi vedea fişele de partidă ale lui Botvinnik, Smîslov, Keres: fiecare literă, fiecare cifră e caligrafiată clar. Notînd mutarea pe fişă, vă rupeţi, într-un fel oarecare, de lumea îndepărtată a viitorului partidei, căruia i-aţi destinat o jumătate de oră din timpul preţios de gîndire, şi vă întoarceţi la poziţia reală de pe tablă.

Ce găselniţă! Ceva genial! Mă gîndeam că aş putea face ceva cu poveştile-astea, şi că, puse împreună, ar însemna ceva. M-am tot gîndit o vreme că scrisul poate repezi sau încetini viitorul. Tot cu mîinile, dar altfel decît pe scaunul şoferului de basculată. Atîta că uneori nu-i nevoie decît de o dîră lăsată de un deget pe nisip.


GURA FOII
/ Călin Torsan


Sărut mâinile pentru masă! şi Sărut mâna, părinte... Două feluri de a mulţumi palmelor care ne îndreaptă spre hrană. Spre cea înghiţită şi spre cea pogorâtă.

Două feluri de pioşenie: în faţa alchimiei suferinţelor cumulate, cele care se întâlnesc într-un blid cu de-ale gurii şi în cea a trecutului veşnic, care încearcă împăcarea cu acest fel de martiriu. Mâinile femeii leapădă de trup căpăţâna naivă, a găinii, după care toacă legumele. Amintită de preot, euharistia îl aduce, de asemenea, şi pe Hristos pe masă: e pâine; şi-n cupă: e vin.

Stau în cameră cu mama. Sărut mâinile pentru toate mesele, mamă! E seară, şi schimburile noastre laconice de cuvinte cerşesc televizorul. Ştiri, ştiri, ştiri... De parcă asta ar însemna să ştii ceva. Mama telecomandă, eu sunt doar copilotul. M-aş uita la ceva sport, dar gestul ei hotărăşte întâietate pentru o emisiune culinară. Una cum nu mai văzusem până acuma, pentru că bucătarul este unul de culoare. Prepară pentru opt persoane somon pe lemn de cedru şi friptură de miel, despre care spune vesel, atunci când aceasta este gata, că arată foarte bine. Nu îmi exhib aici idiosincraziile acumulate ca vegetarian, dar boţul acela de carne era groaznic. Ars, mustind de seve numai de bucătar ştiute, părăsit în mijlocul unui platou de porţelan.

Mâini săpând, mâini plivind, mâini şi ploaie udând, mâini culegând.

Mâini mărunţind, tocând, pisând, chinuind în moară şi îndesând în borcane ceea ce au crescut cu atâta grijă.

Palme aruncând grăunţe, mestecând în troacă, ţesălând.

Apoi tăind, tranşând, jumulind şi pârlind.

Pe micul ecran aceste lucruri sunt ascunse. Friptura ni se prezintă ca fiinţă, poate pentru a respecta idealurile europene. Bucătarul la care priveam spune la un moment dat că va lăsa prăjeala de miel să se odihnească într-un celofan, pentru ca toate zemurile dinlăuntrul ei să ajungă la locurile potrivite.

Nu ştiu de ce, în momentul ăsta mă gândesc la textul lui Răzvan, acolo unde este dezvăluit preţul din mare vechime, al unei foi de hârtie: doi boi. Ce proţap ar fi ieşit din ăştia!

luni, 1 martie 2010

Gura foii

/ Călin Torsan

Sărut mâinile pentru masă! şi Sărut mâna, părinte... Două feluri de a mulţumi palmelor care ne îndreaptă spre hrană. Spre cea înghiţită şi spre cea pogorâtă.

Două feluri de pioşenie: în faţa alchimiei suferinţelor cumulate, cele care se întâlnesc într-un blid cu de-ale gurii şi în cea a trecutului veşnic, care încearcă împăcarea cu acest fel de martiriu. Mâinile femeii leapădă de trup căpăţâna naivă, a găinii, după care toacă legumele. Amintită de preot, euharistia îl aduce, de asemenea, şi pe Hristos pe masă: e pâine; şi-n cupă: e vin.

Stau în cameră cu mama. Sărut mâinile pentru toate mesele, mamă! E seară, şi schimburile noastre laconice de cuvinte cerşesc televizorul. Ştiri, ştiri, ştiri... De parcă asta ar însemna să ştii ceva. Mama telecomandă, eu sunt doar copilotul. M-aş uita la ceva sport, dar gestul ei hotărăşte întâietate pentru o emisiune culinară. Una cum nu mai văzusem până acuma, pentru că bucătarul este unul de culoare. Prepară pentru opt persoane somon pe lemn de cedru şi friptură de miel, despre care spune vesel, atunci când aceasta este gata, că arată foarte bine. Nu îmi exhib aici idiosincraziile acumulate ca vegetarian, dar boţul acela de carne era groaznic. Ars, mustind de seve numai de bucătar ştiute, părăsit în mijlocul unui platou de porţelan.

Mâini săpând, mâini plivind, mâini şi ploaie udând, mâini culegând.

Mâini mărunţind, tocând, pisând, chinuind în moară şi îndesând în borcane ceea ce au crescut cu atâta grijă.

Palme aruncând grăunţe, mestecând în troacă, ţesălând.

Apoi tăind, tranşând, jumulind şi pârlind.

Pe micul ecran aceste lucruri sunt ascunse. Friptura ni se prezintă ca fiinţă, poate pentru a respecta idealurile europene. Bucătarul la care priveam spune la un moment dat că va lăsa prăjeala de miel să se odihnească într-un celofan, pentru ca toate zemurile dinlăuntrul ei să ajungă la locurile potrivite.

Nu ştiu de ce, în momentul ăsta mă gândesc la textul lui Răzvan, acolo unde este dezvăluit preţul din mare vechime, al unei foi de hârtie: doi boi. Ce proţap ar fi ieşit din ăştia!

(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)

Rituri, ticuri şi tipicuri

/ Cosmin Manolache

Cine scrie, îmi închipui, nu se poate să nu se lase hărtănit de obişnuinţe. Eu — cu o mînă scriu, cu alta îmi beau cafeaua. Aşa e începutul, uneori chiar întreaga călătorie, preţ de cîteva cafele. De cînd cu tastatura, lucrurile s-au mai complicat. Dar mîna are oricum rostul ei bine înşurubat în rostul scrisului. Pentru că-n ultimele zile s-a-ntîmplat să mă agăţ de două poveşti.

Prima e o poveste a tatei. Povestea e lungă, de cînd a făcut şcoala de şoferi, o muncă pentru care trebuia să ai braţe tari, pînă la finalul muncii de revizor contabil, la care, dimpotrivă, măiestria era primadonă. Din croiala poveştii înregistrate vreme de două ore pe reportofon aş putea decupa tot felul de episoade, tîlcuri ori nostalgii. Ştiam că se va alege ceva cît de curînd din seara în care am zăbovit, eu asupra paharelor de cabernet, el supraveghindu-şi ceaiul şi medicamentele.

Îşi întrerupsese liceul pentru a-şi lua carnetul de şofer. Cu fotbalul o terminase din pricina gleznei crescute defintiv, pînă la a se confunda cu oul de raţă. Ajuns pe şantierul de reconstrucţie a oraşului Piatra Neamţ, i-a mirosit în cîteva luni că şoferia e cu totul şi cu totul altceva, iar oraşul din Moldova, un soi de exil inutil. Colonelul Iliescu de la comisariat, mare chibiţ pe tuşa meciurilor Rapidului Mizil, s-a oferit să-l ajute. Ordin de încorporare şi scăparea din infernul şantierului a fost gata. Dar încorporarea nu s-a înfăptuit şi tata a mai hălăduit prin oraş o vreme, pînă cînd, situaţie neprevăzută, codificarea armelor s-a schimbat, iar modificarea livretelor militare, ale rezerviştilor din toată ţara a devenit o necesitate. Aşa s-au organizat în ţară nenumărate concursuri. La Mizil, 20 de oameni pe 2 locuri de militari în termen care urmau să aibă de a face numai şi numai cu scrisul. Proba a fost completarea unor formulare în regim de viteză, cu tot ritualul ascuţirii creionului cu lama. Tata a fost unul dintre cei doi. De cînd mă ştiu, de-atunci îi ştiu şi creioanele ascuţite parcă de un maestru asiatic, ritualul său rebusistic. Chestia asta i-a prins bine, nespus de bine, atunci cînd a intrat în primul birou de contabilitate. Pe masă, la fel, o hîrtie, un creion şi o lamă. O probă. Era as. De la el mă molipsisem şi eu. Nu puteam folosi creionul pînă nu-l aduceam cît mai aproape de formele întipărite în copilărie. Mare tipicar, tata. Simpatic în multe feluri. Îşi zisese că poate o dată şi-o dată va ajunge el revizor şi va controla el, nu va mai fi controlat. După o vreme chiar aşa a fost. Un revizor cu un scris admirabil.

A fost o întîmplare, poate, faptul că înainte de a-l înregistra îmi aruncasem ochii pe cartea unui mare maestru şahist din fosta URSS, Aleksandr Kotov. Poveştile lui, una mai cu tîlc decît alta, pînă cînd am dat de regula lui Blumenfeld, sau cu ochii începătorului. Problemă a începutului de partidă. Ce se întîmplă: jucătorul construieşte mental un traseu lung, dar, cum li se întîmplă multora, chiar şi maeştrilor, scapă din vedere ceva elementar, uneori chiar la baza arborelui de calcul. Cum să eviţi orbirea? O dizertaţie pe tema psihologiei jocului de şah era un lucru nimerit. Şi Veniamin Markovici Blumenfeld a postulat.

Citez din Kotov:
După terminarea calculului variantelor şi parcurgerea tuturor ramificaţiilor arborelui de calcul, trebuie, înainte de toate, să notaţi pe fişă mutarea probabilă. Neapărat înainte de a face mutarea! Am urmărit mulţi colegi şi am observat că majoritatea marilor maeştri scriu întîi mutarea apoi o execută pe tablă. Notaţia trebuie scrisă citeţ, caligrafic. Puteţi vedea fişele de partidă ale lui Botvinnik, Smîslov, Keres: fiecare literă, fiecare cifră e caligrafiată clar. Notînd mutarea pe fişă, vă rupeţi, într-un fel oarecare, de lumea îndepărtată a viitorului partidei, căruia i-aţi destinat o jumătate de oră din timpul preţios de gîndire, şi vă întoarceţi la poziţia reală de pe tablă.

Ce găselniţă! Ceva genial! Mă gîndeam că aş putea face ceva cu poveştile-astea, şi că, puse împreună, ar însemna ceva. M-am tot gîndit o vreme că scrisul poate repezi sau încetini viitorul. Tot cu mîinile, dar altfel decît pe scaunul şoferului de basculată. Atîta că uneori nu-i nevoie decît de o dîră lăsată de un deget pe nisip.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)

Mărţişorul mai pe scurt

/ Ciprian Voicilă

Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an este nu numai o sursă de bucurii şi un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural care are o istorie îndelungată.

Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti vorbeşte despre mărţişor cam aşa: “În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei câte-o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda acesta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesc Mărţişor, Mărţiguş şi Marţ” ( cf. S.F.Marian- Sărbătorile la români, vol II, ed. Institutului de Arte Grafice, Carol, Gobl, 1899, p.137).

În societatea românească tradiţională mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie. Posesorul său era protejat împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: “Punerea sau legarea Mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineţă, până nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă marţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă ii va merge bine în vieţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv” (ibid., p.138).

Prin Muntenia purtau mărţisor la gât sau la mână nu doar copiii mici ci şi fetele mari sau nevestele tinere ca să nu fie arse de soare: “Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de soare”.
M-am întrebat odată de ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi al altuia alb. Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 martie să spele la râu lâna, până când din neagră ce era o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lâna cu o piatră. Fata îl ascultă şi când bagă piatra în apă din ea iese o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească.

A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mână, ci şi la glezna piciorului.

La 1899 S.Fl.Marian constată că la sat obiceiul este pe cale de dispariţie. “Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioră de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa”. În căutarea unei explicaţii citează un fragment din Încercările literare ale lui N.Gane. “Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie” (ibid.,p.p.141-142).

Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Rezum istoria lui pre şi postdecembristă, din Povestea mărţişorului scrisă în stilul inconfundabil matern al Irinei Nicolau şi ilustrată de Mihaela Şchiopu. Pe la 1800 orăşenii atârnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d. După care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 martie. Comunismul din vremea lui Ceauşescu va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor magico-religioase iniţiale. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 apare mărţişorul electoral, având pe el chipul oamenilor politici trendy la vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.

În prezent se remarcă o varietate extraordinară a categoriilor de mărţişoare. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului puternic individualizat: laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai furmoasă, bună, minunată mamă, fiică, iubită sau nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi pe cont propriu.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)

Mîini de Mărţişor - Mîinile mele ca ziua de mâine vor fi.

/ Lila Passima
Mîinile mele ca ziua de mîine vor fi.

Să frămînt aluatul, să dospească pîinea. Să-mi întreb bunica din ceruri cum se “întindeau foile de pită” şi cum se aşezau straturile de foi zaharisite unul peste altul ca să iasă baclavaua bună şi gustoasă. Bunica mea o mînă era sau: bunica mea numai mîini era. Închipuiţi-vă un calendar al mîinii şi o să aflaţi cînd se pune sămînţa de grîu, cînd se ară, cînd se culege recolta. Cînd i se frămîntă pămîntului pîntecul ca să rodească. Cînd se spală plozii şi se mîngîie (fac o paranteză: mîinile mouse-ului şi ale tastaturii nu cunosc mîngîierea, ele practică sacadat ritmul atingerii corecte cu ţintă fixă). Cînd se îmbrăţişează oamenii (cei pentru care încă gestul nu este unul desuet şi nepotrivit). Să-mi obosesc mîinile că să-i bucur pe ceilalţi, să ţin pămîntul în braţe ca şi cum aş ţine-un prunc ca să-l legăn. Să mărţişoresc cum făcea Irina la clacă: gura şi mintea să meargă iar mîna să coasă, să împletească, să desfacă, să înnoade, să şteargă, să acopere, să cureţe, să împlinească.

Mîna de la oraş – lene urbană, dedulcită la substitute, atele sau alte prelungiri. Dichisită, ne/muncită, decorativă, perversă, decadentă. Nodurile bunicii sau: mîna bunicii mele copac era. Cu crengile după ea, bunica mea Chiraţa a trăit 80 de ani sau: mii de metri ţesuţi, araţi, însămînţaţi, bătuţi cu picioarele. Mii de pite coapte, roşii crescute, miei gătiţi, fructe culese. 3 băieţi morţi de mici şi mîinile care-şi aranjează părul sub baticul negru sau caută mentosanele în buzunarul şorţului să le dea nepoţilor. 2 case înălţate şi pierdute plus grădinile aferente. Mînile care-adară arădzile di eta tută. Dela frămîntatul pîinii mîinile i s-au făcut aripi. Una albă - una roşie. De mărţişor.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/06)
/ Şerban Anghelescu

Văd acum cu o claritate orbitoare şi dureroasă totodată cum această foaie scumpă inimii mele fragile îmi scapă din mîini şi trage irezistibil spre Mizil sau spre obscure birturi din Brad. Aşteptam să aflu ritmurile arhaice ale mîinilor ţărăneşti întemeietoare de ţară şi corlată, să simt toate acele torsiuni, forfecări, presiuni şi sfîşieri creatoare ale mîinilor sfînt deformate. Înainte de a-mi lua definitiv mîinile încerc disperat o ultimă redresare. Citez spre iluminare din ilustrul jupîn franţuz care a ştiut ca nimeni altul să zugrăvească, ador zugrăvirea, oceanul semantic al gestualităţii dialectice.

„Panurge, fără a scoate o vorbă a ridicat amîndouă mîinile şi a făcut acest semn: a lipit unghia degetului arătător al mîinii stîngi de unghia degetului mare, în chip de copcă, iar degetele celelalte ale mîinii drepte le-a strîns la un loc întinzînd numai arătătorul, pe care îl tot vîra şi îl scotea mereu, între cele două degete amintite ale mîinii stîngi. Apoi, a întins degetul arătător şi pe cel mijlociu al mîinii drepte, desfăcîndu-le cît putea mai mult şi îndreptîndu-le spre Thaumast, ducînd degetul cel mare al mîinii stîngi la coada ochiului de aceeaşi parte a desfăcut palma ca o aripă de pasăre (sau ca o coadă de peşte) fluturînd-o uşurel încoace şi încolo; la fel cu mîna dreaptă, la coada ochiului drept. Thaumast s-a făcut galben la faţă şi a început să tremure”. O interpretare corectă a disputei manuale dintre Panurge şi Thaumast ar fi schimbat istoria lumii. Acum e prea tîrziu.

(text apărut în MEŢERIAŞII I/02)